Arhiva zilnică: 29 martie 2019

Mormântul – tumular cu cupolă de la Tekirghiol – Urluchioi (jud. Constanța), azi dispărut…

Data: 16 aprilie 2024 by Redacția

Printre comorile Dobrogei se numără și mulțimea de tumuli, gorgane ale antichității și preistoriei, moșteniri ale sciților, geților, grecilor sau bulgarilor, movile presărate peste tot pe câmpiile ei. Aceste „clădiri”, monumente ale trecutului, serveau poate și ca observatoare astronomice (sau repere topografice), dar în general „serveau” ca morminte ale căpeteniilor neamurilor care s-au perindat pe aceste meleaguri (vârful dealului, ca „loc al căpățânii”; loc de unde se va ridica Păpușa, Cel Ales, Salvatorul Lumii). În Bulgaria acești tumuli traco-geți au fost de mult cercetați, iar piese din interiorul lor sunt expuse în diferite muzee. Pe Valea Regilor Traci din Bulgaria se pot vizita acești tumuli acum deschiși și conservați, fiind incluși în circuitul turistic. În România încă nu se știe ce conțin cu adevărat toți tumulii. Ce cunoaștem este că în iulie 1929 Oreste Tafrali (1876-1937), istoric român și profesor la Catedra de Arheologie și Antichități a Universității din Iași, a efectuat cercetări cu privire la tumulii din județul Constanța. În regiunea Techirghiol (jud. Constanța) aceștia sunt mai rari dar, pe moșia lui Chiriac Nițescu și pe locul vecin, proprietatea comunei, se ridicau în mijlocul câmpiei o serie de cinci tumuli dintre care doi prezentau urme de violare, mai veche și mai recentă. Ei sunt înșirați de la sud la nord, având o înălțime de patru-cinci metri și diametre între 37 – 50 metri. Alți doi tumuli mult mai scunzi, având aceiași orientare sud-nord se găsesc la marginea satului Techirghiol, în cimitirul musulman care, este presărat cu fragmente provenind din clădiri grecești sau romane ce au fost odată.

Despre acești tumuli, pe care cu îngăduința primăriei și a preotului cultului musulman, i-a cercetat prin săpături până la stratul de „pământ sănătos” scrie Oreste Tafrali următoarele:„Dispozițiunea lor paralelă cu țărmul mării, absența de unelte sau alte urme și de oseminte ne îndreptățesc să credem, că acești tumuli aveau o destinație defensivă a unei populațiuni, care locuia în interiorul Dobrogei și căreia îi era teamă de un atac venit dinspre mare. Ei se aseamănă, dealtfel, cu tumulii de aceeași dispoziție, aspect și importanță, de lângă poarta Tomisului (Nord) a cetății Callatisului, în imediata apropiere a țărmului. Ei sunt ultima etapă a unei linii care se vede în orizont, alcătuită din numeroși tumuli, de o înălțime și o însemnătate mai mare.” ne spune Oreste Tafrali. Mai departe acesta relatează despre fortăreața scitică de la Techirghiol, unde se află urmele uneia dintre cele mai vechi așezări „barbare” decoperite în Dobrogea, dar și despre săpăturile la unul dintre tumulii de pe moșia d-lui Nițescu, dintr-o vreme în care nu se intervenise totuși atât de mult în preajma acestor vestigii antice: „Sistemul de fortificație, alcătuit din tumuli, nicăieri nu apare mai evident ca în fața fostului sat Urluchioi, situat la Sud de Techirghiol. Urluchioiul, este astăzi părăsit din cauza malariei și numai cimitirul său, în care se văd multe pietre provenind din clădiri greco-romane, arată locul unde se ridica odinioară. În fața lui, spre est, între două șiruri de dealuri destul de înalte, se întinde un braț mlăștinos, plin de stufăriș și de miasme pestilențioase, al lacului Techirghiol. Atât pe malul răsăritean al acestui braț, cât și pe-cel apusean, la vreo aproximativ trei kilometri de Urluchioi, se ridică o serie de tumuli compacți, care au aspectul unei formidabile fortărețe. Am căutat să-mi dau seama de cea care se afla în apropierea Urluchioiului pe șoseaua care merge spre sud. Aici, în adevăr caracterul de fortificație nu se poate tăgădui. Populațiunea barbară care a ridicat această formidabilă fortăreață, s-a servit bine înțeles și de configurația terenului, dar l-a utilizat cu măestrie și l-a corijat, întărindu-l în părțile sale vulnerabile. Ondulațiunile terenului sunt alcătuite de un prundiș (material sedimentar aluvionar), care este astăzi exploatat. În anumite locuri, ele au fost modificate prin mâna omului. Printre tumuli trec șanțuri mai mult sau mai puțin adânci. Pe alocurea se zăresc punți de trecere în formă de „dos d’âne”. La colțurile cetății se ridică, ca niște turnuri de rezistență mai mare, tumuli mai mari. Ei trebuiau să fi fost inexpugnabili atât prin înălțimea lor, cât și prin povârnișurile lor repezi, foarte greu de urcat pentru asaltatori. În mijlocul cetății, trece un șanț, care o împarte în două. Aproape de capătul său, în spre sud, se înalță cel mai înalt și mai însemnat tumulus, ca un fel de donjon, centru de extremă apărare.

Terenul înalt al cetății, dinspre șoseaua care vine dela Tekirghiol și se îndreaptă spre sud, a fost modificat de mână de om, accentuându-se tumulii naturali, ce existau pe aici, și săpându-se șanțurile necesare apărării sale. Cetatea de la Urluchioi, de un aspect inexpugnabil, este mai caracteristică, decât cea de lângă Mangalia, în drumul înspre Ghilingic, descrisă în precedentul meu studiu. Ea merită să fie studiată cu de-amănuntul, ridicându- i-se și planul în chip exact. Pentru aceasta, mijloacele materiale și tehnice mi-au lipsit. M-am mărginit din cauza aceasta, să explorez unul din cei cinci tumuli de pe moșia d-lui Nifescu și anume pe acela, care prezenta urme de săpături recente. Aceste săpături mi s-au părut că nu prezintă gravitate, căci ele fuseseră făcute de cercetători de comori, cari au lucrat noaptea, fără regulă și în chip precipitat. Totuși direcțiunea începutului de tunel, pe care l-au practicat, era cea care mergea spre ușa construcțiunii, ce-aveam să descoper. Tumulus-ul are un diametru de la est-vest de 49 metri, iar de la nord-sud 37 m. Căutătorii de comori dăduseră deja peste niște lespezi mari equarrisate. Am început explorarea movilei de sus în jos. Am întâlnit mai întâi un strat de pământ negru, apoi unul subțire de nisip, în urmă un al treilea de pământ galben, după care a apărut unul negru, presărat pe alocuri de urme de pietriș. În aceste paturi, am ieșit la iveală cioburi de ceramică greacă și romană, între altele un cioc de ampulă cu smalțul negru caracteristic artei grecești. Atingând adâncimea de 3,2 metri de la vârf, am dat peste o zidărie de pietre cioplite, bine equarrisate, din care unele aveau dimensiunile acestea: lung 1m,20 1m,90; lățimea 0,6 metri și grosimea 0,3 și 0,40.

Degajând toată construcția în interiorul ei, mi-am dat seama că eram în prezenta unui mormânt cu cupolă, unicul exemplar ce-l avem în țară. Cupola s-a surpat încă din vechime cu prilejul siluirii mormântului. În adevăr, pietrele care o alcătuiau s-au găsit prăbușite în fundul încăperii, iar din scheletul mortului n-am găsit nimic, ci doar de cal fragmente de craniu și de tibie. Scheletul probabil fusese așezat pe pământul gol, așa cum am constatat și în mormântul de lângă Callatis, pe care l-am descoperit intact. Și acolo scheletul barbarului era așezat într-o cuvă de pietre frumos equarrisate, dar fără fund de piatră.

