Eul liric dorcescian este reprezentat, simbolic, în antologia ne-varietur intitulată Nirvana. Cea mai frumoasăpoezie (Selecție, schiță biobibligrafică, notă asupra ediției și eseu hermeneutic de Mirela-Ioana Borchin, Timişoara, Ed. Eurostampa, 2015), de Râu, scris întotdeauna cu majusculă şi cu italice. Fără a avea apertura muzicală a lexemului rivière din franceză, de pildă, din punct de vedere sonor, cuvântul românesc râul s-ar citi ca un r articulat enclitic şi, prin urmare, substantivizat – o consoană sonantă, lichidă şi vibrantă, cu emisie prelungită, simbolizând, fonetic, curgerea de lungă durată, tumultuoasă şi tenace. Aceasta este, esenţialmente, şi imaginea conceptuală a Râului din opera lui Eugen Dorcescu, Poetul afirmându-şi tranşant o asemenea identitate în poemul Omul din oglindă: „Nu mă disting de propriul arheu:/ De lup, de cavaler şi de cetate,/ De Râu, de trubadur… Acestea toate/ Şi altele asemenea sunt eu”. A se observa în aceste versuri şi simbolismul grafic ataşat vocabulei Râu, şi poziţia incipientă a acesteia în a doua serie de „avatari”, pe care i-am numi „lirici”, dată fiind vecinătatea cu lexemul trubadur, dar şi menţiunea Poetului dintr-o caracterizare directă a Râului: „Singur Râul curge şi/ murmură./ Râul ancestral, Râul/ liric, insomniac./ Cea mai sublimă/ făptură/ din câte există” (Piaţa Centrală).
Din registrul simbolic al apelor, exponentul personalităţii lui Eugen Dorcescu este, cu certitudine, râul puternic şi impetuos, de munte, impregnat de lumină celestă, mai întâi cercetat, apoi asimilat şi niciodată abandonat: nici în viaţă, dar nici în moarte. Marea călătorie, pe care Poetul şi-o începe „demult demult când Râul era Râu/ nu curs de apă putred şi molâu” (cântec de călătorie I, în Drumul spre Tenerife), este proiectată să se desfăşoare în aceleaşi coordonate după exitus, conform textului-testament El hombre de cenizas: „Să faci, încet, cu urna câţiva paşi/ Pe malul unei ape (Ştii tu care!),/ Al unei ape repezi, sclipitoare,/ Şi-n unda-i verde pulberea s-o laşi” (Exodul). Continuitatea călătoriei este legitimă pentru un împătimit al râului, care nu poate concepe nicio ruptură între viaţă şi moarte în fluxul existenţial. Unitatea simbolică a diadei viaţă-moarte îi permite Poetului să îşi imagineze acel „dincolo”, ca integrare plenară în mediul acvatic. De aceea, îşi încredinţează trecerea la cele veşnice, pe calea apelor râului „ştiut”, fiinţei celei mai apropiate, pentru care aceste cuvinte sunt sfinte, grele de o dorinţă ce se cere imperios respectată şi transpusă în fapt. Inevitabil, „marele râu al timpului”, care „seamănă cu Ibrul”, din ţinutul său natal (Poemele Bătrânului), va deveni pentru Poet un „râu negru” (Culegătorul de alge), chiar „râul morţii” (Elegiile de la Bad Hofgastein, Nirvana), un vehicul natural de suflete, purtate pe valuri spre o mare îndepărtată, misterioasă, întunecată, poate chiar spre Marea Neagră, amintind de Thehom, fascinanta mare dintru Începutul Creaţiei („În marea ce-a/ fost la-nceput/ în marea numită abis,/ numită thehom/ și care a palpitat și palpită și-acum/ în abisul din sufletul/ ființei de lut,/ ha΄ adham,/ în bicisnicul/ om” – Piața Centrală). Astfel perceput, într-un vis al eternităţii posibile, Râul lui Eugen Dorcescu se opune miticului Styx, traversat de Charon, cu luntrea plină de suflete vinovate, spre Infernul lui Hades. Trecut prin viaţă, dar şi prin foc, până şi trupul devine demn de respect necondiţionat, e pur ca apa limpede („Îţi cer un lucru simplu: Când va fi/ (E şi uman, e şi divin să fie),/ Să-mi schimbi uscatul trup într-o făclie/ Şi-ntr-un căuş de pulberi cenuşii” – El hombre de cenizas). Imaginatele pulberi de cenuşă nu