Articole publicate de: Ilie Șandru

Brâu împletit din lacrimi şi sânge…

Soarele s-a aşezat cuminte deasupra dealurilor împădurite, de dincolo de Prut. Parcă ar vrea să mai arunce o privire asupra pământurile basarabene, peste care razele sale fierbiţi au fost stăpâne o întreagă zi. Parcă ar fi aşa un fel de 


Iar cu jalba-n proţap pe la porţi străine?

Discutând cu un amic despre ceea ce se petrece azi prin Basarabia, am rămas, la un moment dat, tăcut şi îngândurat. „La ce te gândeşti?”, m-a întrebat el. Drept să spun, nu ştiu dacă mă gândeam la ceva, în acel


Podul de flori de peste Prut…

Una dintre „minunile” acestor vremuri atât de zbuciumate s-a întâmplat duminică, 6 mai 1990, la Prut, când, pentru câteva ore, acesta a încetat să mai fie graniţă geografică, dar artificială, între fraţi, devenind un râu ca oricare altul din trupul


Adevărul despre 28 iunie 1940

Evadarea Basarabiei, în martie 1918, din imperiul rus, devenit imperiul roşu, sovietic, o adevărată închisoare a popoarelor, a fost considerată drept o sfidare obraznică a drepturilor „celui mai mare”. Motiv pentru care răzbunarea acestuia a constituit o componentă politică de-a


Basarabia iarăşi şi iarăşi…

Basarabia – străvechi pământ românesc, la marginea căruia stau şi acum de strajă vechile cetăţi ale lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, de pe apa Nistrului. Ruptă din trupul Moldovei în 1812 şi transformată în gubernie rusească, Basarabia se întindea


„Naţiunea moldovenească nu există! Există o naţiune română!”

Pornind de la teza că „recunoaşterea drepturilor naţiunilor la autodeterminare este de o deosebită urgenţă în epoca prin care trecem”, V.I. Lenin aprecia că în Rusia există popoare care au dreptul inalienabil de a se despărţi de statul rus şi


„Tot ce e mai criminal în Rusia…”

Ruptă mişeleşte din trupul Moldovei, în urma războiului ruso-turc din 1806-1812, încheiat cu pacea de la Bucureşti(16 mai 1812) „ţara numită Basarabia şi locuită în principal de valahi, a fost alipită Rusiei(…) Deja în timpul Ecaterinei a II-a graniţa de


Grigore Vieru – Cetăţean de Onoare al Poeziei

Mă leagă de Grigore Vieru multe şi frumoase amintiri. Poate chiar cele mai frumoase. Ele încep cu momentul istoric din 6 mai 1990, de la Podul de Flori de pe Prut, când l-am luat în braţe, ajutându-l să urce pe


Dosarele revoluţiei – o poveste fără sfârşit, ori un „bau-bau” care se scoate de câte ori este nevoie?

Mie aşa mi se pare: o poveste fără sfârşit, care ori nu se poate, ori nu se doreşte să se lămurească, odată pentru totdeauna, fiindcă, vorba lui Florian Bichir, „România trebuie să scape, la urma urmei, de această povară a


Dezmembrarea României – o ţintă a mafiei internaţionale!

Ne întrebăm cu toţii, derutaţi şi dezorientaţi, pentru ce de aparoape trei decenii de „democraţie” şi de „stat de drept” continuăm să batem pasul pe loc, jucăm „tropoţica”, hopa-tropa, cum se spune, ca nişte nătângi ce suntem. Ori numai alţii