Încăperea mormântului este perfect pătrată de 2m,90 x 2 m,90. E curios sistemul întrebuințat de arhitect pentru a trece de la planul pătrat la cel rotund, spre a ridica pe acesta cupola sa. La cele patru unghiuri a așezat de-a curmezișul lespezi equarrisate de 1m,30X0m,40, obținând astfel un fel de pandantive primitive, totuși capabile de a permite trecerea de la planul pătrat la cel circular. Bolta era alcătuită din pietre destul de mari, din care cea mai mare, cheia, măsoară 0m,80 x 0m,80 x 0m,35. Intrarea în mormânt se făcea printr-o largă deschizătură, un fel de ușă ale cărei ușiori monoliți măsoară 1m,90 x 0m,40 x 0m,40. În paturile de pământ, care alcătuiesc acest tumulus, am descoperit un mare număr de pietre cioplite grosolan în chip de animal. Unul pare a reprezenta capul unei oi sau vaci (taur?), întors spre dreapta. Se distinge ușor conturul și ochiul scobit exact la locul său. Al doilea înfățișează deasemenea capul unui animal cu gâtul și începutul corpului său. Urechia este indicată în chip învederat și mai ales ochiul se arată printr-un cerc săpat cu un instrument. Aceste sculpturi primitive sunt identice cu cele descoperite de mine în mormintele barbare de lângă Callatis. Ele aparțin aceleași populațiuni și aceleași epoci, adică Sciților, care locuiau în interiorul Dobrogei prin veacurile al 4 -1 î.Hr. și 1-2 d.Hr.. Această populațiune împrumutase de la greci (eleni) tehnica construcțiunilor mormintelor lor: 1) cuva sau sarcofagul cu pietre equarrisate, acoperită cu lespezi mari; 2) mormântul boltit cu cheie de boltă (mormânt cu cupolă fiind întrebuințat de greci încă din epoca miceniană (vezi tezaurul lui Atreu). Barbarii băștinași ai Sciției Minor săvârșeau la îmmormântare un rit special: îngroparea de figuri de animale domestice, de pești, de păsări, care alcătuiau probabil ofranda sau jertfa obișnuită pentru mort.” Trebuie avut în vedere că, până în secolul 5-4 î.Hr. singurul drum care ducea de la cetățile din nord Histria și Tomis, la Callatis (Cerbattis-Mangalia) și mai departe de-a lungul țărmului, era cel de la Techirghiol, Urluchioi, lacul de astăzi fiind în acea vreme un golf al Pontului Euxin. Astfel fosta cetate de la capătul extrem al fostului golf, constituia o etapă naturală pe acest drum de coastă în lumea antică timpurie. Vizitând Valea Regilor Traci din Bulgaria aveam să văd această tehnică de construire a tumulilor funerari aplicată în fel și chip, cu o cupolă, cu două cupole, etc.

Înmormântarea în acest fel asigura posibilitatea revenirii la o nouă viață, dar și posibilitatea de a fi tot conducător, recunoscut după armură, sau elementele simbolice ce l-au însoțit pe cel decedat. Coroana de Frunze (de aur, de laur, etc.) asigura locul fruntaș. Viețile erau reprezentate precum frunzele în Copacul Vieții. Totul era ca sufletul să revină pe același ram, continuându-și ascensiunea spiritual. Sculpturile animaliere primitive reprezentau „forme” ce se doreau revenite la viață, după Marea Metamorfoză Planetară ce vine periodic.” Ca principal obiect de inventar, în mormintele Jamnaja, este ocrul roşu. El apare frecvent sub formă de bulgări, dar şi de praf, fiind plasat atât pe fundul gropii, cât şi pe oasele defunctului. Ocrul roşu reprezintă sângele celor răniţi, fie om, fie animal, precum şi flacăra focului, omul preistoric identificând culoarea roşie noţiunilor de viaţă şi de moarte (sau reprezintă fierul din sânge care ne trage magnetic să avem o soartă peste „7 neamuri”, precum cardul magnetic – fenomenul de histerezis). Alte obiecte de inventar din mormintele tumulare sunt: -inele de buclă, din bronz, cupru, argint şi chiar aur; șiraguri de mărgele (perle) realizate din caolin şi vopsite de obicei în verde; unelte din silex (întâlnite şi în necropolele altor culturi preistorice). Însemnările istoricului Oreste Tafrali devin importante pentru că oferă imaginea unei părți din istoria litoralului nostru, atât de frământată timp de câteva mii de ani și ne oferă acces la ceva ce s-a pierdut în timp (Mormântul – tumular cu cupolă de la Tekirghiol). Poate o reconstituire a sa într-o sală muzeală va ajuta la recompunerea unui ritual finerar antic și a unui moment de evoluție a civilizației aflate la malul Mării Negre… (George V. Grigore)

Fagul de peste 500 de ani din Valea Arieșului…

Data: 16 aprilie 2024 by George V. Grigore

Am urcat dealul la Mercheașa (jud. Brașov) acum căteva zile și am văzut întregul platou al stejarilor multiseculari. Zona seamănă cu aceea aflată în apropierea orașului Sighișoara. Uriași copaci, cu crengi gigantice, se întind către cer, frunză cu frunză. Pare ireal… Aici, la Mercheașa se află bătrânul – bătrânilor, un gorun de peste 920 de ani. Are un trunchi imens, cu rădăcini puternice, ce se strecoară șerpește către centrul planetei. Nu poți să nu-l privești cu respect și să te gândești că a fost martor tăcut la atâtea și atâtea evenimente istorice și planetare. Dar, pornind pe acestă „cale” a copacilor „maeștri” ai României, dacă treci pe Valea Arieşului pe drumul spre Câmpeni (jud. Alba), într-una din drumeţiile din Apuseni, nu se poate să nu opreşti la Muncelu. Acolo se află unul dintre cei mai măreţi copaci pe care i-ai văzut vreodată, denumit şi „copacul fermecat”.

Frunzele acestuia se usucă dar nu cad decât primăvara, lucru care a determinat apariţia a mai multor poveşti şi legende. Se poate spune că acest fag „se crede” a fi brad și caută o cale către nemurire. Una dintre acestea susţine că sub acest arbore s-ar fi întâlnit Avram Iancu cu împăratul austriac Franz Josef. Dacă te afli în vizită pe aici, odată cu el – Copacul fermecat – se pot afla şi legendele care se ascund sub coama sa falnică. Se ajunge lângă acesta parcurgând un drum prin pădure pe o potecă ce este folosită şi astăzi de oamenii locurilor. Coama copacului este de o frumuseţe imperială, nu degeaba este denumit Fagul Împăratului. Bătrânii locului spun că pomul ar avea peste 500 de ani.

Legenda afirmă că aici s-ar fi întâlnit Avram Iancu cu împăratul austriac Franz Josef, pentru a negocia un pact, de unde ar proveni şi denumirea de „Fagul Împăratului”. Legenda nu ar avea, însă, corespondent în realitate, Avram Iancu refuzând să-l întâlnească pe Împăratul Austro-Ungar în 1852, pe când acesta sosise în Ţara Moţilor. Varianta oficială a legendei transmisă din generaţie în generaţie sună astfel: „Se spune că pe la anul 1850, după ce marele seism social de la 1848 s-a liniştit, pe Valea Arieşului a venit împăratul de la Viena, vroind să-i liniştească pe moţi şi să se întâlnească cu Avram Iancu. În drum spre Câmpeni, se zice că Împaratul ar fi poposit la umbră falnicului copac. În timp ce se odihnea la umbra deasă, aude un cântec de fluier, pe partea cealaltă a Arieşului. Împăratul întreabă un călător: „Cine cântă atât de frumos din fluier?”. Călătorul îi spune că e Avram Iancu. Auzind aceasta, împăratul numaidecât îşi trimite pe unul dintre oamenii săi, să-l cheme pe Craiul Moţilor, la o întâlnire cu Măria Sa. Când solul împăratului ajunge la Avram Iancu şi îi spune pentru ce a fost trimis, Iancu îi răspunde: „Spune-i stăpânului tău, că un nebun cu un mincinos, nu pot stă de vorba!”. O altă poveste spune că pe aici ar fi trecut un vechi drum care traversa munţii, iar acolo, la „Fagul Împăratului”, s-ar fi oprit, cu sute de ani în urmă, un călugăr şi el ar fi binecuvântat bucata aceea de pământ, pentru ca după aceea să răsară pomul fermecat.

În apropierea fagului se află şi un izvor despre care localnicii susţin că este tămăduitor. Munţii, codrii, pădurile sau izvoarele, toate au poveştile lor, unele mai mult sau mai puțin adevărate. De cum păşeşti pe cărările pădurilor şi ale codrilor, dacă te opreşti lângă izvoare să îţi potoleşti setea, în murmurul acestora vei auzi poveştile locurilor, vechi de sute şi sute de ani. Poveşti cu zâne, cu uriaşi, cu fiinţe cu puteri supranaturale, cu crăiese, cu feţi frumoşi sau cu zmei. Cu pomi care parcă îți vorbesc și te cheamă în apropierea lor să îţi spună legendele locului. Unul dintre aceste locuri pline de legende se află în Munţii Apuseni, pe drumul dintre Baia de Arieş şi Câmpeni (jud. Alba). Legendele şi poveştile locului sunt păstrate cu stricteţe de localnici şi apoi transmise din generaţie în generaţie. Aşa este şi legenda „copacului fermecat”, care mai este numit şi „Fagul Împăratului”, ce poate fi văzut de pe Drumul Naţional 75, în dreptul satului Muncelu. „Fagul împăratului” mai este cunoscut şi ca, „pomul cu frunze veşnice”, care refuză să cadă înainte de anotimpul geros și protejează, astfel, mugurii de pe crengi de frigul iernii. La minunatul copac se poate ajunge cu maşina pe DN75 Turda-Stei, până în Muncel, de unde „Fagul Împăratului” poate fi observat într-un pâlc de molizi din lunca Arieşului.

