Cu gândul „Către poporul român”! (1)

Iuliu Maniu s-a născut în familia unui magistrat din Şimleul Silvaniei la 8 Ianuarie 1873. Pe linie paternă era descendent din marele Simion Bărnuţiu (1808-1864), gânditor, profesor, fruntaş al Revoluţiei din Ardeal de la 1848-1849, iar pe cea maternă din Iuliu Coroianu (1847-1927), ilustru avocat şi om politic sătmărean, memorandist şi lider al Partidului Naţional Român din Transilvania.

După terminarea cursurilor liceale la Colegiul reformat din Zalău, a urmat dreptul la Cluj, Budapesta şi Viena, obţinând titlul de Doctor în Drept în 1896. Pe timpul studenţiei a devenit membru al Partidului Naţional Român (P.N.R.), partid creat în 1881, din fuziunea Partidului Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria (februarie 1869) şi Partidul Naţional Român din Transilvania (martie 1869), ca o reacţie împotriva perfidului „pact dualist” al logodnei dintre Viena şi Budapesta, celebrată în anul 1867, care, fondând imperiul austro-ungar, a incorporat samavolnic Transilvania valaho-română în componenţa statului maghiar.

P.N.R.-ul şi-a propus următoarele obiective esenţiale: revenirea Transilvaniei la propria autonomie, folosirea dreptului legal al limbii române în administraţie şi justiţie în toate părţile locuite de români, autonomia cultului şi a şcolilor confesionale, libertatea votului universal ş.a.

Pe tărâm politic a păşit alături de Aurel C. Popovici care, a luat atitudine împotriva tineretului maghiar ce „justifica” legitimitatea odiosului pact, participând apoi alături de studenţii români din Ardeal la fondarea Societăţii Academice „Petru Maior” , unde a fost ales preşedintele acesteia. Primul Congres s-a ţinut la Roman în 1892, unde studentul Maniu şi-a expus înflăcăratul său crez: „Jur pe Dumnezeu, pe conştiinţă şi pe onoare că îmi voi jertfi viaţa pentru triumfarea cauzei româneşti, luînd parte la revoluţia pe care o pregătim.” (Ştefan Pascu, Făurirea statului naţional unitar, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti-1983, p. 236)

Doi ani mai târziu a creat Societatea Studenţilor Români, Sârbi şi Slovaci, devenid preşedintele ei, în care milita riguros pentru despărţirea Austro-Ungariei. Tineri, entuziaşti, plini de zel pentru salvarea Principatului lor s-au amăgit cerând dreptatea de la împăratul nedrept, duplicitar, avid de putere şi de noi provincii, Franz Joseph, printr-un „Memorandum”, redactat în cinci limbi (română, maghiară, germană, franceză şi italiană). „În document se făcea o amplă analiză istorică, juridică, politică, administrativă, culturală a situaţiei românilor din Transilvania, el constituind un adevărat act de acuzare la adresa guvernanţilor de la Budapesta.” (Ioan Scurtu, Iuliu Maniu, Ed. Enciclopedică, Bucureşti-1995, p. 10)

Delegaţia Memorandiştilor alcătuită din 500 de persoane, încrezătoare în autoritatea monarhului, care trebuia firesc să-L slujească pe Dumnezeu şi popoarele încredinţate, au ajuns la Viena, în 1892, dar împăratul ursuz nu i-a primit, ba mai mult a asmuţit guvernul Ungariei asupra lor, intentându-le un proces care s-a judecat în 1894, la Cluj. Valul de mâhnire stârnit a generat o serie pe proteste, dar şi de solidarizări cu fraţii de peste Carpaţi. Iuliu Maniu şi Dan Pompiliu au redactat manifestul Către poporul român din Ardeal şi Ţara Românească.

