Dincolo de rasism…

Revăzut azi, filmul The Pianist (2002) al lui Roman Polanski, super titrat, cu zeci de premii, inclusiv premii Oscar pentru cel mai bun film, pentru cel mai bun regizor, pentru cel mai bun actor în rol principal (Adrien Brodi), pentru cel mai bun scenariu adaptat (Ronald Horwood), nu mai are un așa impact estetic ca la premieră, i-am descoperit multe lungimi, un suspans căutat, dar impactul uman este viu, incredibil de mare. Filmul este o ecranizare a romanului cu același nume de Wladyslaw Szpilman, pianistul polonez care își povestește drama și depășește cu mult obiectul principal al reflectării, demascarea ororilor naziste, el este un elogiu adus prieteniei dintre un evreu și un german. Evreul estre pianistul polonez W. Szpilman, iar ofițerul german, căpitanul Wilm Hosenfeld (Thomas Kretschmann), amândoi prezenți cu numele reale. Foarte multe nume evreiești sună nemțește și invers încât le confunzi, oricum, te întebi cum este/a fost posibil ca aceste popoare să fi fost implicate în cel mai sinistru coșmar al istoriei, generând un fenomen la limita exterminării!

The Pianist este, de fapt, un caz în istoria filmului, a artei în general, când viața se identifică cu arta, când nu mai faci deosebirea dintre realitate și film, dintre realitate și înregistrarea ei. Dovadă că numele care se vehiculează în film sunt reale, extrase din memoriile pianistului W. Szpilman. Și cu toate acestea, nu e vorba de un documentar, ci de o operă artistică. Operă care implică un document istoric. Se poate spune și că e un film biografic. Se pare însă că filmul este singura dintre arte capabilă de substituirea realului. El este cea mai potrivită dintre arte să reflecte întocmai realitatea, să fie un document al ei. Calitatea de documentar este prima dintre toate virtuțile acestei arte. Se pare că din numeroasele ei tragedii, omenirrea se alege numai cu praful, nu cu adevărul. O interesează să rămână cu efectul aka documentul, parcă pe nimeni nu mai interesează cauzele, ca și cum se acceptă tacit că așa ceva nu e exclus să se mai întâmple și pe viitor.

Și Pianistul apasă pe acestă calitate, încă din start, când  vedem imagini documetare ale Varșoviei anului 1939. Apoi, tot ca un documentar, este povestită pas cu pas invadarea Poloniei de către Germania și felul cum au acționat germanii împotriva evreilor, cum i-a descoperit, cum le-a ordonat să-și pună manșeta, semnul de recunoștere, cum a transformat un cartier într-un ghetou și toate celealte măsuri și crime, până la deportarea finală și eliberarea Varșoviei de către sovietici, când călăii devni prizonieri și sunt adunați într-un țarc, precum ieri erau evreii. Deci vedem cum s-a mișcat roata istoriei. Nu uita, azi ești călău, dar mâine poți fi victimă!

Totul este real. Poate de aceea si lungimile filmului, secvențele cu transformarea orașului în ruine, pe care insistă Polanski. Așadar, The Pianist este povestea adevărată a unui strălucit pianist polonez, care, datorită originii sale evreiești, este forțat ca pe timpul ocupației naziste a Poloniei să ducă o viață de fugar, pentru a scăpa de deportare. Szpilman reușește să fugă din ghetoul din Varșovia și își va petrece ani buni ascunzându-se printre ruinele orașului. Salvarea îi vine de la un ofițer german, care îl va ajuta să supraviețuiască.

Deci nu toți germanii au fost odioși. Nici Oskar Schindler nu a fost odios, dimpotrivă, evreii i-au ridicat o statuie pentru felul cum i-a savat de la moarte. Szpilman are o demnitate ieșită din comun în condițiile ocupației germane, ca și familia sa, de altfel, oameni foarte distinși, foarte educați, model de evrei care își acceptă condiția de victime. Și fiul cel mare, pianistul, este de o mare noblețe. El acceptă cu capul sus toate umilințele prin care trece el și familia sa. Având însă șnasa să fie cunoscut ca un pianist de geniu de către unul dintre călăii polonezi aliați cu germanii, este scos din rândurile masive ale deportaților, ale celor trimiși spre gazare, și i se spune să fugă. Dar el vede cu ochii săi cortegiul morții. Crimele absurde din lagărul-ghetou făcut de nemți în Varșovia pentru evrei sunt la ordinea zilei. Aceste secvențe seamănă cu cele din filmul lui Steven Spielberg, Lista lui Schindler (1993).