au greutatea sufletelor pline de păcate, care ameninţă să scufunde barca lui Charon (cf. şi Greieruşa lui Lucian Blaga: „Să mă-mpace cu sfârşitul/ cântă-n vatră greieruşa:/ Mai uşoară ca viaţa/ e cenuşa, e cenuşa”) şi nici tragismul psihicului Ofeliei, care se dă apelor de vie, devenind un veritabil simbol al feminităţii sinucigaşe: „Ea [Ofelia] este o adevărată fiinţă născută ca să moară în apă, unde îşi regăseşte, după cum spune Shakespeare, propriul element […] Apa este simbolul profund, organic, al femeii care nu ştie altceva decât să-şi plângă nefericirea […] Timp de secole, [Ofelia] li se va arăta visătorilor şi poeţilor, plutind pe râu, cu florile şi păru-i risipite pe val în juru-i” (Gaston Bachelard, Apa şi visele, Ed. Univers, 1998, p. 86-87). Dând la o parte factorii diferenţiatori, putem trage concluzia că asemănarea simbolică a cenuşii poetului plutind pe valuri cu imaginea poetică a Ofeliei ce pluteşte la infinit se instituie, la acest sensibil nivel al reveriei, pe formula semică /nesfârşită/ /călătorie/ /plutind/ /pe ape/: „va fi cenuşă tânără,/ presărată în apele străvechi, în/ apele verzi şi bătrâne,/ care curg spre zări bătrâne,/ eterne” (Poemele Bătrânului). Fascinantă călătorie… Datorită frumuseţii apelor şi proximităţilor acestora, la fel de „verzi” şi de durabile. Datorită eternităţii zărilor spre care se orientează „apele străvechi”.
Semantica simbolică a fluidităţii a dezvoltat îndeosebi paradigma raportării cursului de apă la destinul uman: „… fluviul simbolizează existenţa umană şi scurgerea acesteia, cu toate dorinţele, sentimentele, năzuinţele sale şi nenumăratele lor modificări […] Corpul… se scurge precum apa şi fiecare suflet îşi are trupul propriu, această parte efemeră a existenţei sale, fluviul său” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrandt, Dicţionar de simboluri, Bucureşti, Ed. Artemis, 1995, vol. al II-lea, p. 62). Axată atât pe motivul Panta rhei, cât şi pe corecţia Fugit irreparabile tempus, raportarea apei la viaţă şi, mai cu seamă, la timpul vital („Câteodată, într-adevăr,/ vremea pare un Râu” – Piața Centrală); „Timpul s-a scurs,/ aidoma Râului ce venea altădată/ de la munte, de sus…” – Exodul) este o permanentă sursă de nostalgie şi tristeţe („Ce e val ca valul trece”; „De ce mă întristează/ Că valurile mor…?” – Mihai Eminescu), un mod de a exprima prin simbolismul acvatic vremelnicia fiinţei umane, îndemnând la conştientizarea inevitabilului sfârşit, foarte apropiat, şi, implicit, o invitaţie la trăirea clipei (v. „Iubeşte-mă acum, căci anii de năzuinţi ne-or pune frâuri,/ Iar zilele vieţii noastre se duc ca undele pe râuri,/ Iar trupul tău ce-mi este astăzi cel mai dorit dintre limanuri/ Va fi un biet urcior din care vor bea drumeţii pe la hanuri” – Omar Khayam, Catrene). Imaginea mentală a râului din spaţiul natal îl trezeşte violent pe eul liric dorcescian la o asemenea realitate, determinându-l să perceapă cu durere adevărul acestei paradigme simbolice: „Desigur, e un Râu. De ce n-ar fi?/ Îl găzduiesc arcanele pustii,/ îl găzduieşte visul tot mai des./ Păduri înlăcrimate. Sumbrul şes/ al timpului întors la început./ Un Râu familiar (re-cunoscut ?),/ un Râu ce mă zdrobeşte, ca un scut” (Culegătorul de alge). Râul timpului măsoară destinul uman, are o curgere imperturbabilă, care îi determină tempoul, indiferent la orice dorinţă a omului de a-l modifica: „A mai trecut o zi. Şi-o noapte grea./ Şi-am mai trecut şi eu, frumoasa mea./ Înot în Râul timpului, m-avânt,/ Să te ajung din urmă mai curând./ Înot cât pot de iute, şi mă zbat,/ Dar Râul curge lin, netulburat,/ Curge senin, şi crâncen, şi barbar./ Vrea să pricep ce-nseamnă « în zadar »” (Nirvana).
