Inocenţiu Micu-Klein – fondatorul programului politic de emancipare naţională a românilor din Transilvania (2)

În viziunea sa, şcoala şi cultura reprezentau „nu numai un scop în sine, trebuie nu numai să cultive, să lumineze, ele trebuie să ridice caltativ, să trezească la conştiinţă, să stimuleze la luptă. Trebuie să ridice elementele necesare pentru rolul politic care i se cuvine poporului român în viaţa ţării, rolul pe care a pornit să şi-l revendice” . În legătură cu aprecierile privind contribuţia fundamentală a şcolilor Blajului la cultura românească  am reţinut-o, între cele foarte multe de acest gen, pe aceea a marelui istoric Nicolae Iorga făcută în lucrarea sa Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, vol. I, apărută în anul 1915: „…au deschis largi orizonturi cugetării neamului. Aici e pământul sfânt al Blajului, în locurile unde au scris cu sângele inimii lor şi au învăţat pe alţii cu toată credinţa ce stătea într-înşi, acei înainte-mergători ai culturii naţionale româneşti care au fost: blândul călugăr Samuil Clain, aspru muncitor fanatic Şincai şi cumintele alcătuitor de teorii Petru Maior”. Ultimii doi menţionaţi, de Nicolae Iorga, la care se adaugă Samuil Micu, erau absolvenţi ai şcolii de la Blaj întemeietorii Şcolii Ardelene care prin scrierile lor au susţinut, prin argumente ştiinţifice, latinitatea şi continuitatea românilor.

Privind în istorie, observăm cu certitudine că strădania inimosului episcop, pe tărâm cultural şi educaţional, a fost pe deplin răsplătită, din aşezământul cultural al Blajului ieşind pentru întâia dată elita intelectuală şi politică a românilor transilvăneni. Pe foarte mulţi dintre absolvenţii de elită ai Blajului îi vom întâlni peste ani în vâltoarea luptei pentru câştigarea drepturilor naţionale şi sociale ale naţiunii române. Vor fi prezenţi de la mişcarea Supplex Libellus Valachorum (1791),  Revoluţia de la 1848,  Pronunciamentul de la Blaj (1868) şi Memorandum (1892) şi până la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Ei nu vor lipsii de la nici unul dintre momementele istorice majore de manifestare ale românilor transilvăneni faţă de politica de deznaţionalizare promovată de autorităţile maghiare, ale secolului al XIX-lea.

Din momentul în care biserica greco-catolică a început să se consolideze şi a căpătat personalitate şi nu se mai putea face abstracţie de existenţa ei – atât de către Dieta Transilvaniei cât şi de clasele privilegiate – activitatea revendicativă a episcopului român se extinde aşa încât cererile clerului se vor contopii cu cele ale naţiunii române.  De acum încolo personalitatea lui Ion Inocenţiu Micu-Klein va căpăta o dublă dimensiune el ne mai fiind numai episcopul românilor, ci şi conducătorul politic al naţiunii sale care prin funcţia şi prezenţa sa în dietă putea duce atunci lupta şi în folosul acesteia. Pe parcursul celor doisprezece ani de activitate neîntreruptă, în toate memoriile şi cererile sale, el face referire la naţiunea română. Sunt de remarcat argumentele pe care le aduce în sprijinul revendicărilor naţionale româneşti precum: naţiunea română este cea mai numeroasă şi cea mai veche, ea poartă cea mai mare parte a sarcinilor publice şi deci dacă românii sunt egali cu celelalte naţiuni la greutăţi, trebuie să fie egali şi în favoruri, reprezentarea românilor în instituţiile statului, guvern, dietă, acordarea dreptului pentru români de a învăţa meserii şi de a urma şcoli, de a practica negustoria, de a cumpăra proprietăţi imobiliare şi dreptul la cetăţenie. Pentru clasele de jos el formulează cereri concrete şi directe. Aduce în atenţie şi problema Pământului Crăiesc, unde el consideră că toţi oamenii ar trebui să fie liberi întrucît stapânul acestuia este regele iar în faţa regelui locuitorii sunt egali  şi pe aceea a exclusivismul oraşelor săseşti.