Ibex – Capra alpină dispărută din România

Data: 16 aprilie 2024 by Redacția

În depozitele fosile adăpostite prin peșterile României se întâlnesc și oase de Capră alpină (Capra ibex). Aceste sisteme carstice sunt: Peștera Urșilor (Chișcău; jud. Bihor), Peștera cu Oase (Munții Aninei – Banat), Peștera Muierilor (Baia de Fier – jud. Gorj), dar și altele. Capra Ibex este o specie de capră sălbatică ce încă trăiește în Munții Alpi, în Europa. Rudele sale mai apropiate sunt Capra siberiană și Capra nubiană. Fiind o excelentă cățărătoare, habitatul său este hotarul dintre regiunea stâncoasă a munților Alpi și regiunea pădurilor alpine. Zona pe care o ocupă este teren abrupt, accidentat, la altitudini de până la 3200 metri. Capra alpină are constituția specifică speciilor de capre, părul este cenușiu-brun, cu o nuanță de negru, coada este scurtă și lată, urechile sunt mici, orificiile nazale sunt puțin înclinate. Talia măsoară între 80 și 100 cm, lungimea corpului între 130 și 160 cm, masculii au greutatea corporală cuprinsă între 75 și 120 kilograme, iar femelele cântăresc aproximativ 50 kilograme. Degetele membrelor anterioare și posterioare sunt acoperite cu ongloane. Mobilitatea lor le ușurează caprelor cățărarea pe stânci. Coarnele ambelor sexe sunt încovoiate și inelate, dar ale femelelor sunt mai scurte. Coarnele masculilor pot atinge și lungimi de un metru și pe măsură ce aceștia înaintează în vârstă devin mai groase și mai inelate. Masculul, la fel ca la alte specii de capre, emană un miros puternic specific de „țap”.

Capra alpină este un animal în exclusivitate ierbivor. Se hrănește cu ierburi, plante cu tulpina moale, lăstari de tufișuri și arbori. Se ridică uneori pe membrele posterioare pentru a ajunge la hrana aflată la înălțime – frunze și lăstari. În afara perioadei de împerechere care durează din decembrie până la începutul lui ianuarie, masculii și femelele trăiesc în grupuri separate, femelele fiind împreună cu puii. Caprele alpine colindă munții în căutarea hranei. Refugiul lor în caz de pericol sunt stâncile. Având auzul, vederea și mirosul foarte dezvoltate, sesizează din timp pericolul și încearcă să-l ocolească. Dacă totuși sunt atacate, își folosesc coarnele pentru a se apăra. Dușmanii lor naturali sunt vulturii, lupii, urșii, râșii, vulpile. În perioada de rut, masculii sunt dominați de instincte sexuale puternice. Între masculi au loc lupte puternice, dar de regulă nici unul nu suferă răni serioase, lupta constând în evidențierea masculului cel mai puternic, cu coarnele cele mai mari. Învingătorii își strâng în jurul lor mai multe femele. Deși maturitatea sexuală se atinge la vârsta de doi-patru ani, masculii trebuie să aștepte cel puțin 6 ani până când coarnele devin suficient de mari pentru a se lupta cu rivalii. După un interval de 165-170 de zile de la împerechere, femelele fată unul sau – destul de rar – doi pui. Aceștia trec repede la hrana solidă, dar rămân în grija mamei până în toamna anului viitor.

În urmă cu 100.000 de ani, capra alpină (Ibex) era întâlnită în toate regiunile stâncoase din Europa Centrală. Capra alpină a fost vânată mult timp de către om, fiind adusă aproape de extincție. În vremea romanilor era privită ca un animal mistic, unele părți ale corpului său erau considerate ca având puteri vindecătoare și erau folosite ca ingrediente pentru diverse poțiuni magice. La fel, în evul mediu, coarnele, transformate în pulbere, erau folosite ca remediu pentru impotență, sângele pentru combaterea calculilor renali, iar stomacul împotriva depresiei. În anul 1856, regele Victor Emanuel al II-lea al Italiei a hotărât ca vânarea caprelor alpine să fie permisă doar membrilor familiei regale, creând în acest scop în Valea Aostei, rezervația Gran-Paradiso, protejată de paznici (devenită în 1922, Parcul Național Gran-Paradiso). În anii 1990, se estima existența a cca 30.000 de exemplare, din care jumătate pe teritoriul Elveției, iar restul în Italia, Franța, Austria, Slovenia și Germania. (G.V.G.)

Când urmarea va fi fost, de fapt, un scop în sine: pecetea antihristului…

Data: 15 aprilie 2024 by Cezar Adonis Mihalache

Deocamdată doar o pecingine, dar vai de noi când va fi devenit pecete… Când, de pe mâinile falșilor creștini, ce fac astăzi jocuri atât de dubioase, va fi fost transformată în matrițe de negare, înfierare, prigonire și alungare… Când va deveni lance împunsă în fiecare dintre noi… Și nu doar pentru a ne face să ne pierdem dreapta credință, încercând să ne împingă pe drumul dintâi al pierzaniei, rătăcirea, ci pentru a ne anihila în războiul de dincolo de conflictele generate, extinse, supraevaluate și redimensionate, geostrategic, de acum, în războiul lumilor… Pentru că acesta va fi cel adevărat: cel pornit în numele prigonirii creștinilor… La început al ortodocșilor… Apoi, într-o lume în care și spinii Mântuitorului sunt smulși de mâinile trădătoare, de „pilații” și toți acei „iuda” ce s-au ascuns printre noi, împotriva creștinismului… Iar „problema” cu decizia Estoniei, legată de declararea Patriarhiei Moscovei drept organizație teroristă, nu este aceea că vizează doar singularitatea unei poziții (nu numai necreștine, ci anticreștine până la exfolierea și implantarea altor seminții), ci faptul că nu poate rămâne singulară. Pentru că poziția unui stat membru UE, mai ales la o asemenea dimensiune de provocare, nu poate fi doar a lui. Nu într-o uniune cu repere, indicații, decizii, „recomandări” comune… Și mai ales când este evident că nu este vorba strict despre consecințe, ci de scopul în sine al unei asemenea decizii (ce va ajunge un motiv generator)… De aceea, această poziție anti-ortodoxă, înainte de a fi anti-putinistă, trebuie atacată, respinsă, anulată, altminteri, să nu ne mire posibila ei adoptare la nivelul întregii uniuni, sub pretextul obligativității transpunerii ca legislație comună…

Și este cât să poate de îndreptățit ca poziția Estoniei să fie văzută tocmai ca un atac la adresa valorilor, reperelor, artefactelor, inclusiv religioase. Pentru că spre asta duc toate acțiunile psihopaților care au pus mâna pe Uniunea Europeană, transformând-o într-un bici în mâinile atâtor „pilați” devniți, din decidenți, și executanți întru’ lapidarea valorilor fundamentale… În „biciuirea” nu a slabelor moravuri, nu a dezaxaților, nu a anormalului anormal prin însăși felul de a se extinde peste tot cea a mai rămas firesc și de bun simț, ci a drept credincioșilor. Și nu, nu Estonia este „capul de capi” al acestei ofensive anti-ortodoxe… Ea este doar un mijloc pus la îndemâna antihriștilor… Folosită pentru a fi inserate decizii peste fundațiile clădite de cei ce au pus umărul la constituirea unei frumoase Agore a unei Europei de cândva, azi, nu doar o ruină în pragul războiului, ci ziduri de bolovani desprinzându-se și prăbușindu-se peste propriul sine…

Și poate că Estonia face jocul slugarnic impus dinspre UE… Și este doar o aparentă piatră ridicată ce va sfârși drept cârpă de aruncat după ce-și va fi împlinit menirea antihristică a azvârlirii acestei prime pietre… O pietricică încă dar care va deveni un greu bolovan atârnând de destinul religios al Europei… Pentru că, declararea Patriarhiei Moscovei drept organizație teroristă, judecând nu omul ce o conduce vremelnic, nu staful politic din spatele ei, și al zidului Kremlinului, ci însăși o entitate religioasă, va fi urmată (căci urmarea este doar un scop, nu?!), de o poziție similară și dinspre Ucraina, apoi bulgărele antihristic se va tot rostogoli… Și da, este un demers ce urmează regulile antice ale dezbinării… Cu un ortodoxism împărțit deja între bun (cel nou) și rău, cel vechi, în așa fel încât antihriștii să-și atingă primul țel: acuzarea și prigonirea acelora ce refuză să se dezică de vechiul ortodoxism, neacceptând bicefalitatea impusă prin cartușele politice din cătarea războiului.