 „Memorandumul” era de fapt „cartea durerilor şi a plângerilor noastre, evanghelia drepturilor şi a postulatelor şi crezul fericirii noastre naţionale.” (Vasile Netea, Istoria Memorandumului românilor din Transilvania şi Banat. Ed. Europa Nova, Bucureşti-1993, p. 200)

Din Octombrie 1898 până în 1915, a fost juristconsult al Mitropoliei Unite din Blaj, iar politic a activat în Comitetul P.N.R. În 1904, prin moartea lui Ioan Raţiu, preşedinţia partitului i-a revenit lui Gheorghe Pop de Băseşti, iar Iuliu Maniu devenea la 31 de ani vicepreşedintele P.N.R.  În anul 1906, devine deputat alături de alţi 14 confraţi în parlamentul de la Budapesta, grup primit cu ostilitate, cu vrăjmăşie, cu ură şi cu venin din partea maghiarilor iredentişti, care şi-au răsfrânt patologia viscerală asupra monumentelor simbol ale Românilor, precum distrugerea Crucii lui Iancu şi piatra de pe Câmpia Libertăţii,  sacrilegiul comis în Noiembrie 1908.

Iuliu Maniu şi grupul său parlamentar de la Budapesta a zădărnicit introducerea limbii maghiare în armată. După izbucnirea Războiului Mondial, autorităţile maghiare au hotărât trimiterea liderului politic pe front. După absolvirea Şcolii de Ofiţeri de la Sibiu de şase luni, proaspătul ofiţer a ajuns pe frontul din Italia.

ANUL 1918 – a ajuns prin jertfa curată de sânge a bravei Armate Române, prin strategia, devotamentul şi demnitatea Comandanţilor ei, prin sacrificiul poporului român, prin misiunea Bisericii Ortodoxe, ANUL IZBĂVIRII TUTUROR ROMÂNILOR. S-au reîntrupat PATRIEI provinciile surori:  BASARABIA  la 27 Martie, BUCOVINA la 28 Noiembrie, BANATUL şi ARDEALUL la 1 Decembrie.

Despre inegalabilul Act de înfăptuire a Întregirii Românilor în Vatra Daciei Mari, consemnează şi marele istoric GHEORGHE BUZATU: „Înfăptuirea Marii Uniri în 1918, ca rezultat nemijlocit al luptei îndelungate şi pline de abnegaţie a întregului popor român, s-a înscris ca unul dintre evenimentele fundamentale ale istoriei românilor, care nu numai că semnifică împlinirea unui deziderat vital, ci a inaugurat o epocă nouă, de mari mutaţii economico-sociale şi politice. Actul din 1918 a condus, între altele, la crearea pieţei naţionale unice, la constituirea unui cadru complet nou, teritorial, politic şi social-economic de dezvoltare a statului şi a societăţii româneşti.” (Ioan Scurtu/ Gheorghe Buzatu, Istoria Românilor în Secolul XX 1918-1948, Ed. Tipo Moldova, Iaşi-2010, p. 93)

Iuliu Maniu devenind Stindardul Mişcării de eliberare a Românilor din Ardeal, a ajuns cu Regimentul 64 Artilerie din Orăştie, cu circa 5000 de ostaşi la Viena pe la jumătatea lui Octombrie 1918, ocupându-se de militarii români din armata imperială. A convocat toţi ofiţerii români în 23 Octombrie înştiinţându-i că Comitetul Naţional Român preia din mâinile administraţiei maghiare conducerea Ardealului. Toţi cei prezenţi „au răspuns într-un glas că vreau cât mai curând organizare şi lucrare cu orice jertfă pentru acest ideal strămoşesc al nostru; vrem să rupem lanţurile robiei puse asupra noastră de sute de ani. Vrem să ne unim toţi românii cu ţara-mamă România, cu orice fel de jertfe şi pe vecii vecilor.” (Ştefan Pascu, op. cit., vol.II, p. 88)