La Eugen Dorcescu, asumarea, din perspectivă semiotică, a unui destin acvatic este, în general, dramatică şi, aşa cum s-a văzut deja, nu ocoleşte tragismul morţii, însă nu ajunge nicidecum să fie resimţită ca o condamnare, nu are un impact demolator, nu-l transformă într-un ins pesimist, fatalist, ci rămâne încărcată de speranţă şi de linişte (altfel, nu ar permite visarea), fiind inspirată, atât de experienţa directă, cât şi de lectură (de exemplu, de Ecclesiastul, text biblic stihuit de Poet şi reprezentat pe scena Teatrului Naţional din Timişoara), şi manifestându-se predilect sub semnul binelui. Plierea propriei existenţe pe cursul râurilor, mobilizate spre mare, are particularităţile esenţiale ale unui drum cu sens unic, fără întoarcere, deci, ca Drumul spre Tenerife, dar ascendent în plan spiritual, precum calea spre Nirvana, spre El Shaddai. Un drum plin de satisfacţii, mai întâi estetice, apoi morale şi spirituale, drum comentat, încă de la originile sale, în manieră eseistică, de către Poet, ca peisaj reflexiv, oglindă a vieţii şi a poeziei echivalente, generator de sentimente şi comportamente masculine: „E multă, foarte multă poezie (tragică, sfâşietoare, exuberantă, ca un chip inundat de soare şi lacrimi) în tot ce ni se întâmplă, după cum e foarte, foarte multă viaţă adevărată. Viaţă adevărată, palpabilă, blândă uneori, furtunoasă apoi, imposibil de zăgăzuit, tainică, fascinantă. Aşa era râul în preajma căruia mi-am petrecut, demult, verile. Solar, nemărginit, argintiu, până departe, spre munţi, printre pietrişuri. În vecinătatea lui, mă cuprindea un simţământ inexprimabil: eroism, jale, forţă, singurătate, o virilitate fără limite şi, în acelaşi timp, o duioşie strivitoare. Umblam noaptea, prin mijlocul albiei, care nu era prea adâncă, cercetam lesele, puse, de cu seara, pentru peştele mărunt, ce cobora pe firul râului. Ţin minte, ca ieri, eram singur, călcam pe stele, pe lună, şi leasa era plină de păstrăvi…” (Râul, eseu publicat în „Confluenţe literare”, 2 martie, 2015).
O altă valoare simbolică a râului, intens frecventată de poeţi, este cea a reflexiei (v. Jorge Luis Borges: „Să ştii că ne petrecem ca un râu/ Şi-al nostru chip se oglindeşte-n apă” – Artă poetică; Mihai Eminescu: „Şi Narcis văzându-şi fața/ În oglinda sa, izvorul,/ Singur fuse îndrăgitul/ Singur el îndrăgitorul” etc.). Estetica râului dorcescian beneficiază de modul cum s-au fixat pe retina afectivă a Poetului podoabele celeste ale apelor („Ceru-ntreg, prins în Râu./ Râu-ntreg – în privire” – Piața Centrală), majoritatea imaginilor poetice surprinzând oglindirile unice ale aştrilor pe luciul „argintiu”, foarte important pentru imaginaţia şi construcţia poetică: „Dintotdeauna spre întotdeauna,/ Pluteau pe Râu când soarele, când luna/ Şi brazde moi, în boarea diafană,/ Curgeau din infinit către Poiană…” (Exodul); „Lăudat să fii, Doamne,/ pentru lumină şi soare,/ lăudat pentru alba ninsoare,/ lăudat pentru ploi, pentru grâne,/ lăudat pentru luna şi stelele, ce/ clipesc primăvara în Râu şi-n fântâne” (Psalm).
