Prin doar câteva cuvinte, rostirea Sanctității Sale a semețit zidurile Cetății noastre de afară. Prin puține vorbe, Papa a clădit acea punte pe care noi, nu doar că nu am însoțit-o cu flori și recunoștință, dar am lăsat-o a fi încălecată, pe ritmuri de manele, de cuvinte urâcioase și scârbavnice, aidoma chipurilor din lut de obârșie stricată a acelora ce ne conduc, jigniri aruncate, azvârlite din puțul unei uri de neînțeles și al unui dispreț alimentat și de indiferența noastră.
În câteva clipe, Papa Francisc a înălțat un adevărat imn de recunoștință pentru toți aceia de care noi am uitat. Am uitat că au trăiri, că suferă, și cu sufletul, nu doar își zdrelesc mâinile în munci istovitoare, nu doar își ruinează sănătatea. Își sacrifică un destin. Noi, în propria casă, ne-am lăsat pe purtați pe cărări străine de guvernanți, în vreme ce toți românii plecați pe drumurile necunoscutului au construit, prin sudoarea lor, punți pentru noi, pentru patrie, pentru continuitatea noastră ca Neam și Țară.
Omagiul adus de Papa Francisc „fiilor și fiicelor României” a răsunat aproape ca un imn de recunoștință. Un cânt religios de mulțumire pe care noi ar fi trebuit să-l punem piatră cu piatră ca un drum al întoarcerii de la Roma, și nu numai, a acelora pe care i-am lăsat să plece atât de ușor. Iar vorbele Papei Francisc au avut greutatea durerii unei jumătăți de țară. A unei jumătăți de destine frânte din pârâul lor neaoș, al unei jumătăți de neam alungat.
Un omagiu pentru părți smulse din fibra noastră pe care un străin ne învață a-l cuprinde… Ni-l rostește, invitându-ne parcă pentru a celebra, în fapte, următoarea Unire necesară. Reîntoarcerea ființei Românești acasă. Refacerea legăturilor cu Țara, reclădirea respectului și omagiului nostru pentru toți cei plecați, ca punte care să ne ducă în viitor așa cum ar trebui să ne prezentăm lumii. O continuitate a mersului împreună a acelora de aici dar și a celor risipiți pretutindeni.
„Omagiu sacrificiului fiilor și fiicelor României”… Sunt cuvinte ce ar trebui gravate în piatră pentru a nu risca să le uităm. Cuvinte ce ar trebui scrise în acte, nu pe pașapoarte, ci pe actele noastre, a acelora rămași în țară, căci noi uităm și ignorăm casa izgonită din acasă…
Cu aproape un centenar în urmă, „Imnul de salutare a Excursioniştilor Italieni Nobilei şi eroice Naţiuni Române” ne încredința de veșnica grijă și apărare a Romei pentru atunci „Când duşmanul mândru/ Pământul vostru vă calcă”.
Astăzi, Papa Francisc, venit ca pelerin, poate chiar cu gândul la acel Imn al Excursioniștilor Italieni, ne transmite nu doar „salutul Romei nemuritoare/ (…) Cu îmbrăţişare de dragoste pe(ntru)/ Fiica-i România/ Bucuria inimei ei”, ci îngrijorarea risipirii însăși ființei acelei fiice prin cea mai grea pedeapsa pe care noi am lăsat-o a se prăvăli peste „fii și fiicele României” de azi: uitarea.
Rostirea Papei a avut în sine parcă drama unui ultim ritual făcut ca o încercare de a ne trezi pentru a cuprinde risipirea înainte ca ea să devină cu totul parte a altor meleaguri și seminții. Pentru că românii plecați azi sunt încă la prima generație. Iar dacă ei se vor fi risipit doar cu trupul de țară, copiii lor, „fii și fiicele” unei Românii înstrăinate, vor deveni parte definitivă a altor nații.
Neîndoielnic, se vor găsi mulți să hulească aceste cuvinte, văzând în ele aroganța unui „primat papal” ce și-a depășit limitele și a pus pe piedestal, nu simplul exil al românilor pentru o bucată de pâine, ci însuși Sacrificiul.
O recunoaștere a durerii ruperii prin care Românii de azi sunt alăturați Eroilor.
Da, cei de azi nu și-au jertfit viața precum eroii. Dar și ei au pierdut ceva dureros, fiind dezrădăcinați. Și-au găsit un trai afară, risipindu-și viața din ei de aici. Sau fiind pe cale a o pierde definitiv, smulsă din ultimele ei fire de legătură cu acasă de către feluriți politicieni și guvernanți, mizerabili, care nu au încetat o clipă a-i jigni și umili pe cei plecați.
Noi i-am lăsat pe guvernanți să ne ridiculizeze frații, surorile, părinții plecați afară, umiliți în vorbe (numiți „curve”, „borfași”, „trădători”, „drogați”, „șobolani”), disprețuiți prin fapte (refuzul dreptului de a vota). Noi am acceptat restrângerea greului pe care îl duc departe de țară la nivelul unui interes strict material. Am acceptat a vedea doar partea materială, nu Sacrificiul, nu de puține ori reproșându-le noi, invidiindu-i chiar, pentru „îmbogățirea” familiilor lor de aici. Papa Francisc a venit și ne-a arătat, ne-a redat imaginea adevărată a românilor de dincolo de România noastră, a tuturor fraților și părinților noștri care „prin cultura lor, cu patrimoniul valorilor și muncii lor, îmbogățesc țările în care au emigrat”…
Lasă un răspuns