Au curs tone de cerneală, pro sau contra, despre protestele prilejuite de „revoluţia ungurească” din 1956 şi represiunea sovietică. Imre Nagy (prim-ministrul Ungariei) a fost arestat de sovietici, transportat în România, judecat şi condamnat. Nu vom intra prea adânc în desişul istoriei acelor vremuri, dar activitatea celui de-al doilea oficial al României de azi mi-a readus în memorie o întâmplare „de legendă” din acea vreme. În tulburările de atunci, reacţia maghiarilor din Ungaria, dar şi din Transilvania a creat şi o „componentă românească” a protestelor, materializată prin manifestări studenţeşti, prilej cu care au fost revendicate o serie de libertăţi cetăţeneşti, condiţii mai bune de cazare şi de hrană pentru studenţi (dacă ar fi ştiut cum se descurcă cei de azi…). Dar de atunci, multe s-au mai întâmplat în ţara asta, mai cu seamă după 1989 şi, mai cu seamă, rele.
În anul 2005 s-a pus la cale şi s-a finalizat cedarea Moştenirii Gojdu Ungariei de către Mihai Răzvan Ungureanu, cu aprobarea prim-ministrului de atunci, Călin Popescu Tăriceanu, operaţie dubioasă şi periculoasă, despre care istoricul Petre Ţurlea spunea: „Cedarea încalcă Tratatul internaţional de la Trianon din 1920, care, prin articolul 249, spune că fundaţiile româneşti de pe teritoriul Ungariei, inclusiv Fundaţia Gojdu, aparţin statului român. Nerespectarea unei prevederi a acestui tratat poate duce la nerespectarea lui ca atare (în întregime)”. Greu de negat este şi astăzi afirmaţia profesorului, tocmai pentru că intensele demersuri ale Ungariei pentru anularea Tratatului de la Trianon o susţin.
Peste câţiva ani, în februarie 2013, primarul U.D.M.R. din Miercurea Ciuc, Raduly Robert, striga cu tupeu că în judeţele Covasna și Harghita limba maghiară ar fi obligatorie. A urmat declarația stupefiantă a actualului președinte al Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, făcută la o întâlnire cu aleșii U.D.M.R. din Covasna, în noiembrie 2014, la Sfântu Gheorghe, declaraţie mai mult decât edificatoare asupra bunelor sale intenţii faţă de românii din România: „Atât românii cât și maghiarii de aici ar trebui să fie bilingvi, românii de aici ar trebui să cunoască limba maghiară”. Acelaşi personaj continua: „Vreau ca maghiarii să nu se simtă marginalizaţi în propria țară (oare a vrut să spună că România este ţara maghiarilor, sau a gafat? – n.a.), ci să fie integraţi și să fie responsabili. Am convingerea că idealurile pentru care militează trebuie să fie respectate și îndeplinite (nu reiese dacă a inclus şi autonomia teritorială – n.a.). Vreau așadar ca U.D.M.R. să ne fie parteneri la guvernare și spun asta pentru că am avut o bună colaborare în trecut, pentru că astfel există un mai bun echilibru pe scena politică și cea de guvernare, dar mai presus de toate pentru că vreau ca maghiarii să ia parte alături de majoritate la procesul decizional din România”. Oare trebuie să-i reamintim domnului preşedinte al Senatului că – fapt de necontestat -, chiar dacă nu oficial, aproape pe toată perioada postdecembristă U.D.M.R. s-a aflat la guvernare?
Căciulindu-se lamentabil pentru câteva voturi de la delegaţii Congresului U.D.M.R., în februarie 2019, preşedintele Senatului României – acelaşi Călin Popescu Tăriceanu – citea stâlcit ungureşte un discurs, în timpul căruia râdea singur la pupitru. Servilism, prostie, ticăloşie sau trădare de ţară? După trei decenii de jafuri şi trădări mă simt obligat să amintesc din nou cuvintele mareşalului-patriot Ion Antonescu, rostite în urmă cu 79 de ani: „Să nu uităm că istoria nu va uita pe vinovaţi; şi vinovaţi suntem cu toţii: unii, pentru că am tăcut; alţii, pentru că am greşit; cu toţii, pentru că am suportat!”.
În continuare voi reda un text apărut recent, conectat nemijlocit la faptele antinaţionale ale aceluiaşi personaj malefic: „Setea de bani şi putere este fără limite. Pentru bani şi putere unii vând ţara doar pentru a-şi asigura voturile U.D.M.R., o formaţiune condusă de la Budapesta de Viktor Orban. Încă un pas s-a făcut spre iugoslavizarea şi libanizarea României. Un proiect de lege semnat de 17 parlamentari U.D.M.R. a trecut de Senat prin « adoptare tacită » pe 25 martie 2019, pentru că nu a fost dezbătut în plenul Senatului « în timp util ». Adică preşedintele Senatului, Călin Popescu-Tăriceanu a tras de timp, pentru a promova prin « adoptare tacită » un proiect de lege care primise numeroase rapoarte negative de la comisiile parlamentare şi de la Consiliul Legislativ.
