Topurile Centenarului

Centenarul a plouat cu evenimente de top. S-au făcut fel de fel de clasamente, de pildă, cine a fost cel mai tare din parcare în ultima sută de ani. Ei, cine? Au ieșit Regele Mihai și Ceaușescu. Iar ca perioade, Perioada interbelică și Perioada comunistă de după ’68. Adică, fiind o mare aniversare, s-a vorbit numai de bine. Topuri cu impact pozitiv.

Dar eu aș face și un top negativ, care au fost cele mai nefaste personalități și perioade din ultimii o sută de ani. Evident, i-aș pune în frunte tot pe Regele Mihai și pe Ceaușescu, la fel cele două perioade amintite. Categoric, Regele Mihai și Ceaușescu sunt niște mituri. Cu mult mai mare fiind primul, care este departe, cât luna fața de soare, comparativ cu Carol I. Sau față de un alt mare erou, Mareșalul Ion Antonescu. Perioada interbelică este, la fel, un mit. Cine analizează datele istorice, descoperă multe hibe, multă durere, crime, trădări, legionarismul, multe incertitidini și mai ales o tendință agresivă de a demitiza românismul, de a distruge tot ce a fost bun în trecut.

Acea perioadă a pregătit comunismul, care a generat tot ce avem azi mai rău:

Mitomania, boala românilor de a se considera pe sine fără de asemănare, umflarea în exces a meritelor de nimic, boala protocronistă, de a fi primii în toate, ca mărul lui Miciurin, de a sfida lumea, ceea ce a dus și duce la izolarea României.

Lipsa Spiritului Critic, fapt la fel de tragic, fiindcă această absență dovedește instaurarea la putere a prostiei. Fără spirit critic lipsește esența unei guvernări drepte, care este discernământul, lipsește clarviziunea care trebuie să dea câștig de cauză valorilor.

Haosul identificat cu libertatea. Cel mai mare eveniment al celor 100 de ani este libertatea obținută în decembrie 1989, cu sacrificiul a peste o mie de tineri, adevărații eroi ai nemului. Un astfel de sacrificiu face cât toate „faptele” Regelui Mihai. Numele acelor tineri necunoscuți ar trebui cinstite azi. Ei au murit pentru niște idealuri, dar care nu s-au împlinit, au fost trădare, fiindcă eșalonul doi comunist și-a făcut meseria și a creat cea mai mare diversiune din cei 100 de ani: impostorii au pus haosul, japca, în locul libertății adevărate, au dat tuturor iluzia că pot să facă ce vor, să încalce și legile, deși libertate adevărată, fără legi, nu există.

Incapacitatea politică. Care a dus la corupție. Care a îndatorat pe decenii România, cu peste 100 miliarde euro! Marea corupție, jaful la drumul mare au generat lipsa de clarviziune, mocirla în care se scaldă puterea.

Lipsa Spiritului Incoruptibil. Nu se poate ca într-o țară cu atâtea instituții plătite cu bani grei să apere bunurile țării și siguranța cetățenilor, să nu existe nici un incoruptibil! Unde este omul curat, luminat, mare patriot, care să fie un reper de conduită, care să fie imbold pentru tineri, pentru societate? Nu e timpul să se nască o mișcare pătrunsă de Spirit Incoruptibil?

Lipsa Moralei. Marea criză economică și politică a României are drept cauză pierderea moralei, implicit a omeniei, a bunului simț, a respectului pentru om.

Falsa democrație. La orice ghișeu se poate constata că structurile comuniste sunt departe de a fi schimbate. România de azi funcționează pe bază de birocrație comunistă. Fără exagerare, țara noastră nu este nici 1 la sută democratică. Poporul este îndopat cu iluzii deșarte, departe de a fi stăpân.

Lipsa de unitate a românilor. Se vede cu ochiul liber că românii nu sunt uniți, că există cel puțin două Românii, o Românie a plicului, a celor de la putrere, care și-au făcut clanul lor, și o Românie a străzii, care vrea să meargă înainte, să continuie spiritul celor căzuți pentru libertate, să ducă România în rândul țărilor civilizate. Și între ele, imensele găști, partide și partidulețe, de toate soiurile, care au fărâmițat la sânge unitatea României.