Și va rămâne doar o poveste că, deși decretând Patriarhia Moscovei drept organizație teroristă, aparținătoarele, inclusiv cea din Estonia (Biserica Ortodoxă Estoniană din subordinea Patriarhiei Moscovei numărând peste 100 000 de enoriași), nu vor fi și ele acuzate și încadrate ca organizații teroriste… Se va întâmpla curând când, unul după altul, statele membre vor urma rictusul anti-ortodox impus prin recomandări transformate în reglementări… Căci valorile tradiționale și raportarea la acestea devin, nu doar elemente de nesupunere, nu doar de nealiniere în anormalul „political correctness” -ului de acum, nu doar acuze de trădare a noilor „principii” (de uniformizare „orwelliană” a Europei), ci de-a dreptul capete de acuzare… Și de „lapidare” prin politicile economice, sociale, anti-naționale, anti-unitate, anti-familie, anti-religioase ale antihriștilor ce au împânzit și întinează cadaveric Europa… Iar Nietzsche poate că s-a înșelat… Nu în privința apariției anticristului ca luptă împotriva creștinismului, ci a extinderii sale ca „religie a sclavilor”… Căci, sclavi vom deveni noi, de ne vom lăsa striviți…

„Tezaurul român de la Moscova” și motorul din Tecuci…

Data: 15 aprilie 2024 by Mihai Ogrinji

Se împlinesc, în această perioadă, 90 de ani de la apariția unei cărți excepționale: „Tezaurul român de la Moscova” de Mihail Gr. Romașcanu. Apărută, așadar, în anul 1934, la editura Cartea Românească, destinul acestei lucrări „burgheze”, „retrograde” – mai cu seamă din pricina reproducerii unor acte, documente, protocoale, procese-verbale, telegrame, scrisori, extrase, adrese, memorii – nu putea fi, mai ales în anii comunismului, cât se poate de nefericit. Din păcate, după 1990, ignoranța, dezinteresul, trădarea celor care ne conduc țara într-un stil sui generis de peste trei decenii și ceva au conturat și întărit o politică antinațională greu de imaginat pentru o societate normală. Pe de altă parte, cu documentele pe masă – un dosar întru totul asemănător deține și partea țaristo-sovietico-rusă – haitele de propagandiști de la Kremlin, ca și de la ambasada Rusiei de la București, tratează totul cu niznaiul. Ce rătăcire, totuși, să lași imensa avuție alcătuită din impresionantele tone de aur, atâtea valori românești de patrimoniu, bijuteriile Reginei Maria, alte incalculabile comori în paza monstrului de la răsărit… S-a dorit ca aceste inestimabile comori să nu pice în mâinile hoardelor germano-habsburgico-maghiaro-bulgare, ca, în cele din urmă, ferindu-te de dracul să nimerești în brațele lui tat-su. Că nu era prea greu de imaginat că unei adunături colosale de pământuri și populații strânse laolaltă cu hapca – într-un cuvânt, Rusiei – nu-i poți cere ceea ce n-a avut și nu va avea niciodată: onoare, este, desigur, altă poveste.

Decenii la rând, ca și astăzi, cartea semnată de Mihail Gr. Romașcanu a fost privită ca o grenadă cu cuiul de siguranță scos aproape în întregime. Nu vorbim doar de anii „epocii de aur”, când „indexul” reprezenta pârnaia tipăriturilor incomode, „dușmănoase”. Și totuși, și pe atunci, cine chiar dorea să se informeze, să calce pe bec, putea să o facă. Îmi amintesc bine că, prin ultimii ani ai ultimului deceniu comunist, mi-a fost împrumutat, pentru scurt timp, „Tezaurul român de la Moscova”. Gestul i-a aparținut remarcabilului oenolog dr. ing. Gheorghe Anghel, șeful Combinatului de vinificație de la Bucium-Iași, om de cultură în aceeași măsură, de prietenia și încrederea căruia m-am bucurat de când l-am cunoscut. Înapoindu-i cartea, mi-a dăruit o copie dactilografiată! N-a fost singurul „samizdat”. S-a bucurat mult când, imediat după întâmplările din decembrie 1989, mai exact în numărul din luna mai 1990, a (re)citit, în revista România pitorească, primul episod din serialul… „Tezaurul român de la Moscova”. De-a lungul a doi ani, număr de număr, am reprodus în revistă paginile esențiale ale acestei cărți document, totalmente necunoscută de românii și în zilelor noastre. Nădăjduiam atunci, în acea perioadă atât de tulburată de coada roșie a KGB și a altor servicii „de bine”, că românii erau lacomi, însetați de adevărurile fundamentale, măcar, ale istoriei, ale identității noastre. Cât de naiv(?) am putut fi în patriotismul (etimologic, vocabula se trage de la pater) de care nu mă voi despărți, totuși, niciodată…

Scriu acum aceste rânduri nu spre a-mi lustrui, cumva, vreo ispravă, ci din pură lehamite. Am asistat consternat, cu puțină vreme în urmă, la tot felul de dezbateri oribile prin neștiință, „fente” golănești, „cap de coardă” fiind un post de televiziune, cu emisiuni pline de „breaking news”, moderată de tot felul de răspopiți și vestale ale nerușinării, în care ignoranța și prostia vizavi de retrocedarea Tezaurului de către ruși atingea dimensiuni inimaginabile. Un post care, vă amintiți, nu știa cum să-și mai batjocorească țara, pentru a obține nu știu ce premii pentru „filme documentare” prezentate cu surle și țimbale pe la yankei, de la care ulterior s-au potcovit și cu sufixul „CNN”…

Pe de altă parte – după ce cartea nu a fost reeditată un amar de vreme -, o ediție prefațată de cunoscutul consilier de la BNR, Adrian Vasilescu, model în a te învârti în jurul cozii și în ispitele livrești ale aurului, ocolind cu grație nu doar numele autorului (Mihail Gr. Romașcanu) și numele hoțului istoric, și-a făcut apariție pe cât de solemnă, pe atât de ridicolă. Să nu emiți nici o vorbă despre admirabilul autor, Mihail Gr. Romașcanu, sau nici o vorbuliță despre monstrul de la răsărit, Rusia, despre manipulările grobiene ale propagandiștilor de la Kremlin, este o performanță. Funebră, dar ce mai contează…

Vor trece, desigur, alți și alți ani prin răscrucea cărora se va vorbi ocazional despre „Tezaurul român de la Moscova”. Parlamentul European, parte a discursului, se va arăta, mai mult ca sigur, precum motorul unuia din Tecuci, vorba poetului…

Mâna întinsă care spune minciuni o iei peste ochi!… (pamflet)

Data: 15 aprilie 2024 by Viorel Patrichi

Candidații au ieșit pe Centură Cum se dau ei de ceasu′ morții pentru „piețele rrromânilor”… Au ieșit vacile domnului la soare prin București, pe o vreme aberant de caldă. Vaca Domnului este un gândac roșu, cu puchi negri. Ies pe sub garduri, fără teamă fiindcă niciun răpitor, nicio găină chioară nu mănâncă asemenea gândaci. Put! Nu, nu fac vreo aluzie sau vreo vinovată asociere cu urmașii comuniștilor. De fapt, și eu am fost comunist. „Nu, nu, eu n-am fost membră de partid!”, s-a ferit ca de Ucigă-l Toaca o veche colegă. „Cum, mă Veronica, nu mergeam noi doi la ședințele BEOBE?!…” Trecute vremi, trecute minți… „Acolo unde sunt primari liberali, curge lapte și miere!”, a spus răspicat, ca la emisiune, Rareș Bogdan sau Bogdan Rareș, încă nu mi-e clar. Mâna întinsă care spune minciuni ți se lipește de ochi! Vreau să văd și eu cum arată un primar care secretă lapte și miere, vreau să-i pup tălpile! Premiul Nobel e prea puțin pentru el. Rareș Bogdan a fost mai tare ca Ștefan cel Mare, adică atunci când a trecut pe lângă statuia Măriei Sale de la Obor și s-a dus în Piața Obor ca să-i frece pătrunjelul lui Ciucă sub nas. Sau sub nasul lui Ciucă… sau, mă rog, la Ciucă sub nas, cu Rolex de 10.000 de dolari pe mână. Și oborenii au văzut și l-au crezut, așa că îl votează sigur pă el. Sau pă Tudose de la PESEDEU, cel supranumit „Terente al II-lea din Brăila”. Sau pe aurolacul Piedone, care și-a pus o cunună de usturoi pe după cap, în timp ce un admirator ținea la urechea alesului icoana Sfântului Gheorghe, omorâtorul de balauri și de năpârci politice… pe alese acorduri de manea la pian dă pept… Partidul Umanist Social Liberal (PUSL) şi-a anunţat oficial candidaţii pentru Primăria Municipiului Bucureşti şi pentru primăriile de sector, într-o conferință de presă, în care Cristian Popescu Piedone a anunțat oficial că va candida pentru Primăria Bucureşti, iar fiul său, Vlad Popescu Piedone, va încerca să-i ia locul la Sectorul 5. Liviu Negoiţă („adevăratul Negoiță!”) va candida pentru Sectorul 1, dar acest om chiar a fost primar adevărat la Sectorul 3. Secătura de la PESEDEU a profitat că poartă același nume și i-a luat locul. La sectoarele 2 și 4, PUSL va susține candidații PSD. Păi bine, dragă domnule Liviu Negoiță, ce cauți lângă aurolacul Piedone? Ca să ajungi tot la PESEDEU?Nu, ca să treacă puntea… Și câtă suferință și la vacile Domnului!…

