Evaziunea fiscală în România – considerente și consecințe (partea I)

Fiscalitatea, ca definiție generală, reprezintă un sistem legislativ, cu regulamente, având dispoziții care privesc fixarea și strângerea impozitelor, iar evaziunea fiscală reprezintă sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor și a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat și fondurilor speciale extrabugetare, de către persoanele fizice și persoanele juridice române sau străine contribuabile.

Pornind de la conceptul de evaziune fiscală, acesta a întâmpinat o serie de interpretări în cadrul doctrinei. O prima definiție a evaziunii fiscale este aceea de „sustragere totală sau partială, prin metode diverse, de la achitarea obligațiilor către stat de către contribuabil, având calitatea de persoane fizice sau juridice”. O dată cu debutul secolului XXI, juriștii din România au pus accentul pe caracterizarea evaziunii fiscale. În viziunea lui Oreste Atanasiu, evaziunea fiscală este constituită de ,,totalitatea procedeelor licite sau ilicite cu ajutorul cărora cei interesați sustrag în total sau în parte averea lor, obligațiunilor stabilite prin legile fiscale’’.

O altă opinie din literatură de specialitate mai susține că evaziunea fiscală poate fi considerată și ca ,,ansamblul sustragerilor intenționate de la plata obligațiilor fiscale, comise nu prin încălcarea directă a legii, ci prin ocolirea ei cu ajutorul unor acte simulate și numai aparent reale’’. Dar nu este o explicație completă a evaziunii fiscale, această parcurge în special evaziunea fiscală legală. Iar Maurice Duverger susține că evaziunea fiscală este un termen pompos care indică sustragerea față de fiscalitate. Dicționarul explicativ al limbii române delimitează evaziunea fiscală ca „sustragerea de la plata obligațiunilor fiscale” 1În doctrina economică se face diferențierea între metodele legale de neplata a impozitelor și evaziunea fiscală concretă. Impozitul poate fi evitat, fără ca contribuabilul să aibă probleme cu legea.

După revoluție, în România, prima reglementare care a definit conceptul de evaziune fiscală a fost „Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale”. Înțelegerea și conceperea exactă a actului normativ s-a putut face doar cu aplicarea simultană cu alte reglementări asemanantoare. Polivalența fenomenului de evaziune fiscală evidențiază în normă de reglementare o serie de portițe și impune modificarea și agravarea pedepselor și redefinirea juridică a unor infracțiuni, astfel a fost emisă „Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale”. Complexitatea îndatoririlor pe care actele normative fiscale le afirmă subiecților impozabili, ca și dificultatea acestora, au avut, ca efect, încurajarea contribuabililor la creearea și găsirea diferitelor modalități pentru a ocoli îndatoririle fiscale. Evaziunea fiscală rămâne un domeniu dinamic din simplul motiv că atinge cel mai puternic interes al unei persoane: cel bănesc.

De asemenea, este unul dintre cele mai studiate domenii, atât de către teoreticieni și jurnaliști, cât și de către tehnicieni. În pofida acestui fapt, delimitarea acestui fenomen rămâne neclară, iar domeniul rămâne problematic. Acest lucru este cauzat de numeroasele înscrisuri făcute pe această temă și serie de delimitări vaste care nu pot acoperi dezvoltarea continuă a fenomenului, care este ceva relativ simplu: evitarea intenționată de către subiectul impozabil a sarcinilor fiscale legale. Pornind de la termenul de fraudă, se poate interpreta, de asemenea, și înțelesul de fraudă legitimă, de fraudă ilicită, exploatarea privilegiului de a se sustrage de la sarcinile fiscale, abuzul oportunității de a opta în favoarea unui grad mai scăzut de taxare sau subaprecierea fiscalității. În aparență asemănătoare, noțiunile au un sens diferit de la publicație la publicație. Cea mai comună abordare adoptată de cărtre autori față de frauda fiscală, într-un sens restrâns, este cea de ilegalitate în fața legii. Frauda fiscală se distinge în acest fel de evaziunea fiscală, care este privită ca o practică îndemânatică a oportunităților lăsate de lege.

Frauda legală, cu dublul ei sens, este o expresie neclară și figurată, utilizată cu precădere în țările francofone (Franța, Belgia, Elveția). De cele mai multe ori această se referă la subaprecierea mesei impozabile prin metode fiscale de valoare. De cele mai multe ori, frauda legală determină procesele juridice care pot oferii prilejul de a se sustrage de la achitarea taxelor către stat, fără însă a încalcă legea, în alte cuvinte, prin fraudă legală se înțelege acțiunea desfășurată de subiectul impozabil de a evită actele normative, folosind un amestec imprevizibil de procese și prin urmare tolerat. Această este extrem de asemănătoare expresiei de „evaziune fiscală, din motivul că evaziunea fiscală se împlinește în momentul în care un segment din patrimoniul sau câștigul unui contribuabil este nedeclarat impozitării dat fiind modalității în care reglementările fiscale precizează obiectul impozitat.