Vocaţia formativă a râului este, în mod substanţial, probată de felul cum se realizează modelarea destinului Poetului. Râul din mediul său natal e semnul vigorii fizice, pildă de putere, dar şi psihice, exemplu de voinţă. Mai mult decât orice, râul are forţa de a răzbate, de a-şi croi vadul şi de a-şi îmbogăţi debitul, pe un parcurs sinuos, manifestându-se creativ în fiecare secvenţă a existenţei sale. Pentru tânărul Poet, asupra căruia se transferă metonimic trăsăturile definitorii ale Râului, influenţându-i gândirea, caracterul, dar şi reveria şi opera („Privirile tale aidoma sunt/ adâncimilor Râului./ În singurătate şi/ vis. În amurg./ Şi tu eşti/ aidoma Râului. Şi/ timpul. Şi gândul” – Frunzele; „Răvăşit cum mi-e chipul, când,/ fără să vreau, îl surprind/ în oglinzile ochilor mei tresărind./ În oglinzile Râului mort şi-ngropat/ în nisip./ În oglinzile ochilor unui chip/ fără chip” – Exodul), oglinda apei de munte, a cărei absolută claritate este un indubitabil indiciu al purităţii, îşi depăşeşte cu mult rostul iconic. Persistenta amintire a şirului de reflexii devine, recurent, bază de reflecţie pentru eul liric dorcescian („Şi în timp ce imaginile/ se devoră, zâmbind,/ zâmbetele noastre de-aici,/ din încăperea pustie, ar vrea/ să fie numai imagini (şi nu-s!),/ ar vrea să iasă din fluviul cumplit/ ce îneacă/ oglinda…” – Oglinda; „şi numele tremură/ asemenea staturii mele, oglindite/ în Râu…” – Marea; „Am rămas îndelung/ faţă-n faţă,/ despărţiţi de-a/ cascadei/ oglindă de/ gheaţă” – Elegiile de la Bad Hofgastein). Narcisismul – deloc nevrotic, ci revizitat în coordonatele sale mitice, ca atunci când eul liric se arcuieşte „frumos şi pur” – între Anthropos ergon I şi Ioanitul – se infiltrează în lăuntricitate, acolo unde se află adevărata, falnica frumuseţe, onoranta diacronie a coabitării, conştientizate, cu avatarii săi. Vederea se tulbură în labirintul tenebros („În Râu sfărmat, în tulbure izvor” – Desen în galben). Deruta privind referinţa, în cazul oglindirii propriei fiinţe în ape, probează fenomenul augmentării semnului iconic dincolo de limitele reprezentării: „Nici nu mai ştiu: sunt chip, sunt arhetip?” (Anthropos ergon I). Contemplarea devine un adjuvant preţios într-un necontenit proces de autocunoaştere, dominat de febra străpungerii „depunerilor de uitare” şi de nerăbdarea de a dibui, în bezna adâncurilor, nimicite de imperfecţiunea memoriei, resorturi sufleteşti ancestrale. Asemănătoare, probabil, unor izvoare propulsoare, raportabile la cele ale râului, care s-ar dori „săgetate” de lumină (Sub cerul Genezei) şi aduse la iveală. Veridicitatea oglindirii este sabotată din interiorul fiinţei, de acolo de unde provine fiorul unei realităţi ce nu se lasă divulgată: „Când trupul meu se-apleacă peste unde,/ Cel din adânc tresare şi se-ascunde – ” (Anthropos ergon I). Oglinda Râului, capabilă să reflecte destine, nu doar pe orizontala curgerii, ci şi pe verticala întunecată a adâncurilor, ajunge, cu timpul, un instrument indispensabil în cercetarea intimă, în care marele câştig pentru eul poetic pare a fi revelarea dublului în lumină luciferică („Când m-am trezit, alăturea, un lup/ Se oglindea în Râul alb şi-n lună” – Avatar I). Încrederea nedezminţită în apele râului, capacitatea de a le tălmăci reflexiile efemere, miracolul oglinzii atemporale au creat, în cele din urmă, o breşă salutară în propria-i opacitate abisală, de unde s-a ivit, aluziv, un răspuns edificator – sub forma avatarului-lup, oglindit în „Râul alb”. Astfel, o presimţire esenţială a eului liric devine certitudine. Adevărul îl eliberează.
În opera lui Eugen Dorcescu, râul călăuzitor se încarcă axiologic cu toate atributele masculinităţii: forţă, activism, cunoaştere, curaj, autoritate, voinţă, creativitate etc. El acţionează, în orice ipostază, conform principiului masculin, într-un regim diurn al imaginarului poetic (v. Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, Bucureşti, Ed. Univers, 1968): poartă nume masculine („dimineaţa/ lângă aburul lent al/ cafelei/ am colindat pe ţărmul/ mării al/ diverselor râuri/ sohodol ibru jaleş isar” – Drumul spre Tenerife); este comparat cu alte simboluri masculine („Râul însuşi/ e-asemeni/ unui cal fără frâu/ ce goneşte-n văzduh/ către ţărmuri absente” – Piaţa Centrală), dar, mai cu seamă, intră în relaţie de complementaritate cu simboluri feminine („sub soarele oblic, sub/ soarele orb,/ zânele Râului sorb,/ şuşotind,/ murmurând,/ cupe lungi, cupe reci,/ străvezii,/ de lumină” – Elegiile de la Bad Hofgastein).