„Mi-am pansat rănile, cicatricile le-am ascuns sub iia noastră tradiţională pe care o iubesc foarte mult, a pișat ochii Gabriela Firea. M-am uitat în ochii dumneavoastră şi mi-am dat seama că ar fi corect pentru mine ca persoană să mă retrag într-un moment de cumpănă şi acolo unde simţeam că nu mai găsesc locul, dar nu era corect pentru mine ca om politic şi pentru dumneavoastră şi pentru toţi acei bucureşteni care şi-au pus speranţa în noi şi care aşteaptă să fim şi noi parte a schimbării în bine a vieţii lor, indiferent de unde luptăm, că suntem în Consiliul Local, că suntem în Consiliul General, la primăriile de sector, la Primăria Capitalei, în Parlamentul naţional sau în Parlamentul European. (…) Şi astăzi, mai mult ca oricând, mă bucur că am luat o decizie corectă, o decizie bună, uitându-mă la dumneavoastră şi mulţumindu-vă încă o dată. Şi promit să nu mă mai bată gândul niciodată”, a spus Gabriela Vrânceanu Firea Pandele, cea lipsită de candidatură. Adică trebuie să minți cu nerușinare fiindcă alegătorul e prost de dă în gropi și își merită soarta: să te aleagă pe tine. Ai să cânți? Am să cânt… Ai să joci? Am să joc… Ai să șuguiești? Am să șuguiesc… Ai să plângi? Am să p…, nu n-am să plâng!

Nene Iancule, cât timp ai de gând să ne scoți mereu de sub pălăria Ta?!

„Cațavencu: Sărut mâinile… devotamentul meu…

Zoe: Cu o condiție: după alegere, o să fie manifestație Publică,… d-ta ai s-o conduci.

Cațavencu (repede și supus): O conduc…

Zoe: D-ta o să prezidezi banchetul popular din grădina primăriei…

Cațavencu (asemenea): Prezidez…

Zoe: O să chefuiești cu poporul…

Cațavencu (același joc): Chefuiesc…

Zoe: și o să vii aici cu toții, să saluți, în numele Alegătorilor, pe deputatul ales și pe prefect…

Cațavencu: Da.

Zoe: Ne-am înțeles?

Cațavencu: Da.

Zoe: Du-te și ia loc în capul mesii; fii zelos, asta nu-i cea din urmă Cameră!

Cațavencu: Madam, madam Trahanache, ești un înger…”

Cu diferența că Gabriela Firea s-a uitat în ochii noștri pișați de ea sub iia tradițională sau iia era pișa… nu mai știu. Orășenii nu strivesc vacile domnului sub talpă, cică vine Paștele și nu se cade să… Pe când eram copil, număram puii carmin de vaca domnului ca să știu câte ouă roșii am să adun de Paști, când umblam cu traista prin sat… Cum să aduni acum vacile domnului? Puii n-au ieșit încă și balaurii bătrâni îți strică sărbătorile. „E doctor, domne, e doctor! Cu Cîrstoiu votăm!”, strigă osânza blondă de lângă mine. „Păi ați mai votat un doctor, tot de la PESEDEU, și plânge pârnaia dupe el, dar nu-l găsește nimeni ca să-l bage la pripon că e ales și nu se cade cu poporu ales…”, îl plesnește un moșneag care bâțâie a Parkinson pe trotuarul din gura Oborului. Vacile domnului nu pricep că joacă frenetic în bancul cu japonezul care întreba prin București în 1989 „cine este dracu cu camașa-n gura lui?”, „cine este dracu cu camașa-n gura lui?… Trec prin piețe vacile domnului și nu vede nimeni cum stau șauroii cu cântarele după mormane de cartofi, de roșii sau carne, să nu se vadă cât arată. O tejghea se închiriază cu 5.000 de lei pe lună pentru fugarul Puiu Popoviciu, tot unul de-al lor. Câtă ștevie poți vinde? Nu-l întreabă nimeni pe Cîrstoiu, pe Ciolacu de ce arată jalnic Piața Matache, Piața Reșița, Piața Domenii. De ce? Ca să nu rămână fără tejghea.

De ce au rămas închise majoritatea piețelor din comunele noastre sub pretextul bolilor contagioase? Nu mai poți cumpăra o găină, o gâscă, un purcel, un miel de la piață. Le găsești numai decongelate… Am lăsat cireașa pe coliva din urmă pentru vacile domnului. Pe când era primar la Sectorul 2, Neculai Onțanu de la PESEDEU a construit o piață nouă pe râul Colentina – Piața Cremenița. Curată, spațioasă, dichisită. A făcut și un pod arcuit să lege ambele maluri, să vină gospodinele să ia o ceapă, un cartof, să nu-și mai plimbe tandîrii până la Obor. A urmat un bețiv, tot de la PESEDEU, cumnatul toașei Nassar, nelipsită de pe blocuri vreo 20 de ani. Nu l-a văzut nimeni o dată. După el a venit altă specie, dar de la USEREU. Radu Mihaiu vrea să vină din nou „pe scurtătură”, ca să nu-l vadă nimeni, cum nu l-a văzut nimeni patru ani. Au venit cumanii, au mutat legumele din Obor la preț dublu și au fugit gospodinele. Și Piața Gherghiței a rămas tot mai pustie. În afară de portar, nu mai calcă nimeni pe-acolo. „Eu vin în fiecare zi la service, dar nu vrea cumpărătorii să vie, mă asigură portarul. Cumpărătorii e de vină…” Sus, la intrare, scrie mare și frumos: „Piața Românilor”. Să chiorîți voi că este „Piața Românilor”? Nu era picior de român cu produse. De ce nu ați pus trei de „R”, ca să fie mai clar și ca să vină românii la cumpărături? Peste râu, a rămas o groapă enormă unde Dan Iosif a turnat vagoane de ciment cu fier-beton ca să facă „Mol”. A venit criza, a venit și Doamna și l-a luat și pe Dan Iosif, iar în loc a apărut o baltă pe care se bălăcesc liștele. În jur a crescut un crâng plin de mâțe sălbăticite. Alături, un afiș mare cu portretul lui Radu Mihaiu: „Vin pe scurtătură”. Dacă-i vezi privirea pe un coridor în amurg, te ia cu frisoane… Să votăm vacile Domnului!…

„Banul e ochiul necuratului”…

Data: 15 aprilie 2024 by Petru Jipa

De multe ori m-am întrebat de unde vine această expresie… Poate că vine din perioada când superstițiile și credințele referitoare la împielițați erau foarte răspândite și influente. Sau cum o altă zicală populară spune ”Ban la ban și păduche la păduche”. Oricum de unde ar veni ei sunt un factor de influență negativă de cele mai multe ori. Dacă „energie egal putere” spunea Lenin, astăzi putem spune că banul aduce puterea. Robert F. Kennedy Jr. spune într-un interviu (Eu tot continui să cred că cineva ca dânsul o să conducă destinele Americii și lumii. Dar scuze, sunt naiv): „Joe Biden a predat fiecare centimetru din înălțimea morală. Liderul acela care cheltuiește mai mulți bani pe războaie străine și pe torturarea jurnaliștilor decât pentru protejarea americanilor nu este deloc un lider. E timpul să te retragi, Joe”. Atunci când greșelile sunt repetate și nu sunt corectate sau remediate, acest lucru poate duce la pierderea încrederii din partea celor afectați. Pierderea încrederii înseamnă că oamenii pot deveni sceptici sau rezervați în legătură cu abilitatea sau intențiile persoanei care comite greșelile în mod repetat. Trebuie să recunoaștem greșelile, să ne asumăm responsabilitatea pentru ele și să depunem efortul necesar pentru a le corecta, astfel încât să reconstruim încrederea celorlalți în noi. În psihologie, încrederea poate fi definită ca o stare de siguranță, credință sau certitudine în capacitatea, bunăvoința sau fiabilitatea unei persoane sau a unei entități. Acest concept este adesea asociat cu sentimentul de siguranță și confort în relațiile interpersonale.

Încrederea poate fi construită pe baza experiențelor anterioare, a comportamentului sau a acțiunilor coerente ale unei persoane sau a unei instituții, precum și pe baza relațiilor de lungă durată și comunicării deschise și transparente. Este un aspect crucial în dezvoltarea relațiilor sănătoase și în construirea unei comunități sau a unei societăți în care oamenii se pot baza unii pe alții.