Un exemplu des întâlnit la noi în țară este procesul prin care, la scară națională, se constituie  companii comerciale „în lanț”, având același beneficiar comun sau o colectivitate de societăți, care, în cel mai scurt timp după terminarea perioadei de absolvire a taxelor pe profit, se închid. Astfel, „portitele” găsite în „Legea nr. 12/1991 privind impozitul pe profit” le-a permis acestora să profite și să abuzeze de dreptul de a nu achita impozitul chiar și ani la rând. Pe plan național a avut un mare impact, doar în perioadă 1991-1995, acest lucru putea dublă sau chiar tripla bugetul de stat anual.
Așadar, actul normativ nu a fost unul eficient din două motive:  nu și-a îndeplinit obiectivul de a conferi avantaje pentru societăț și, iile nou înființate, având în vedere că majoritatea societatiilor înființate în aceea perioadă nu au fost active decât pentru un timp foarte scurt  și, totodată, fenomenul  a dat startul progresului în domeniul evaziunii fiscale pe piața românească (Sursa: Raport de activitate ANAF 2007)

Uzanțele din dreptul fiscal stipulează că impozitele nu pot fi percepute prin amplificarea lor. Altfel spus, un anumit set de taxe nu se poate aplica în cazul asemănării unei situații. Culpa exclusivă de existența unor asemenea procese de evaziune fiscală este a legiuitorului. Frauda ilegală presupune încălcarea clară și voită a reglementărilor fiscale, și nu abosoarbe decât termenul de „frauda” în cel mai restrâns sens al său, preferându-se folosirea expresiei de „fraudă fiscala”  Frauda fiscală, mai mult decât o încălcarea a actelor normative și a bunăvoinței legiuitorului, reprezintă un delict direct și cu intenție directă a reglementărilor fiscale în vigoare. În ceea ce privește legalitatea, evaziunea fiscală poate fi privită din mai multe puncte de vedere. Astfel,  în perioada interbelică, evaziunea fiscală era absorbită, în primul rând, în termenul de fraudă.  Cea mai des întâlnită concepție asupra evaziunii fiscale este cea în care este considerată ,,arta de a de evita căderea în câmpul de atracție al legii fiscale’’ (M. C. De Brie), conform căreia evaziunea fiscală rămâne asemănătoare fraudei.

Un alt punct de vedere, cel a lui Maurice Duverger, susține faptul că evaziunea fiscală reprezintă complexitatea procedeelor de evitare a achitării dărilor către stat. În legislatia luxemburgheză, frauda fiscală este întâlnită în două forme sancționate în mod complet diferit: a. Frauda simplă – presupune o greșeala neintenționată a unui subiect impozabil și este sancționată numai cu amneda care fluctuează în funcție de gravitatea pagubei, dar nu poate depăși o sumă prestabilită.  b. Frauda internațională – cât și tentativă, sunt pedepsite în acelasi mod. Sancțiunile aplicate cuprind amenzi a caror estimare depinde de administratțe și nu ao nici o limită, și închisoarea, dar nu este decât o opțiune a autorității, iar termenul maxim este de doi ani, cu lipsirea de diferite drepturi civile li politice, doar când subiectul impozabil a fost pedepsit la minim trei luni de închisoare.

În accepțiunea specialiștilor, evaziunea fiscală poate fi de două feluri :  Evaziunea fiscală legală (licită) și Evaziunea fiscală frauduloasă (ilicită). Prin evaziune fiscală percepem fapta subiectului impozabil de a evită legea, creând și folosind combinații neprevizibile ale actului normativ care oferă toleranță.  Evaziunea fiscală se împlinește în momentul în care un segment din patrimoniul sau câștigul unui contribuabil este nedeclarat impozitării, dat fiind modalității în care reglementările fiscale precizează obiectul impozitat  Evaziunea fiscală frauduloasă presupune delapidarea prudentă în limitele legale; frauda fiscală se constituie prin nerespectarea clară a legii, abuzându-se de modalitatea prin care se face impozitarea, procedeu prin care subiectul impozabil uzurpă reglementările fiscale, cu scopul material de a se eschiva de la achitarea contribuțiilor către stat.

În cazul Evaziunii ilicite (frauda fiscală), subiectul impozabil este obligat să publice date pentru declarația în urma căreia urmează a i se determina suma impozitată, însă acesta apelează la mușamalizarea materiei impozitate sau subestimarea obiectului impozabil, caz în care, evaziunea fiscală devine frauduloasă.  Prin urmare, evaziunea fiscală frauduloasă sau frauda fiscală presupun diferite căi de eschivare de la achitarea cotei impozitate către stat, fie prin subaprecierea valorii obiectului impozabil, fie prin mascarea acestuia.

Amploarea evaziunii și a fraudei fiscale este diferențiată de la o țara la altă în funcție de legislația în vigoare și de piața economică a acestora, randamentul sistemului financiar se evaluează prin gradul de acceptare a fiscalității, nu prin cantitatea și amplitudinea produsului financiar atras către buget. Acest lucru depinde și în funcție de clasele sociale; de exemplu, evaziunea fiscală este prezentă mai des în rândul celor cu funcții mai importante decât în rândul salariaților obișnuiți. Preîntîmpinarea evaziunii fiscale ar presupune un mecanism foarte scump și amplu de supraveghere a strângerii taxelor. Totuși, efectele ei se simt foarte puternic, datorită faptului că produce consecințe asupra pieței economice și provoacă inegalitatea socială prin prisma abuzului și predispunerea anumitor subiecți impozitabili la fraudă. Oricare ar fi modalitatea prin care s-a definit acest fenomen, rămâne neremediabil, indiferent de sancțiunile aplicate. Acesta persistă în toată lumea, indiferent că este mai aspru sau mai blând imputat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*