Ofiţerii şi soldaţii constituiţi în Sfatul Militar Român au atins efectivul de peste 50 000 de militari români, sub şefia generalului Ion Boeriu, comandantul tuturor românilor. Ironia sorţii s-a împlinit: pe cazarma „Franz Ferdinand” a ministerului de război austriac flutura drapelul românesc al Comitetului Naţional Român. Un fapt similar s-a petrecut şi în Ceholovacia, unde s-a format Legiunea română alcătuită din 1000 de militari care au impus ordinea în Praga. „În fapt, românii îndeplineau un adevărat rol european, contribuind efectiv la afirmarea principiului naţionalităţilor.” (Ioan Scurtu, op. cit.,p. 20)

Consiliul Naţional Român Central (C.N.R.C.) înfiinţat la Budapesta în 31 Octombrie 1918, avea șase reprezentanţi P.N.R. şi șase ai P.S.D., care şi-au fixat sediul în casa lui Ştefan Cicio Pop din Arad, de unde s-a coordonat întregul program strategic de eliberare a Ardealului.

De la Viena, Maniu a organizat efectivele militare româneşti pe care le-a trimis în Ardeal, constituindu-se în Gărzile Naţionale care au preluat puterea din mâinile asupritorilor maghiari. Guvernul maghiar a încercat o conciliere cu C.N.R.C-ul. Maniu a venit special de la Viena. Trăznetul lui Maniu a căzut ca un fulger în capul lui Iaszi Oszkar, care buimac întreba: „În definitiv ce vor românii?”, „Teljes elszaydas!” – Despărţirea totală! a tunat Maniu. (Silviu Dragomir, Un sfert de veac de la Unirea Transilvaniei, Bucureşti-1943, p. 23)

La 15 Noiembrie 1918, C.N.C.R-ul a hotărât convocarea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia şi alegerea delegaţilor. Reprezentând toate categoriile profesionale şi toate straturile sociale, cei 1228 de deputaţi s-au întrunit pe 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia sub preşedenţia Adunării Naţionale a lui Gheorghe Pop de Băseşti. Cuvântul solemn l-a rostit Vasile Goldiş: „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România.” („Românul”, Arad, din 3 Decembrie 1918)

Rezoluţia Actului Marii Uniri susţinută de Iuliu Maniu P.N.R. şi Iosif Jumanca P.S.D. a ales Marele Sfat Naţional din 150 de membri, s-a instituit Consiliul Dirigent în frunte cu Maniu, având responsabilitatea asigurării administraţiei Ardealului până la întrunirea Adunării Naţionale Constituante a României. La 8 Ianuarie 1919, la Mediaş Adunarea Naţională a Saşilor a hotărât şi ea aderarea la Actul Unirii Ardealului cu România.

Peste euforia generală aşternută a căzut grindina armistiţiului de la Belgrad din 13 Noiembrie 1918, semnat de Antantă cu Ungaria, care propunea linia de demarcaţie de-a lugul Mureşului. Maghiarii descendenţii de drept ai hunilor lui Attila au şi trecut la represalii, la crime, la arestări în teritoriul rămas sub stăpânirea guvernului maghiar.

La 28 Februarie 1919, Consiliul Suprem Aliat şi-a revizuit rezoluţia armistiţiului fixând linia de demarcaţie pe calea ferată Satu Mare – Oradea – Arad, dar guvernul bolşevic maghiar a sfidat acea impunere atacând trupele române din preajma Munţilor Apuseni la 15 Aprilie. Replica Armatei Române a stabilit pe Tisa linia frontului. Armata maghiară a dezlănţuit un nou atac asupra românilor în 19 Iulie. Riposta română s-a încheiat însă la 4 August 1919 cu ocuparea Budapestei.

Iuliu Maniu a avut convorbiri cu regele, cu Ionel Brătianu, cu alţi lideri politici. La propunerea liderului liberal de a fuziona cu partidul său,  ardeleanul Maniu a refuzat.

La 9 August 1919, Conferinţa Naţională l-a validat pe Iuliu Maniu în funcţia de preşedinte al P.N.R.  S-a constituit un Bloc parlamentar şi Iuliu Maniu a fost propus de regele Ferdinand să formeze guvernul, dar acesta a refuzat, pledând pentru vicepreşedintele P.N.R. Alexandru Vaida-Voevod, care a semnat Tratatul de pace cu Austria şi pe cel al minorităţilor la 9 Decembrie 1919. În timp ce premierul român se afla în străinătate, monarhul ţării în graba de a ajuta ţara, l-a demis  în martie 1920.