Încrederea în cei care ne-au înșelat în trecut poate fi o provocare majoră pentru multe persoane. Dacă cineva a încălcat încrederea noastră anterior, este firesc să fim precauți în a-i acorda din nou încrederea noastră. Cu toate acestea, încrederea poate fi reconstruită în timp, în funcție de modul în care persoana respectivă își recunoaște greșelile, își asumă responsabilitatea pentru ele și depune efort pentru a-și corecta comportamentul. Citeam cum marele Bill Gates este supărat pentru că: „dezinformarea despre vaccinuri” și „asocierea anumitor persoane, ca mine sau Fauci, cu intenții maligne, cu vaccinuri”, a dus nu numai la o creștere a „ezitării la vaccinare”, ci și la pierderea încrederii publicului în diverse inițiative de „sănătate publică”, precum „a fi pregătit pentru următoarea pandemie”. Deci este necesar să ne ținem bine, pentru că urmează…

Un exemplu celebru din istorie al unui conducător care și-a recăpătat încrederea este Nelson Mandela, fostul președinte al Africii de Sud. În timpul luptei împotriva regimului de apartheid, Mandela a fost condamnat la închisoare timp de 27 de ani pentru activitățile sale împotriva segregării rasiale. Cu toate acestea, în timpul detenției sale, Mandela a devenit un simbol al luptei pentru drepturile omului și al rezistenței pașnice împotriva injustiției. După eliberarea sa din închisoare în 1990, Mandela a jucat un rol crucial în procesul de tranziție pașnică către o societate democratică în Africa de Sud. A condus țara în calitate de președinte între 1994 și 1999, promovând reconcilierea națională și unitatea într-o țară divizată de ani de segregare și conflicte. Mandela și-a recăpătat încrederea atât în țara sa, cât și în comunitatea internațională prin intermediul angajamentului său pentru pace, reconciliere și egalitate. Nelson Mandela este un exemplu remarcabil de cum cineva poate să-și recapete încrederea și să devină un lider respectat și iubit în întreaga lume prin sacrificiul personal, devotamentul față de valorile sale și capacitatea de a aduce schimbări pozitive în lume.

Winston Churchill este cunoscut pentru rolul său important și influent în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial ca prim-ministru al Marii Britanii. El a fost o figură cheie în conducerea țării în timpul unei perioade extrem de dificile și critice. Churchill a fost recunoscut pentru discursurile sale mărețe, hotărârea sa inflexibilă și capacitatea sa de a-i inspira pe cetățeni să rămână puternici și rezistenți în fața provocărilor pe care le impune războiul. Deși Churchill a fost un lider polarizant și nu a fost lipsit de critici sau eșecuri în cariera sa politică, el și-a recâștigat încrederea prin determinarea sa de nestăvilit, claritatea viziunii sale și abilitatea sa de a promova rezistența și curajul în fața adversităților. Rolul său în mobilizarea și unificarea poporului britanic în momente de criză a contribuit semnificativ la succesul Marii Britanii în război. Prin liderii săi, chiar și în ciuda greșelilor sau eșecurilor trecute, încrederea poate fi recâștigată printr-o abordare onestă, hotărâtă și angajată față de valorile și direcția pe care o promovează. Asemenea lui Churchill, acești lideri pot să își revină și să inspire respect și încredere din partea celor pe care îi conduc.

Dar să încheiem cu un vechi proverb american: „Cu toții consumăm minciuni când inimile noastre sunt înfometate”. („We all eat lies when our hearts are hungry”…)

Atât de departe de departe de adevărul factual…

Data: 15 aprilie 2024 by Gheorghe Piperea

Potrivit art. 10 din Tratatul Uniunii Europene, funcționarea Uniunii se întemeiază pe principiul democrației reprezentative. La nivelul Uniunii, cetățenii sunt direct reprezentați în Parlamentul European. Indirect, cetățenii sunt reprezentați în cele două Consilii de șefii de stat și de guverne, care răspund în mod democratic în fața parlamentelor naționale ale statelor membre și în fața cetățenilor lor. Orice cetățean are dreptul de a participa la viața democratică a Uniunii, fiind de principiu că deciziile Uniunii se iau în mod cât mai deschis și la un nivel cât mai apropiat posibil de cetățean. Cât de prozaic, nu? Cât de plictisitor! Și cât de departe de adevărul factual… În plus, același art. 10 din TUE statuează că partidele politice la nivel European contribuie la formarea conștiinței politice europene și la exprimarea voinței cetățenilor Uniunii. Uluitor, nu? Neașteptat, de mirare, neverosimil… Căci noi „știam” că politica europeană se face doar prin partidele mainstream, conforme până la supunere și captivitate cu dorințele armatei celor 60 de mii de birocrați, 35 de mii de firme de lobby, 10 mii de ONG – uri militante și 100 de quango (=qausi NGO, adică entități în aparență private, dar în realitate susținute și finanțate de stat, de armată și de serviciile secrete).

Mai „știam” noi, captivii și supușii neștiutori ai sistemului oligarhic european că partidele nealiniate sunt automat extremiste și conspiraționiste și deviaționiste și că nu au voie să participle la formarea sus-zisei conștiințe politice europene și la exprimarea voinței cetățenilor Uniunii. Uite, de exemplu, rectorul SNSPA, om cu un trecut personal foarte onest (a fost făcut scăpat de justiție prin prescripție, deși a fost găsit vinovat de corupție), precum și televiziunile mainstream românești militează pentru izolarea și ignorarea publică a partidelor nealiniate establishmentului european, ba chiar pentru scoaterea lor în afara legii, ca în Ucraina sau Rusia… Iată o temă de dezbatere europeană: o clasă politico-birocratică, eternizată la butoanele puterii încă din momentul constituirii Uniunii Europene, în jurul căreia s-au construit rețele mafiotice de sens, organizații de lobby, consultanți, ONG – uri, corporații finanțatoare, a creat un adevărat imperiu al decadenței. Imperialii decadenței vor stabilitate, adică menținerea la putere, iar pentru asta au inventat crize, au creat temerea față de „extremiști” (adică frica față de toți cei care vor schimbarea și primenirea, ca orice opoziție democratică, de altfel), „cordoane sanitare” de izolare a deviaționiștilor și a ereticilor, ca nu cumva să contamineze alegătorul captive și supus. Și, cel mai grav, imperialii decadenței au impus opacitatea, lipsa de transparență decizională, pe motiv că minciuna „nobilă” este pentru siguranța noastră, pe motiv că dorințele noastre ne-ar putea face rău (de aici și tot mai evidentul curent al infantilizării adulților). Cel mai bun exemplu: sms – urile secretizate dintre von der Leyen și un CEO de Big Pharma, actualmente investigate doar de fațadă de Parchetul European.

Cum se mai poate vedea voința expresă a cetățenilor Uniunii, cum li se mai poate auzi vocea? Dacă Uniunea Europeană este o democrație reprezentativă, care mai este modalitatea faptică de reprezentare direct sau indirectă a cetățenilor Uniunii lor și de tragere la răspundere a reprezentanților lor în organismele politico-administrative ale Uniunii? Poate nu v-a fost evident acest lucru în timpul plandemiei (căci crizele inventate v-au dat altceva de lucru și v-au pus în „survival mode”, ca să vă distragă atenția), dar anii aceștia de după plandemie și război au arătat cu forța evidenței că toată puterea Uniunii, toți banii, toate resursele, s-au centralizat și concentrat în mâini din ce în ce mai puține, inevitabile, constrângătoare, iar responsabilitatea pentru deciziile greșite și dăunătoare pentru popor, a fost eliminată treptat. Domnia legii a fost înlocuită cu domnia prin lege, cu biciul contractului și cu ciomagul hotărârii judecătorești (mai mereu favorabilă puternicilor zilei, iar nu omului simplu și sărăcit și păgubit). De prisos de reamintit că independenții și neafiliații la grupurile mainstream nu au timpi de microfon, nu prea sunt vizibili pentru presă, nu au loc în comisii, nu pot fi nici văzuți și auziți, nici lăsați să exprime vocea acelei părți a populației care s-a săturat de corupția, nebunia și decadență imperialilor. Adică, vocea și nevoile sau dorințele voastre. Grupurile politice mari din Parlamentul European au un cu totul alt mandat decât cel popular. Nu vă reprezintă pe voi, nu răspund în fața voastră. Ele reprezintă corporații, quango, ONG – uri militante (finanțate de corporații sau de statele mari și militarizate – SUA, China, Rusia). Ele răspund în fața organizațiilor de lobby, a serviciilor secrete și a viitorilor lor angajatori… Pe „principiul” ușii rotative, imperialii decadenței sunt mereu pregătiți să se angajeze pe poziții de rang înalt și ultra-plătite în corporații, imediat după ce au „servit” în Parlamentul European, în Comisia Europeană sau în alte instituții europene, cum ar fi Banca Centrală… Ei nu reprezintă deloc poporul și nici nu răspund față de popor, cu toate cântecele lor de sirenă din anii electorali. Pentru ei, nevoile naturale și dorințele noastre sunt prea periculoase. Le amenință stabilitatea. De aia suntem extremiști, conspiraționiști, deviaționiști, negaționiști.