U.D.M.R. vrea să fie introdusă paza locală asigurată din unităţi de voluntari, în afara celei prevăzute de lege deja existente, adică jandarmi, polițiști locali ş.a. Aceste unităţi de pază alcătuite din voluntari se vor înfiinţa prin decizia consiliului local. De fapt U.D.M.R. vrea să legifereze paramilitarii unguri. De mai mulţi ani în Transilvania se organizează tabere de paramilitari cu instructori din Ungaria. Este vorba de organizaţii gen „Magyar Garda (Garda Maghiară), „Plutonul Secuiesc” şi „Magyar Nemzeti Arcvonal” – M.N.A. ” (Frontul Naţional Maghiar). Mai sunt „Mişcarea de Tineret 64 comitate – H.V.I.M” (câte avea « Ungaria Mare » – n.a.) şi altele. Acestea se antrenează prin munţi şi păduri, de exemplu la Joseni, judeţul Harghita, dar învaţă şi tactici de luptă urbană.
Prin proiectul de lege al U.D.M.R. se urmăreşte legiferarea acestora. Paramilitarii vor putea acţiona sub acoperirea de « voluntari » care asigură paza localităţii. Se vor putea antrena în linişte, fără ca autorităţile române să mai poată să-i deranjeze. Vor putea fi finanţaţi de la bugetul local şi probabil vor putea avea acces şi la arme. Aşa a început şi în Liban şi în fosta Iugoslavie. În Liban, în preajma izbucnirii războiului civil din 1975, fiecare partid avea miliţia sa înarmată. Numai că partidele libaneze erau constituite pe criterii etnice şi confesionale, cum este la noi U.D.M.R. De exemplu Partidul Progresist era de fapt al sectei Druze, A.M.A.L. erau şiiţii, Falangele Libaneze erau catolicii maroniţi. A fost nevoie doar de o scânteie pentru a se declanşa războiul civil.
În Iugoslavia comunistă, chiar înainte de destrămarea sa în 1991 şi începutul războiului civil interetnic, existau formaţiuni paramilitare în fiecare localitate. Ca urmare a experienţei războiului de partizani condus de mareşalul Josip Broz Tito împotriva ocupaţiei naziste, în Iugoslavia exista doctrina apărării întregului popor. Erau formaţiuni alcătuite din civili, în general muncitori industriali, care se pregăteau în mod regulat şi care păstrau armamentul din dotare la sediul întreprinderilor unde lucrau. Numai că în 1991 aceste formaţiuni paramilitare, care fuseseră pregătite să lupte cu un invadator străin, au început să se lupte între ele după criteriul etnic: sârbi, croaţi, bosniaci etc. Asta se urmăreşte şi în România! Criminalul proiect de lege al U.D.M.R. a fost transmis de la Senat la Camera Deputaților, care este camera decizională în acest domeniu. Să vedem ce va face coaliţia majoritară şi la Camera Deputaţilor, că la Senat am văzut trădarea. Până unde se va merge? « Fereşte-te popor al meu, căci mari primejdii ţi se pregătesc! », spunea profetic Nicolae Iorga. Fraţilor, Patria e în primejdie! Cu trădătorii nu mai avem nicio siguranţă. Ei trebuie să plece! Repede! Românii se ridică, Hai România!”.
Dacă falsificatorii Istoriei Românilor au aruncat plasa de camuflaj peste evenimentele reale din Transilvania anului 1956, revin la „întâmplarea de legendă” de care aminteam la începutul textului, în evident contrast cu atitudinea oficialilor României de azi. Vicepreşedintele Consiliului de Miniştri de atunci, Maxim Berghianu, fusese trimis de Gheorghe Gheorghiu-Dej în Transilvania, pentru a calma spiritele. Modul în care s-a desfăşurat „întâmplarea de legendă” oferă o relevantă lecţie de istorie pentru mânuitorii butoanelor României postdecembriste, lipsiţi de orice urmă de demnitate naţională. În 1956, aflându-se în fata manifestanţilor de la Cluj, Maxim Berghianu, un inspirat diplomat, a ascultat cu calm şi răbdare nemulţumirile exprimate public. Încurajaţi de aparenta lipsă de reacţie a interlocutorului, un grup de români neaoşi maghiari a căpătat curaj şi i-a strigat ostentativ:
– … învăţaţi ungureşte !
Calm, Maxim Berghianu a încercat să le răspundă, dar a fost întrerupt:
– Mă voi strădui…
Înţelegând pe dos începutul afirmaţiei, românii neaoşi de rit maghiar au erupt în îndelungi aclamaţii apreciative. După mai bine de un minut cât au durat uralele, când s-a revenit la starea de linişte, vorbitorul a reluat:
– Am să mă străduiesc… să vă învăţ româneşte!
Stupefacţia a fost totală.
Va învăţa domnul Tăriceanu ceva din această întâmplare sau, Nicio şansă! Interesele par a fi diametral opuse fostului oficial al Republicii Populare Române, ţară care în anul 1956 era încă sub ocupaţie militară sovietică. NU ne-a rămas decât speranţa că, după deliberările din Camera Deputaţilor, distructiva iniţiativă legislativă a U.D.M.R. va fi respinsă şi nu se va repeta povestea legii Vexler, care ne interzice să fim români în propria ţară.
Lasă un răspuns