Nu ne sfârtecați „Luceafărul”!

Nici nu știi ce să crezi?! O fi smintit, o fi mișel? Cum să propui așa ceva?! Să dezgropi „Luceafărul” doar pentru a te strecura tu, poet dezgropator de pietre tăcute, undeva în aura lui sacrală? Au fost feluriți detractori care, cu rictusuri tâmpe, ne șuierau vorbe despre „depășita poezie eminesciană”, despre cadavrul lui poetic ori prea apusa sa lirică! Dar pe aceia îi știam drept niște derbedei tocmiți de alte seminții tocmai să arunce în noi cu lături și noroaie…

Dar să vii tu, un poet ce nu a zguduit cu versul său corola liricii românești (care, oricum, nu gravitează în jurul „Luceafărului”, ci la ani lumină de meșteșug-distanță) să ceri așa ceva este prea peste toate! Să te vrei tu, biet versificator, să te înzidești în istoria literaturii printr-un gest pe care nu l-au gândit nici măcar cei mai tenebroși detractori ai Eminescului?!… Să-l smulgi pe „Luceafăr” din sfânta îmbrățișare a țarinei pentru a-l lăsa pradă  unor muritori care să-l sfârtece „științific” pentru o curiozitate morbidă?!…

Cui îi folosește dezgroparea și cercetarea unor rămășițe ce nu mai sunt de mult timp pământești, ci de-a dreptul astrale? Cum să cutezi a te atinge de El, „Luceafărul”? Cum să te dedai la o asemenea impietate, ba chiar blasfemie, într-un an în care elogiul înaintașilor ar trebui să fie litera sfântă a fiecărei zile?

De nu poți așterne o poezie care să lase urme, nu te folosi de târnăcopul cioclilor pentru a râcâi pământul! Căci nu vei ajunge la miezul ființei noastre, nu vei găsi firul sevei de românism care să te învăluie într-o aură nemeritată.

Opriți-vă, mișei! Opriți-vă, detractori! Opriți-vă, epigoni descărnați de orice bună cuviință! Așa vă purtați voi cu cei ce sunt fibrele ce țin acest Neam într-o îmbrățișare pavăză? Și apoi pe cine mai vreți să smulgeți din pământ pentru a rupe strângerea astrală care ne stă pavăză? Veți da iama și peste voievozii noștri? Peste ctitori de Neam și Limbă? Peste întregitorii de pământuri?

Ne-am fi așteptat ca vreun politician agramat să cuteze a cere ca „Luceafărul” să fie smuls din somnu-i nemurire! Vreun repetent ajuns vlădică și care ar avea astfel ocazia să se răzbune pentru anii de școală! Dar nu un confrate într’ ale poeziei ori prozei!

Bine măcar că nenumitul (pentru noi) poet a avut bunul simț să intre în dizgrație singur! Și nu s-a apucat să stârnească și vreo petiție online cu „Dezgropați-l pe Eminescu!”, că mulți sunt deja săriți dincolo de gard. Din păcate, nu peste țambra liniștii și a meditației la cele veșnice, ci de  partea smintiților.

Și totuși, nu uita tu, scurmător morbid de ferpar, că orice te-ai închipui ca meșter pe această lume, poet, scriitor, actor, ‘geaba te îmbraci cu hainele morților! Pentru că nici măcar de o pomană, literară, artistică ori, la fel, de orice seminție ar fi ea, cu strachină de colivă ori kippă străină peste creștetul prea lins de precaritate, nu-ți va iesi! Poate doar o țâșnire de moment… Dar nu vei lăsa urme. Nu pe acelea care contează în spiritualitatea unei națiuni. Și să nu ajungi să-ți dormi eternitatea de cealaltă parte a aștrilor!…

Nu sfârtecați „Luceafărul”! Nici măcar să nu îndrăzniți a-l atinge! Căci vă veți transforma în praf, dar nu de stele, ci într-un colb ce va fi spălat la prima ploaie.

Lăsați-l dară în pace pe Mihai Eminescu! El nu-și doarme somnul în pământ străin, pentru a-l aduce „acasă”! El este acasă! Nu-i tulburați veghea asupra națiunii pe care a idolatrizat-o!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*