Cei mai mulţi scriitori preocupaţi de reliefarea virilităţii râului insistă pe puterea de atracţie exercitată asupra tinerelor, care, nude, se scaldă, înoată, sau chiar vieţuiesc în apele sale (v. V. Voiculescu, Lostriţa). Un simbol de substituţie pentru nuditatea şi graţia femeii este lebăda, pasăre deopotrivă acvatică şi solară, plină de farmec şi de mister. Albul strălucitor („zăpada făpturii” la L. Blaga), înfoierea penelor, ridicarea aripilor etc. sunt tratate ca simboluri ale senzualităţii, într-o imagistică subsumabilă categoriei estetice a fermecătorului.
Soluţiile lui Eugen Dorcescu pentru poeticizarea seducţiei apelor curgătoare sunt altele și, am îndrăzni să spunem, chiar distinctive. Ele decurg din observaţia deopotrivă directă şi transcendentă. Poetul prezintă simbolic permanenta însoţire a Râului cu „înmiresmata Poiană” (Piața Centrală), udată şi fecundată de apele sale. În acest mod, diada masculin-feminin se susţine prin două entităţi familiare Poetului, a căror valoare simbolică este marcată grafic, prin majusculă şi italice, pe tot parcursul antologiei. Râul şi Poiana se află într-o relaţie de erotism cosmic, stabilă şi fascinantă, fundamentală pentru o mitologie personală: „Râul vuieşte alături,/ Poiana vibrează/ în mari şi/ intense/ sonorităţi sclipitoare/ de verde” (Moartea tatălui). Fidelitatea, manifestată ca dependenţă reciprocă, frumuseţea firii şi a iubirii erotizează, în spirit romantic, peisajul montan, conferindu-i râului, prin contiguitate cu muntele, un rol special în paradigma virilităţii: „Dacă ar fi să/ gândesc mitologic,/ aş zice/ că Poiana,/ acoperită de rouă/ argintie, în zori,/ e-o imensă matrice,/ matricea unei zeiţe/ terestre, ce fruntea-şi ascunde,/ sub alcov, în apus,/ întinzându-şi picioarele/ luminoase spre/ Munte./ Îşi separă însoritele/ coapse,/ ce vibrează,/ prelung, îndelung,/ precum nişte sinapse,/ spre-a primi, în/ lăcaşul grăuntelui/– al ovulului cosmic – ,/ Râul, plin de raze şi/ nori,/ Râul – lichidul spermatic/ al Muntelui” (Râul). Proiecţia fantastică a unui erotism frust, de anvergură mitică însă, iese din tiparele oricăror convenţii literare, forţează limitele frumosului şi se instalează în categoria estetică a sublimului. Poemul este, de-a dreptul, halucinant.
Prin numeroase manifestări care îl apropie de drama condiției umane, a ființei (vezi și: rolul lui în comunicarea eschatologică, purtarea lumânărilor, a cenușii, spre lumea nevăzută, contemplarea extincţiei și a autoextincției, tensiunea supra-erotică etc. ), dar, mai cu seamă, prin participarea la articularea de sensuri şi imagini poetice grele de adevăr existenţial, simbolizând, aşa cum am evidenţiat, călătoria, timpul, destinul uman şi masculinitatea, Râul devine un alter-ego al Poetului, care traversează, spre deosebire de Bătrân (personajul alter-ego din renumitele Poeme ale Bătrânului) întreaga operă dorcesciană, contribuind, în mod subtil, dar decisiv, la particularizarea şi universalizarea ei. Râul serveşte cauzei poeziei lui Eugen Dorcescu: spiritualizarea, elevarea materiei la natura sa ontologică, generatoare de univers spiritual.
Lirica dorcesciană valorifică numeroase simboluri arhetipale – lumina, soarele, focul, râul, ploaia, lupul, cavalerul, trubadurul etc. –, inepuizabile surse de expresivitate, a căror ocurenţă originală dovedeşte, pe de o parte, înălţimea culturii Poetului, pe de alta, forţa sa creatoare. Cu o uluitoare uşurinţă, cu un vocabular nesofisticat, care arată „ajungerea limbii române”, Eugen Dorcescu abordează temele grave ale istoriei poeziei. Apelând la simboluri, Poetul demonstrează, încă o dată, preocuparea sa pentru structurile propulsoare ale imaginarului, pentru tot ceea ce înseamnă înaintare în cultura umanistă autentică, aşezată pe baze durabile.
Filosofia poeziei lui Eugen Dorcescu pare a fi un foarte personal existențialism metafizic.
O recenzie de Mirela-Ioana Dorcescu
Lasă un răspuns