Liderul ardelean a avut următoarea concepţie cu privire la statutul minorităţilor care, să nu contravină: a) Existenţei şi integrităţii teritoriale a statului; b) Dăinuirea perpetuă a neamului şi în acest scop să nu stânjenească închegarea sufletească şi naţională a corpului statului naţional; c) Să nu corupă spiritul genuin naţional, tradiţia, gândirea şi aspiraţia naţională şi elementele constitutive ale însuşirilor specifice ale poporului alcătuitor de stat, adică acele izvoare de bogăţii sufleteşti şi morale, care singure dau drept de existenţă unei naţiuni.”  (Ioan Scurtu, op. cit., p. 32)

Dorind să creeze un minister al Ardealului, Maniu s-a întâlnit cu Brătianu, cerându-i sprijinul în această privinţă, dar şi cu rugămintea de a dizolva organizaţiile liberale din Transilvania. Tratativele au durat două luni şi cum era firesc au eşuat. Acuzele reciproce n-au lipsit nici ele şi nici observaţia lui Pamfil Şeicaru: „Fuziunea ar fi pus lui Iuliu Maniu o problemă personală şi anume: situaţia pe care ar avea-o el în cadrul noului partid. Putea să conteste lui Ionel Brătianu dreptul de a fi şeful partidului fuzionat? Putea să se resemneze de a avea o situaţie de prim secund, chiar investit cu puteri în tot ce privea organizarea partidului în judeţele Transilvane? Sub aparenţa de totală modestie, Iuliu Maniu ascundea, cu mare grijă, un imens orgoliu; iată de ce fuziunea a fost de la început condamnată.” (Pamfil Şeicaru, Istoria partidelor naţional, ţărănist şi naţional-ţărănist, vol. II, Madrid-1963, p. 319)

În 19 Ianuarie 1922, Ionel Brătianu a fost însărcinat să formeze guvernul şi să colaboreze cu partidul lui Maniu. Maniu nu numai că n-a fost de acord, dar s-a înfuriat pe premier, acuzându-l printr-o telegramă trimisă regelui că „alegerile din martie 1922, pentru Adunarea Naţională Constituantă, s-au tranformat într-o ruşine naţională şi într-un scandal european.” (Iuliu Maniu, Testamentul moral politic, Ed. Gândirea românească, Bucureşti-1991, p. 61). Apoi, a refuzat ostentativ participarea la botezul moştenitorului, precum şi la încoronarea lui Ferdinand la Alba Iulia din 15 Octombrie 1922. Timpul cât a durat mandatul lui Brătianu (1922-1926), Maniu s-a aflat pe baricada opoziţiei contestându-l şi acuzându-l permanent, împotriva noii Constituţii din 26 Martie 1923, dar şi a tuturor proiectelor de lege adoptatea de Constituţie, pentru ca ulterior să o accepte de facto şi de iure, când a ajuns la guvernare în anul 1928.

„Înzestrat cu un real talent politic, Iuliu Maniu a aplicat cu măiestrie tactica luptei de hărţuire, combinând atacurile directe cu învăluirea şi părăsirea terenului de luptă. În momentele critice pleca la Bădăcin, afrimând că avea <<ceva probleme>> cu viţa de vie, care necesita o îngrijire imediată. I se spunea <<sfinxul de la Bădăcin>>, tocmai pentru extraordinara capacitate de a nu-şi dezvălui sentimentele şi opiniile politice.” (Ioan Scurtu, op. cit.,p. 37)