Au fost concentrați în lagăr 50 de mii de evrei. Nu-ți vine să crezi cum oamenii se pot împietri în asemenea hal încât să-ți piardă complet umanitatea și să inventeze pentru alți oameni crime de neimaginat! E suficient ca o femeie să întrebe „unde ne duceți?”, și răspunsul este un glonț în frunte. Evreii din ghetou fac și ei afaceri. Cu bani se poate obține o adeverință de muncă, dar când un neamț se înfurie, izbește cu ei de toți pereții. La fiecare pas viața se însoțește cu moartea, cu crima. Cadavrele putrezesc pe jos, la tot pasul, nimeni nu are timp de ele. Ce se întâmplă cu ființa umană dacă ajunge să extermine altă rasă? Așa de siniștrii să fi fost evreii? Nu sunt și ei oameni? Este semnificativ momentul când se citește un fragment din piesa The Merchant of Venice, replica lui Shylock, care arată tocmai asemănarea dintre evrei și creștini. Ce le-a declanșat germanilor o asemenea ură de rasă încăt să-i trateze pe acești oameni ca pe niște gunoaie, să-i ucidă mașinal, fără să simtă, fără să aibă nici un regret?

Când am fost ultima oară în Germania, la Frankfurt am Main, am avut ocazia să discut o asemenea problemă. Nu uit gestul unei femei germane de la un magazin, care și-a acoperit fața cu mâinile și a plecat plângând. Nemții din ziua de azi par să-și asume tragedia înaintașilor. Ei sunt de o mare finețe. Am rămas copleșiit de civilizația acestor oameni. Așa se și explică acceptarea masivă a imigranților. Oricum, Frankfurtul pare ca New York-ul, un conglomerat de popoare. Iar respectul pentru ele arată că germanii își asumă vina tragică, așa, ca în tragedia greacă.

Filmul lui Polanski ne face să ne identificăm cu soarta acestor oameni-martir! Nu ni se dă cauza acestei uri de rasă. Nu se vorbește de arianism sau alte motive, precum excesul negustoresc al evreilor, așa cum se spune în unele teorii că ar fi cauza urii germane, o explozie de nedescris, de parcă ar fi vrut să se elbereze de coșamrul evreiesc! Greu de înțeles. Dar oricare ar fi cauza, nu se justifică această bestialitate a uciderii fără milă, amestecată cu scene grotești, precum secvențele în care nemții îi pun pe evreii din ghetou să danseze. Vedem un dans macabru, ca în bolgiile medievale. De aceea, Wladyslaw, eroul jucat de Brodi, are demnitate, este prezentat ca un om care vede bine ce se întâmplă, la început e optimist, dar treptat se îngrozește, spre final arată ca o fiară hăituită. Însă mult timp el își păstrează umanitatea și caută soluții de evadare, de revoltă. Când lucrează la o cantină unde trebuie să împartă cartofi, ajunge să culeagă pistoalele din sacii de cartofi. Era armamentul trimis din afara ghetoului, ca să-i înarmeze pe cei dornici să lupte. Și nu există decât o cale, să fie înarmați. Cu mâinile goale nu se puteau lupta cu nemții.

Într-adevăr, de neînțeles este cum de sute de bărbați, de oameni în putere, nu se revoltă? Vezi un șir de bărbați evrei și doi nemți alături, care îi conduc în marș, apoi le spun să oprească înaintarea și încep să numere din zece în zece, al zecelea numărat este scos din rând, pus la pământ, apoi un neamț, cu pistolul, îi împușcă pe rând în cap. La ultimul, i se termină gloanțele. Dar vedem cum, tacticos, își schimbă încărcătorul, armează pistolul și îl împușcă pe ultimul condamnat, care, văzând pauza, spera că este iertat. Cum se poate așa ceva? Cum de cei 50 de bărbați din rând nu s-au revoltat? Dacă tot știau că merg la moarte, nu trebuiau să-i atace pe cei doi soldați nemți, să-i dezarmeze și să-i lichideze? Era logic. Dar probabil că spectrul morții îi face lași pe oameni sau poate că se gândeau la consecințe, la represaliile față de familiile lor. Oricum, în secvența descrisă, ei  se comportă ca niște lași, fiecare speră să nu cadă la numărătoare! E o mostră despre condiția umană în vreme de teroare totalitaristă.