Poate de multe ori în ultimii 65 de ani, cetățenii Uniunii s-or fi întrebat în taină sau or fi urlat la lună: ne-am pus o dorință, v-am încredințat-o, ați capturat-o, ați „protejat-o”, ne-ați făcut să o uităm. Ne-ați făcut să uităm ce e mai important în noi: ce ne identifică, ce ne face un subiect, o persoană. Ne-ați interzis visul, idealul, sensul, ca unor copii neastâmpărați, care nu sunt capabili să își stăpânească dorințele cele mai fierbinți. Ne-ați anulat prin cultura anulării. Ne-ați trans-format în lucrători ai stupului. Și-am ajuns la vorba lui George Orwell, din romanul 1984: Noi, aici, vă golim pe dinăuntru și vă umplem cu noi înșine.

Elvira Popescu – actriță de mare succes la Paris și contesă „De Foy”

Data: 14 aprilie 2024 by George V. Grigore

Așa cum Holywoodul ar fi fost poate altfel fără contribuția actorilor și regizorilor cu rădăcini românești, tot astfel și Parisul ar fi avut o altă evoluție fără artiștii români de marcă, ce au urcat pe scenele pariziene. Printre aceștia putem menționa pe nemuritoarea actriță de teatru și film, plus directoarea de scenă Elvira Popescu (sau Popesco). Născută la 10 mai 1894, în București, România, ea a devenit prin căsătorie „contesă De Foy”. A dat dovadă încă din copilărie de talente scenice: grație în mișcări, prestanță la mers, vioiciune, limpezime în grai și un dar de imitație ascuțit și plin de haz. A absolvit cu brio Conservatorul din București și a fost angajată la Teatrul Național, unde i s-au dat încă de la începutul carierei sale roluri principale. Printre maeștrii care i-au împărtășit tainele actoriei s-a aflat celebrul Constantin Nottara, dar și Aristizza Romanescu. Având inițiativă organizatorică, a întemeiat „Teatrul Mic” și „Teatrul Excelsior” împreună cu actorii Ion Manolescu și respectiv Ion Iancovescu, fiind director de teatru în România, la doar 25 de ani. Autorii francezi au ocupat un loc de predilecție în repertoriul ei, dintre care Louis Verneuil, la vremea aceea unul din cei mai spirituali și în vogă autori de vodeviluri, a fost favoritul ei. Este vorba de același Verneuil, care va scrie mai târziu special pentru Elvira Popescu numeroase piese de teatru și va juca de fapt un rol decisiv în viața și cariera talentatei actrițe. Tot el a angajat-o pentru prima dată în 1923 la Teatrul De la Michodière din Paris – printr-o întâmplare, protagonista titulară fiind bolnavă – în rolul principal din piesa „Ma Cousine de Varsovie”, în care a debutat cu un succes extraordinar, deși nu stăpânea perfect limba franceză. Spectacolul a avut peste 1000 de reprezentații. Aproape instantaneu, „L’accent d’Elvira Popescu” a devenit proverbial.

Critica a elogiat-o „in corpore”, fapt care era foarte rar întâlnit în Franța, supranumind-o „Reine du Boulevard”, „Notre Dame du Théâtre”, „Monstre Sacré” etc. Cariera teatrală a Elvirei Popescu a durat neîntrerupt timp de 65 de ani. Pentru o atât de lungă perioadă de timp, repertoriul pieselor interpretate de ea a fost totuși relativ restrâns. În afară de piesele lui Louis Verneuil, a mai jucat în creațiile lui Henry Bernstein, André Roussin, Sacha Guitry. Explicația repertoriului relativ redus este simplă, toate piesele în care Elvira Popescu era protagonistă țineau afișele cu anii, fiind extrem de solicitată de public. Unele dintre ele au depășit 2000 de spectacole, ceea ce rămâne o performanță rareori egalată de alți actori și/sau actrițe. În mod miraculos, românca noastră era capabilă să transforme, prin prestația sa actoricească, o piesă deplorabilă într-un succes răsunător. În Franța, Elvira Popescu era mai apreciată decât multe dintre vedetele internaționale ale marelui ecran, cum ar fi Greta Garbo. Astfel că înzestrata actriță română nu putea să nu primească propuneri de colaborare și de la producătorii din domeniul cinematografic, în care a debutat de timpuriu. Elvira Popescu a jucat și în mai multe filme foarte apreciate, alături de staruri precum Alain Delon şi Claudia Cardinale. A jucat (la 1912) într-unul dintre primele filme istorice românești, pelicula „Independența României: Războiul Româno-Ruso-Turc 1877”. Începând cu 1920 avea să joace în zeci de filme, vreme de peste 50 de ani, până în 1972, dar perioada sa de glorie cinematografică s-a situat în fascinanții ani ′30 ai secolului trecut! Chiar dacă Elvira Popescu a fost considerată de critică ca neegalând în calitate de protagonistă a ecranului triumfurile teatrale, actrița a creat totuși și pe memoria de celuloid anumite personaje remarcabile. A jucat în filmele „La Présidente”, „Ils étaient neuf célibataires”, „Austerlitz”, „Plein Soleil”, ș.a.m.d. În schimb, ca actriță de scenă, Elvira Popescu era realmente inegalabilă, posedând toate atuurile, subtilitățile, nuanțele și finețele profesiunii. Elvira Popescu și-a asumat și răspunderea conducerii unor companii teatrale, fiind co-directoare alături de actorul Hubert de Malet, la „Théâtre de Paris” și „Théâtre Marigny”. La o vârstă foarte înaintată, fără să-și piardă farmecul, a continuat să țină un salon deschis în apartamentul său din Avenue Foch, frecventat de toată protipendada literară, artistică, financiară și politică (de toate nuanțele) a Parisului. André Roussin, Guy de Rothschild, Jacques Chirac, Pierre Cardin, Valéry Giscard d’Estaing, precum și mulți alții, se numărau printre cei care o priveau și o ascultau fermecați.

Ca viață privată, Elvira Popescu a avut un singur copil, rezultat din căsătoria cu actorul român Aurel Athanasescu – de care, mai târziu, avea să se despartă, căsătorindu-se cu Manolescu Strunga, ministrul Finanţelor şi Agriculturii la vremea respectivă. Elvira Popescu era febleţea membrilor Casei Regale. Regele Ferdinand era îndrăgostit de ea, Regina Maria o numea „trufanda“, iar principele moştenitor Carol al II-lea şi amanta acestuia Elena Lupescu au avut-o ca prietenă foarte apropiată în exil. Înainte de a pleca în Franța, a divorțat de Manolescu Strunga. Peste hotare, a avut o relație sentimentală cu autorul francez Louis Verneuil și mai târziu s-a recăsătorit, cu un francez „de sânge albastru”, baronul Maximilien Sébastien Foy. Așa a ajuns baroneasă și, ulterior, contesă de Foy. Artista a moștenit atât averea scriitorului Louis Verneuil (prin testament), cât și patrimoniul contelui de Foy, devenind, fără să fi urmărit acest lucru în mod special, stăpână peste o avere considerabilă. Fiica sa, Tatiana Athanasescu, la rândul ei a avut tot o fiică, din căsătoria cu Guy Juvet, Antoinette Juvet-Mir, care este, astăzi, unica urmașă în viață a Elvirei Popescu. În prezent, Antoinette lucrează la Geneva, fiind șef protocol la Organizația Internațională a Muncii, unde are o carieră la vârf de câteva decenii.
Adorata actriță Elvira Popescu a fost distinsă în Franța cu premiul „Molière” rezervat celor mai talentați actori, pentru cea mai bună actriță, decernat de asociația actorilor francezi, și de două ori cu ordinul „Legiunea de Onoare”, una dintre cele mai înalte distincții ale statului francez. Printre personalitățile care o apreciau și o vizitau în ultima parte a vieții s-au numărat și doi politicieni ce au fost președinți ai Franței, Chirac și Giscard d’Estaing. Românca devenită contesă a avut nu o doar viață frumoasă, tumultuoasă, ci și una îndelungată, ajungând până aproape de 100 de ani. „La Blouse Roumaine“, cunoscutul tablou al pictorului Matisse, a fost, se pare, inspirat de către ilustra artistă româncă. Elvira Popescu fost una dintre marile noastre actrițe, reușind să dobândească și o faimă internațională, prin calitățile sale artistice de excepție. A încetat din viață în 1993, la venerabila vârstă de 99 de ani, la Paris. Este înmormântată într-un splendid cavou în marmură (no. 119,diviziunea 89), pe o alee lăturalnică, aproape de ieșirea din Cimitirul Père-Lachaise din Paris.