În faţa tacticii şi strategiei „sfinxului” s-a oprit nedumerit până şi perversul politician Constantin Argetoianu: „Niciodată n-am bănuit de la început părerea lui într-o problemă oarecare, fiindcă niciodată n-a formulat-o. Invariabil ne dădea tuturor cuvântul, ne expuneam părerile. Şedinţa se prelungea după miezul nopţii, unu, doi, trei… Se mijeau zorile. Atunci d-l Maniu, calm, de parcă ar fi fost o şedinţă de 10 minute, încheia spunând: <<Mâine vom discuta în continuare>>. Luni de zile mai târziu, înţelesesem că până nu se ajungea la ce voia el, fără chiar să-şi formuleze părerea, seria şedinţelor nu se sfârşea. Iar părerea lui o ştiam o dată cu atitudinea adoptată. Căci părerea d-lui Maniu era tocmai formula acceptată.” (Ion Totu, Figuri reprezentative: Iuliu Maniu, ed. II-a, Bucureşti-1946, p. 9-10)

Obişnuit cu stilul „sfinxului”, Argetoianu solicitat să alcătuiască alături de el un Bloc al opoziţiei a recurs la o metodă inedită. A luat o foaie albă, a semnat-o jos şi i-a oferit-o spre a pune orice condiţii. Surpriza a fost totală şi a durat doar 3 zile, nu 3 săptămâni cum se preconiza. Privitor la criza dinastică creată de amorurile principelui Carol cu amanta sa Elena Wolff Lupescu, în schimbul renunţării la tron, atitudinea lui Maniu a fost şi pentru şi contra. Pregătirea pentru guvernare a fost zadarnică fiindcă promisiunea regelui s-a înfăptuit altfel, prin numirea lui Averescu. La această lovitură s-a adăugat şi plecarea din partid a lui Ioan Lupaş şi Vasile Goldiş.

La 27 Iulie 1927 a murit regele şi a intrat în funcţiune Regenţa, care l-a nemulţumit pe Maniu, orientându-l spre susţinerea veniri la tron a odraslei fugare, Carol.

În 24 Noiembrie 1927, a murit şi Ionel Brătianu. Maniu a răsuflat uşurat. Preşedenţia guvernului i-a revenit însă lui Vintilă Brătianu. Maniu s-a înfuriat peste măsură, coalizând opoziţia spre răsturnarea guvernului liberal. Adunarea de la Alba Iulia cu cei peste 100 000 de mii de participanţi au votat Rezoluţia prin care au somat Regenţa să demită guvernul, menţinând totodată şi posibilitatea aducerii lui Carol, condiţionată: despărţirea de amantă, refacerea căsătoriei cu Elena şi respectarea Constituţiei. Vintilă Brătianu şi-a dat demisia, iar Regenţa i-a încredinţat lui Maniu formarea guvernului la 8 Noiembrie 1928. Alegerile s-au desfăşurat în 12 Decembrie 1928, în urma cărora ţărăniştii au câştigat 77, 76 % din electorat. Prima măsură a premierului Maniu a fost demisia în alb a tuturor deputaţilor şi senatorilor ţărănişti. S-a dorit o nouă eră: stabilizare monetară, sistem de exploatare nou a regiilor autonome, pentru terenurile arabile obţinute prin legile de împropietărire o liberă circulaţie, îmbunătăţirea regimului investiţiilor străine, prin deviza „porţilor deschise”.  S-a realizat: scăderea producţiei, creşterea datoriei externe, agravarea situaţiei economice, amploarea mişcărilor sociale, culminând cu greva minerilor de la Lupeni, reprimată sângeros, demisia lui Constantin Stere, amnistie politică, reforma armatei, acceptarea ideii restauraţiei, încoronarea lui Carol al II-lea.

Carol a venit în ţară ilegal, cu paşaport fals înainte ca Maniu să se hotărască. Faptul că-i jurase credinţă fiului său, l-a determinat pe premier să negocieze noaptea cu tatăl. În Consiliul de Miniştri din 7 Iunie 1930, s-a anulat actul renunţării din 4 Ianuarie 1926 şi s-a acceptat proclamarea noului rege Carol. Maniu şi-a dat demisia. (va urma)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*