Acțiunea filmului începe în 1939, la Varșovia, când Germania ocupă Polonia, și ține până în 1945, când aramta sovietică îi alungă pe naziști din Polonia. Timp de 6 ani vedem lupta de supraviețuire a lui W. Szpilman, care trece prin toate furcile caudine ale ocupației și trerorii. El mereu speră că se va termina, mereu își mișcă degetele, ca reflex al exersării la pian, mereu speră că va cânta din nou pentru oameni. În tot acest infern, muzica din sufletul lui îl face să supraviețuiască. Și prin comportarea sa extrem de nobilă, de pură, asemenea sufletului său, asemenea muzicii pe care o are în el, reușește să treacă de toate obstacolele. Oricum, viața sa este mereu pe muchie de cuțit.

Filmul lui Roman Polanski prezintă o atmosferă apăsătoare și de neînchipuit a iadului nazist. Drama fiecărui personaj, suferințele la care sunt supuși oamenii simpli, casele răvășite de cruzimea naziștilor dezvăluie o poveste copleșitoare despre realitatea secolului al XX-lea.

Această analiză a pianistului în condiția războiului terorist, ne arată cum un popor, poporul german, condamnă viața. cum vrea să demonstreze cât de lipsită de sens este viața. Nemții ucid evreii ca și cum ar fi niște muște. Totul e odios până la apariția căpitanului Wilm Hosenfeld, care îl descoperă pe Szpilman printre ruinele unei case, unde își găsise adăpost într-un pod. Dar a ieșit de acolo să-și caute de mâncare. Ofițeul îl vede, dar nu-i face nimic, îl întreabă cine este, ce face acolo, cu ce se ocupă? Când aude că e pianist, îl cheamă și-l duce într-o cameră unde era un pian și îi spune să cânte. Și Szpilman se așează la pian și începe să cânte, normal, o sonată de Chopin. Ofițerul german se așează pe un scaun și e tulburat. Momentul este antologic, e cel mai mare elogiu care se poate fsce muzicii.

Și ofițerul îi spune să stea în pod ascuns, iar el începe să-l aprvizioneze cu alimente, având numai această dorință, ca din când în când, Szpilman să-i cânte la pian. Dar nu mai e timp, deja trupele sovietice sunt foarte aproape. Ofițerul are o familie frumoasă, o vedem în fotografia pe care o are pe birou. Sensibilitatea lui culturală depășește condiția nazismului, el pare din aceeași familie spirituală cu Szpilman. Germania e țara lui Bach, Beethoven, Brahms și a zeci de genii muzicale. Probabil este și el o victimă, forțat să devină militar. Dar acest episod se termină cu venirea sovieticilor, care sunt pe punctul să-l împuște pe Szpilman, când l-au văzut într-o haină germană. Era haina pe care i-o dăduse ofițetul german când l-a văzut tremurând de frig. În final, Szpilman iese din ascunzătare și se îndreaptă fericit spre un grup de oameni eliberați, vrea să-i îmbrățișeze, să-și exprime bucuria eliberării, dar aceștia fug de el, când îl văd în haina germană și arătând ca o stafie, ca venind din infern, cu plete, cu barbă, îi mai lipsește coroana de spini să fie asemenea lui Iisus. Arată ca un crucificat învait din morți, dar oamenii fug de el, strigă „german”, „german”. Acest cuvânt a devenit un simbol al morții, ca și cum ar spune, ciumat, ciumat, visrusat, virusat, fugi de el!

Sunt momente de o largă semnificație în acest film. Și pandemia este ca o teroare totalitaristă, fiindcă se indentifică și ea cu spectrul morții, care îi face pe oameni să fugă, să devină lași, să-și salveze viața, să se descurce, fiecare cum poate. Se spune, dă-i unui om puterea, dacă vrei să-l cunoști. Dar acum e mai potrivit să spunem: Pune-i pe oameni în fața morții și atunci îi cunoști. Molima e un spectru necunoscut și nevăzut. Dar hitlerismul a fost ceva palpabil, previzibil. Și te întrebi, cum de oameni ca Wilm nu au reacționat la regimul lui Hitler, cum de poprul german a acceptat, cu rare excepții, să poarte ochelari de cal, să se înregimenteze masiv, să fie copărtaș la această ghilotină istorică!?

Filmul este o coproducție internațională (Franța, Germania, Marea Britanie, Polonia). A avut un deviz de 35 de milioane de dolari și a atins un boxoffice de peste 120 milioane dolari. The Pianist are o durată de 150 de minute și conține multe imagini alb-negru din documetele vremii.