Filmografia Elvirei Popescu se întinde pe o perioadă destul de lungă, da la începutul anilor 1920 și până în anii 1970. Vârful activității filmice se găsește într-o perioadă de circa 12 ani, 1931 – 1943, urmată de o revitalizare în anii 1960. Iată o listă invers cronologică a filmografiei actriței: 1912: Independența României regia Aristide Demetriade; 1923: La Jeune Fille de la mansarde (Țigăncușa de la iatac) regia Alfred Halm; 1931: L’Étrangère regia Gaston Ravel; 1931: Ma cousine de Varsovie regia Carmine Gallone; 1932: Sa meilleure cliente de Pierre Colombier; 1934: Une femme chipée de Pierre Colombier; 1935: Dora Nelson de René Guissart; 1936: Le Roi de Pierre Colombier; 1936: L’Homme du jour de Julien Duvivier; 1936: L’Amant de madame Vidal d’André Berthomieu : Catherine Vidal; 1937: La Maison d’en face de Christian-Jaque; 1937: L’habit vert de Roger Richebé; 1937: Le Club des aristocrates de Pierre Colombier; 1937: À Venise, une nuit de Christian-Jaque; 1938: Tricoche et Cacolet de Pierre Colombier; 1938: La Présidente de Fernand Rivers; 1938: Éducation de prince de Alexander Esway; 1938: Eusèbe député d’André Berthomieu; 1938: Mon curé chez les riches de Jean Boyer; 1939: Le Veau gras de Serge de Poligny; 1939: Le Bois sacré de Léon Mathot et Robert Bibal; 1939: Derrière la façade de Georges Lacombe et Yves Mirande; 1939: L’Héritier des Mondésir de Albert Valentin; 1939: Ils étaient neuf célibataires de Sacha Guitry; 1940: Paradis perdu d’Abel Gance; 1941: Parade en sept nuits de Marc Allégret : Madame; 1941: L’Âge d’or de Jean de Limur; 1941: Mademoiselle swing de Richard Pottier; 1941: Le Valet maître de Paul Mesnier; 1942: Fou d’amour de Paul Mesnier; 1942: Frédérica de Jean Boyer; 1942: Le Voile bleu de Jean Stelli; 1960: Austerlitz regia Abel Gance; 1960: În plin soare de René Clément. Au mai fost de-a lungul carierei sale următoarele colaborări: 1. „Au théâtre ce soir”; La voyante (1972) – episod de televiziune, personajul Karma, La locomotive (1968) – episod de televiziune, personajul Sonia, La mama (1967) – episod de televiziune, personajul Rosaria; 2. Austerlitz (1960), a interpretat personajul Laetitia Bonaparte; La Battaglia di Austerlitz, în Italia; Napoleone ad Austerlitz, în Italia; The Battle of Austerlitz, în SUA; 3. Plein soleil (1960), a interpretat personajul Doamna Popova; Purple Noon, în Marea Britanie și SUA; Blazing Sun, doar în Marea Britanie; Delitto in pieno sole, în Italia; Full Sun, în Australia, tradus corect în engleză; Lust for Evil, în SUA, alt titlu; 4. Fou d’amour (1943), a interpretat personajul Arabella; 5. Le Voile bleu (1942), a interpretat personajul Mona Lorenza; The Blue Veil, în țări de limbă engleză; 6. Frédérica (1942), a interpretat personajul cu același nume, Frédérica; 7. Mademoiselle Swing (1942), a interpretat personajul Sofia; 8. L’Âge d’or, (1942), a interpretat personajul Véra Termutzki; 9. Le valet maître, (1941), a interpretat personajul Antonia; 10. Parade en 7 nuits (1941), a interpretat personajul Madame; 11. Paradis perdu (1940), a interpretat personajul Sonia Vorochine; Four Flights to Love, în SUA; Paradise Lost, în Marea Britanie; 12. L’héritier des Mondésir, a interpretat personajul Erika Axelos; The Mondesir Heir, titlu internațional în engleză; 13. Le bois sacré, (1939), a interpretat personajul Francine Margerie; Sacred Woods, titlu internațional în engleză; 14. Ils étaient neuf célibataires (1939), titlu internațional în engleză Contesa Stacia Batchefskaïa; Nine Bachelors, titlu internațional în engleză; 15. Le veau gras, (1939), a interpretat personajul La princesse; 16. Derrière la façade (1939), a interpretat personajul Madame Rameau; 32 Rue de Montmartre, Franța, redenumirea ulterioară a filmului; 17. Eusèbe député (1939), a interpretat personajul Mariska; 18. Éducation de prince (1938), a interpretat personajul Regina Silistriei; Bargekeepers Daughter, în SUA; 19. La Présidente, (1938), a interpretat personajul Vérotcha; 20. Mon curé chez les riches (1938); 21. Tricoche et Cacolet (1938), a interpretat personajul Bernardine Van der Pouf; 22. L’homme du jour, (1937), a interpretat personajul Mona Talia; The Man of the Hour; 23. À Venise, une nuit (1937), a interpretat personajul Nadia; 24. Le club des aristocrates, (1937); 25. L’habit vert, (1937), a interpretat personajul Duchesse de Malévrier; 26. Le Roi, (1936), a interpretat personajul Therese Mannix; The King, în SUA; 27. La maison d’en face, (1936); The House Across the Street, în SUA; 28. L’amant de Madame Vidal, (1936); 29. Dora Nelson (1935), a interpretat personajele Dora Nelson și Suzanne Verdier; 30. Une femme chipée (1934); 31. Sa meilleure cliente (1932); 32. Ma cousine de Varsovie (1931), a interpretat personajul Sonia; 33. L’Étrangère, (1931), a interpretat personajul Miss Clarkson; 34. Țigăncușa din iatac (1923); 35. Independența României (1912).

Un reper important pe traseul turistic al Olteniei: Casa Memorială „Amza Pellea” din Băilești (jud. Dolj)

Data: 14 aprilie 2024 by Redacția

Acum cinci ani am vizitat Casa Memorială „Amza Pellea” din Băilești (jud. Dolj), admirând obiectele dragi marelui actor, afișele și colajele cu imagini din filme. Am scris și câteva rânduri în Cartea de Onoare. Amintirile au fost putenice, pentru că jucând la Teatrul de Comedie din București, în spectacolul „Pălăria” (regia Horațiu Mălăele), am purtat pe parcursul tuturor spectacolelor o pereche de cismulițe în interiorul cărora scria cu creion chimic „Amza”. Am călcat cumva pe urmele lui… Într-o inițiativă lăudabilă, pe parcursul anului 2023, Muzeul Olteniei Craiova, cu sprijinul Consiliului Județean Dolj, a realizat lucrări de renovare a Casei Memoriale „Amza Pellea” din Băilești, locuință construită în anul 1908 care dispune de arhitectură caracteristică începutului de secol XX. Au fost realizate lucrări de reparații la acoperiș, refacere tencuieli interioare la pereți și tavane, refacere instalație electrică. De asemenea, s-au executat lucrări de hidroizolație, gen de lucrare tehnică folosită cu predilecție în cazul imobilelor monument istoric. Au fost efectuate lucrări pentru refacerea tencuielilor exterioare avându-se în vedere, totodată, și refacerea tuturor elementelor decorative exterioare. Stucaturile care nu au putut fi conservate au fost refăcute prin realizarea unor mulaje. De asemenea, a fost înlocuită tocăria la uși și ferestre, identică cu cea originală, s-a executat branșamentul imobilului la rețeaua de apă și canalizare a municipiului Băilești, cât și alte lucrări specifice.

În încăperile imobilului au fost amenajate expoziții în memoria marelui actor Amza Pellea (1931 – 1983), conținând atât obiecte personale, afișe de filme, cât și o colecție cu arme și recuzită din filme și piesele de teatru jucate. Totodată va fi expus și premiul obținut de Amza Pellea, la Festivalul Internațional de Film de la Moscova, pentru interpretarea din filmul „Osânda” și medalia „Jubileul promoției de aur a teatrului românesc 1956-2006”. Inaugurarea inițială a „Casei Memoriale Amza Pellea” a fost făcută cu ani în urmă. Mai exact, în august 2008. De atunci, casa a putut fi vizitată în întregime, dormitorul, holul și biroul fiind deschise publicului, contra unei taxe de vizitare. Cu toate acestea, până acum, fațada nu fusese refăcută. O renovare era mai mult decât necesară.

Deschiderea oficială a Casei Memoriale „Amza Pellea” a avut loc pe data de 7 aprilie 2024, chiar de ziua nașterii a actorului, în prezența fiicei sale, actrița Oana Pellea și a altor personalități marcante din lumea teatrului și filmului românesc. Toți cei interesați au fost invitați să se alăture în acest moment deosebit pentru a sărbători viața și opera unuia dintre cei mai iubiți și respectați actori români. De asemenea, odată cu inaugurarea ca punct muzeal și turistic, publicul va avea ocazia să admire și o expoziție digitală. În plus, „noi” obiecte personale care au fost ale lui Amza Pellea vor fi prezentate pentru prima oară publicului. Începând cu ora 20.00, în Parcul Tineretului din Băilești a avut loc și proiecția filmului „Nea Mărin miliardar” (regia Sergiu Nicolaescu), la care au participat câteva sute de iubitori ai celei de a șaptea arte. (G.V.G)