Întâiul, dar și cel din urmă, tratat de capitulare a României…

Întâiul, în mod oficial… Pentru că felurite vânzări, trădări, cedări mișelești s-au tot făcut în acești 30 de ani… În aceste decenii ce au consemnat doar o istorie politică a interesului, o istorie de clan, de fățărnicii, de frustrări, de ură, o istorie neagră a pigmeilor, epigonilor, detractorilor, scursurilor, leprelor și cozilor de topor… Și am tot consemnat „capitulări”, de la cedările în fața pretențiilor maghiaro-secuiești, capete de pumnal unguresc, la cele legate de drepturile noastre de a ne rosti și rostui Demnitatea, Identitatea, Onoarea…

Acum însă ar fi pentru întâia oară când o capitulare, fie și (încă) nenumită așa, ar putea fi consemnată oficial, iscălită cu un nedemn „pentru” de larvele de aici ale mușuroiului budapestan, și parafată cu sigiliul unui Trianon răzbunat și „recuperat” de către Ungaria. Ar fi cel din dintâi tratat de capitulare; dar și ultimul… Ultimul al unui stat Național, Unitar, Indivizibil… O capitulare a unei nelupte, a unui război neeroic, a unei nepăsări și lașități, a unui confort și a unei distanțări de noi, de istoria noastră, de trecutul nostru, de efigiile de panteon, de jertfele atâtor generații, a unei negări a propriului rost pe pământul secat de venetici de sângele, onoarea, demnitatea ce ne-au ținut ființa laolaltă atâtea milenii.

Și ce poate fi mai umilitor, dacă umilința va mai conta măcar cât o lacrimă, vărsată, poate, la un colț de ghișeu în așteptarea rândului la impozitarea „nefericirii” și „neșanselor” noastre, decât „generozitatea” acelora în fața cărora am capitulat, verb pe care îl vom scrie ca epitaf al gloriei generațiilor trecute, ce poate fi mai batjocoritor, dară, decât a ajunge să ne scriem singuri, după dictare, condițiile „capitulării”.

Cu asta va rămâne în istorie ministrul nostru de externe… Cu marea reușită de a ne fi pus pe hârtie condițiile impuse de afară… Un „afară” ce va deveni eticheta unui popor ajuns la morga indiferenței sale… Practic, cel mai bun negociator pe probleme externe chiar (ne-)a „negociat”… Și va consemna pesemne „opera” vieții lui: cedarea unui neam cu tot cu istoria lui. Dar, oare, cât de îndatorat trebuie să fii pentru a ține cu propria mână pistolul veneticilor la tâmpla națiunii tale? Sau, devenind sluga unor venetici împăunați cu aere de națiune, a unui hungarism huliganic, pentru el nu mai contează toate acestea?

Cât de nemernic să fii, nenorocit de ură în propria-și ură, pentru a cerși bunăvoința Ungariei de a te lăsa să scrii, ba, după dictare chiar!, planul intruziunii financiare și economie dorite de Budapesta în Transilvaniei, ministrul nostru de „externe”, Aurescu Bogdan, solicitând omologului ungar un „proiect de acord” pentru un tratat bilateral (!) „privind programele economice desfăşurate în România”. Pentru a da, așadar, o formă scrisă, oficială, acelor mizerii ce trebuiau stârpite, la nevoie, cu tancurile și tunurile pe linia graniței!…

Iar imbecilitatea acestor pigmei, doar asta le depășește lipsa de onoare, este atât de mare încât, nu doar că recunosc existența unei acțiuni de acaparare a Transilvaniei, dar cerșesc în genunchi un acord scris și parafat! Și este poate pentru întâia oară când o țară vânată, mezată, aflată în pragul raptului economic, pre teritorial, cere să își scrie singură predarea, pentru că despre asta este vorba, despre capitularea unei Națiuni… În loc de o declarație oficială a Parlamentului, de condamnare a intruziunii Ungariei, de punere în aplicare a unor mecanisme de stoparea a felului în care Budapesta și-a plantat sâmburii de otravă sub fiecare cărămidă, sub fiecare fundație, sub fiecare bornă și aproape sub fiecare piatră din Transilvania, Aurescu Bogdan vrea o ratificare a acordului de cedare în fața Budapestei chiar în Parlamentul României.

Dar cum mai poți respira netrebnicule aerul țării după o asemenea malversațiune? Cum mai poți privi cerul Patriei? Cum mai poți călca pe pământul strămoșesc pe care îl vinzi pentru a rămâne, nici măcar o piatră, nici măcar un bolovan cu impresie de bornă pe firul timpul, ci un scârbavnic fir de nisip ce va fi risipit înainte ca tușul vânzării să se fi uscat?…

Or, ne mai revoltăm?… Sau doar ridicăm sprâncenele a mirare și apăsăm firav pe taste, curând fără diacriticele limbii noastre, atingându-le tot mai ușor pentru a nu deranja care cumva descălecarea ungurească, fără a mai avea nici măcar curajul unui rând, ci, poate, doar loc pentru un „emoticon” înlăcrimat…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*