Suflet și speranță…

Locul din suflet

În suflet am păstrat doar amintiri
Pe care n-am putut să le uit sau poate nu am vrut.
Dar am purtat mereu speranța în priviri,
Ca și cum aș putea s-o iau de la-nceput!

Când fiecare zi s-a transformat în noapte,
Iar uneori, atâtea lucruri am visat!
Ce crudă a fost trezirea la realitate,
Când răsăritul, visele, mi-a spulberat!

Am mai păstrat în inimă, ca pe-o comoară
Tot ce a fost frumos și apoi s-a stins!
Precum comorile ce se afundă-n mare,
Într-un abis adeseori de nepătruns!

Pe lângă amintiri, am mai păstrat în suflet
Puțin din toate cele pe care le-am primit:
Iubire și iertare, durere și regret.
Pe cei ce m-au iubit, pe cei ce m-au mințit.

În suflet, loc, întotdeauna am avut
Mai mult decât aș fi putut avea în casă
Trecutul și prezentul în el mi-au încăput
Iar pentru viitor deschisă-i o fereastră!

Lumina speranței

Într-o cămăruță mică, mai puțin iluminată,
Ardeau patru lumânări, ardeau pentru lumea toată!
Însă, cum spune povestea, un copil, atunci, trecând,
Pe lângă acea cămăruță, le putea auzi vorbind!

A intrat plin de sfială şi-astfel le văzu arzând,
Cum doreau să răspândească, lumina lor, pe pământ..
El se opri ca vrăjit! Auzea mai bine-acum.
Era atât de aproape, că-nțelegea tot ce-şi spun!

„Eu, sunt PACEA” (spuse una cu glăsciorul tremurând),
„Eu… credeam cândva, că lumea, mă adoră, pe pământ!
Însă văd c-atâta ură şi-atâta rău în lume,
Naşte oameni duşmănoşi, care au cam uitat de mine!”

Şi în timp ce povestea, ei, îi tot scădea lumina
Şi-ncet, încet se stinse. Dar pe cine să dai vina?!
Copilaşul tresări! Însă nu făcu nimic.
Era decis să râmână s-asculte, pân’ la sfârşit!

„CREDINȚA, mă numesc eu (a şoptit cu glasul stins,
cea de-a doua lumânare). ,,Eu credeam că sunt un vis !
pentru fiecare om, pentru orişice ființă,
Însă văd că-n lumea asta, nu mai sunt de trebuință!”

Flacăra-i ardea subțire, ca aripa unui gând.
Se mai zbate o secundă şi-apoi moare, fumegând!
ŞI mai trist acum, copilul, înțelege odiseea
Şi atent dar şi cu frică, ascultă pe cea de-a treia:

„Numele îmi e IUBIRE”, (şopti astă lumânare,
Căreia, flacăra-i părea, uşor mai strălucitoare!)
„Ce tristețe mă cuprinde, astăzi, când încep să simt,
Că lumea n-a înțeles, cât de importantă sunt!

Văd familii destrămate: soți, soții, ce s-au iubit,
Pentru care, din păcate, azi nu mai însemn nimic!
Nici copii pentru părinți, nici părinți pentru copii,
Nu mai au iubire-n suflet, aşa cum ar trebui!

Se urăsc frate cu frate şi gândesc mereu la rău,
Cui să-i luminez eu viața?! Cred c-am să mă sting şi eu!”
Doar ce terminase-a spune şi se stinse pâlpâind,
Mai rămase o lumânare, jucăuşă, licărind!

Ochii mari, plini de uimire, ai copilului intrat,
Se umpluseră de lacrimi şi se simțea încurcat.
Când, a patra lumânare, prinse inițiativă
şi-i vorbi încurajându-l, transformându-i într-o clipă,

lacrima în bucurie, când i-a spus că ar putea
să aprindă celelalte, chiar de la lumina sa!
„Mie să nu-mi laşi lumina, să se stingă niciodată!
Numele meu e SPERANȚĂ şi colind prin lumea toată!

Mă opresc la fiecare, să îi dau curaj, putere!
Unde nu pot să rezolv, pot s-aduc o mângâiere!
Ține minte de la mine: Cât de greu ți-ar fi în viață,
Să mă ții mereu aprinsă! Ai nevoie de speranță!

Eu cu drag voi lumina, drumul tău spre fericire,
De la mine poți aprinde PACE, CREDINȚĂ, IUBIRE!”

Un gând fugar

S-a coborât cortina de mătase
A nopții care abia a început
Se sting pe rând luminile în case
Și pașii îi simt dar nu știu un’ mă duc!