Descoperiri arheologice recente au fost făcute pe teritoriul satului Topolița (comuna Grumăzești, jud. Neamț), situat la patru kilometri de Târgu Neamț. Identificat în urmă cu mai mulți ani, situl arheologic de la Topolița a intrat în atenția specialiștilor doar după ce o echipă germană a efectuat o scanare geo-magnetică a acestuia și a constatat existența urmelor mai multor locuințe vechi de aproape șapte milenii. Complexul Muzeal Județean Neamț a făcut demersurile necesare pentru ca în situl respectiv să poată fi făcute cercetări sistematice, care să confirme sau să infirme datele geo-fizice. Astfel, arheologul dr. Vasile Diaconu, de la Muzeul de Istorie și Etnografie Târgu Neamț, a fost desemnat să conducă lucrările care, odată începute, oferă rezultate încurajatoare.
Momentan, în această campanie din 2019 au fost deschise două suprafețe, totalizând aproximativ 100 mp, iar în una dintre acestea au fost dezvelite resturile unei case incendiate acum aproape 7.000 de ani (5000 de ani î.Hr.). Săpăturile din acest an (2019) au scos la lumină nu doar resturile unei case, ci și un bogat material arheologic, constând din ceramică, statuete umane (sau întruchipări ale Marii Zeițe Creatoare și Născătoare), dar și numeroase unelte de piatră. Situl ocupă o suprafața de aproape 3 hectare și include un număr de 23 de construcții din neolitic, atribuite culturii Precucuteni, civilizație predecesoare a faimoasei lumi cucuteniene. Deși bugetul pentru astfel de lucrări este întotdeauna limitat, iată că arheologul Vasile Diaconu a reușit, sprijinit de o mână de muncitori tineri, să descopere lucruri uimitoare. Comuna Grumăzești este formată din satele Curechiștea, Grumăzești (reședința), Netezi și Topolița. Satul Topolița este localizat în depresiunea Ozana-Topolița, pe valea râului Topolița și denumită astfel deoarece este drenată de râurile Ozana și Topolița, aceasta din urmă fiind cunoscută și sub numele de „Depresiunea Neamțului” sau „Depresiunea Nemțișorului”, situată la altitudinea de 357 metri. În comuna Grumăzești se află ruinele curții boierești de la Netezi, sit arheologic de interes național, aflat în punctul Brătuleț, sit ce conține urmele unei așezări din secolele al XIII-lea–al XIV-lea, ale unei biserici din secolele al XIV-lea–al XVI-lea și o necropolă din secolele al XV-lea–al XVI-lea. În rest, în comună se mai află trei alte obiective incluse în lista monumentelor istorice din județul Neamț. Unul este clasificat ca sit arheologic și se află în punctul „Deleni” în zona satului Grumăzești, unde s-au descoperit urmele unei așezări din neoliticul timpuriu (cultura Starčevo-Criș).
În sfârșit, casa entomologului Aristide Karadja (1896) din satul Grumăzești este clasificată ca monument memorial sau funerar și astăzi găzduiește un muzeu de etnografie. Satul este o așezare veche, prima atestare arheologică datând din secolul II d.Hr.. Principalul său obiectiv turistic îl constituie biserica de lemn din localitate, care poartă hramul Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul și făcea parte din fosta Mănăstire Topolița (secolul al XVI-lea). Satul este atestat documentar de Domnitorul Ieremia Movilă în aprilie 1598, dar mănăstirea exista deja cu mult înaintea acestei date, ctitorul său fiind Domnitorul Petru Șchiopul (n. 1537 – m. 1594). În această ctitorie s-au mutat, pe la 1550, călugărițele de la Mănăstirea Boiștea (atestată printr-un document din 6 iunie 1446). De la Mănăstirea Topolița pleacă, în 1781, Maica Olimpiada și construiește un nou așezămănt mănăstiresc la Văratec, între anii 1781-1785. În 1790, locțiitorul de mitropolit Ambrozie vede că, din cauza extinderii satului, mânăstirea Topolița era înconjurată de casele sătenilor și hotărăște mutarea obștii de maici la Mănăstirea Văratec, care era situată într-un loc retras, mai potrivit vieții monahale. După mutarea obștii de maici la Văratec (1790), Biserica Topolița este preluată de către obștea satului, fiind folosită de atunci ca biserică parohială (surse: wikipedia.org; vestea.net; certitudinea.ro; cunoastelumea.ro).
Cu o istorie bogată, aceste plaiuri ascund încă dovezi de netăgăduit asupra perenității noastre, ce se întinde și peste timpurile de început ale ultimei ere postdiluviale, de acum peste 7000 de ani. (G.V.G.)
Lasă un răspuns