Existența masivă a instituțiilor falimentare. În domenuil culturii, ce pildă, circa 90 la sută din producția curentă este sponsorizată de stat. Dacă nu ar primi bani de la buget, TVR, CNC, ICR, Ministrerul Culturii, teatrele, Festivalul „Enescu” și toate festivalurile de teatru, fim, muzică sau dans s-ar prăbuși. Sume uriașe sunt înghițite de aceste instituții falimentare. Nu există o cultură independentă, liberă cu adevărat, în care artistul să funcționeze după legea cererii și a ofertei. Și în toate domeniile este la fel.

Prăbușirea valorilor, invazia kitsch-ului, a prostului gust, a nulităților care au invadat piața publică a României. Numărul mare de posturi publice care defilează cu false valori. Oameni fără operă sunt „călăuzele” neamului. Verticala de aur a fost demolată și înlocuită cu orizontala de mucava.

Pierderea în mare măsură a credinței. O anchetă a Patriarhiei arată că 80 la sută dintre românii chetionați și-au pierdut încrederea în mântuire. Degradarea credinței are acum o Catedrală a Umilinței.

Exodul masiv al românilor (circa cinci milioane), care își lasă masă, casă, mamă, tată, să se agațe de o iluzie pe alte meleaguri. Ce face puterea pentru a opri acest exod? Toți copiii de intelectuali sunt plecați. Dar pleacă în trombă și țăranii, sunt zone pustii, în paragină, fiindcă nu li s-a retrocedat încă pământul!

Lipsa de școlarizare a noii generații, „o generație semianalfabetă cu internet”, cum spunea profesorul Solomon Marcus, șubrezenia pregătirii tinerilor, majoritatea mergând pe urmele părințillor corupți, deci un viitor în ceață.

Trădarea. Trăsătura definitorie a istorie noastre se continuă. Simbolul unionismului, Mihai Viteazul, a fost trădat. Vlad Țepeș, trădat. Horia, Cloșca și Crișan, trădați. Tudor Vladimirescu, trădat,  Cuza, trădat, Ceaușescu, trădat. „Trădări de frate”. Zeci de domnitori trădați, asasinați, otrăviți. Istoria României este un lanț de masacre. La fel, toată această 100 de ani a fost marcată de mari trădări, de masacrele comuniste, de uciderea intelectualității, a elitei, de lagărele morții, de controversata trădare a Regelui Mihai, culminând cu trădarea lui Ceaușescu de către securitate și armată, urmată de trădarea Revoluției din decembrie, confiscată de neocomuniști. Și se continuă azi cu o sarabandă a turnătoriilor și trădărilor de partid.

Marea dramă, ceața. Nimeni nu știe și nu se întreabă, încotro România? Ce este azi România, după o sută de ani de sacrificii? O țară neocomunistă sau o țară capitalistă? Ce vrea să fie? O țară capitalistă? Poate. Dar deocamdată nu este nici comunistă, nici capitalistă, este un ghiveci, un amestec, adică este în ceață.

Și ar mai fi multe, multe necazuri, care împiedică această frumoasă țară mitic-martirică să fie unită, cum ar fi nemunca, lașitatea, oportunismul, corupția bisericii, așteptarea păguboasă și credința în minuni, amorțirea generală a conștiinței, lipsa încrederii și a entuziasmului, lipsa clasei de mijlloc (consecință a lichidării burgheziei progresiste), descurcăreala generală în locul muncii, masacrarea animalelor și pădurilor, minciuna ca șantaj, compromisurile politice flagrante, boala promisiunilor, lipsa opoziției, redusă la protestele de stradă, atacurile la adresa justiției, obrăznicia unei anumite minorități ce nu se mai satură cu revendicările anacronice, lipsa prietenilor/aliaților adevărați, iar în ceea ce mă privește, deziluzia că în România nu există utopism, ci numai deziluzii. Am vrut să alungăm materialismul, dar am ucis și idealismul. Cine mai este azi idealist în România? Iar fără idealism, nu există viitor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*