Un episod reprezentativ în cadrul activităţii revendicative l-a constituit  Supplex Libellus din anul 1743, redactat în timpul împărătesei Maria Teresa, care în fapt cuprindea sinteza fundamentelor memoriilor anterioare. În cazul acestuia, noutatea consta în introducerea solicitării de recunoaştere a clerului şi nobilimii române greco-catolice ca a patra naţiune politică pe picior de egalitate cu cele trei  – unguri, secui şi saşi  – incluşi în sistemul constituţional al Transilvaniei de „Unio trium nationum”, la 1437.  Era pentru prima dată, în istoria românilor transilvăneni, când se revendica a se face dreptate românilor, chiar şi numai a greco-catolicilor iar „Prin această…pretenţie Inochentie Micu depăşea cu mult prevederile diplomei unirii religioase din anul 1701, fixând termenii ridicării politice a românilor uniţi între Stările ţării, ca naţiune constituţională de sine stătătoare… De altfel, în această privinţă, avea în faţă şi a invocat situaţia similară  a uniţilor din Ucraina poloneză”  . Ideea care fundamentează întreagul program politic şi naţional revendicativ al lui Ion Inocenţiu Micu-Klein a fost aceea a originii latine a poporului român, vechimii şi continuităţii sale în Transilvania. De remarcat că acest concept va sta, ulterior, la baza Şcolii Ardelene redutabila mişcare de emancipare culturală şi naţională a românilor transilvăneni născută tocmai din cadrul bisericii unite greco-catolice.

Între dovezile invocate în sprijinul postulatelor naţionale româneşti, Ion Inocenţiu Micu-Klein a acordat prioritate celor două diplome leopoldine întrucât acceptarea de către Viena de a le pune integral în practică ar fi avut consecinţa acceptării revendicărilor .Un rezultat de primă importanţă al luptei lui Ion Inocenţie Micu-Klein şi implicit al mişcării revendicative naţionale şi politice a românilor din Principatul Transilvaniei a fost Rescriptul imperial obţinut de la Maria Tereza, în anul 1743, prin care se acordau următoarele drepturi românilor: posibilitatea ca preoţii români greco-catolici să obţină locuri pentru case şi biserici; dreptul iobagilor români de a frecventa şcoli; se interzicea maltratarea românilor; dreptul nobilimii române de a ocupa funcţii în structurile statului. Prevederile acestui rescript, ca şi cele ale celor două Diplome leopoldine, nu s-au aplicat niciodată tot din cauza opoziţiei înverşunate a reprezentanţilor celor trei naţiuni privilegiate, maghiari, secui şi saşi.

În lupta sa în slujba naţiunii române, „pentru a valorifica pe seama credincioşilor săi – şi mai târziu pe seama întregului popor român din Transilvania – drepturile conferite prin cele două diplome leopoldine, a stârnit, după cum era de aşteptat, duşmănie şi ură” . Cu atât mai mult, cu cât înaintaşii săi, mai mult sau mai puţin fideli regimului, nu îndrăzniseră să emită o asemenea pretenţie. Convins de dreptatea sa şi plin de curaj, Ion Incenţiu Micu-Klein este nevoit să facă faţă singur furiei, jignirilor şi ameninţărilor cu moartea din partea noblilor unguri, secui şi saşi. Relevante pentru această situaţie sunt chiar cuvintele lăsate pentru posteritate de episcop exprimate la 19 iunie 1744: „în contra lui toţi sunt iar el în numele clerului şi poporului este singur în contra tuturor, aşa că n-ar fi nici o mirare dacă pentru multiplele asupriri şi prigoniri şi-ar pierde mintea” . Cu siguranţă, această confesiune trebuie pusă în legătură şi cu episodul petrecut în timpul lucrărilor Dietei de la Sibiu, din anul 1744, când nobilii maghiari, secui şi saşi au vrut să-l arunce pe fereastra clădirii.

Deosebit de semnificativ  pentru această  perioada în care Inocenţiu Micu şi-a desfăşurat activitatea şi care evidenţiază şi mai pregnant importanţa acţiunii sale este faptul că lupta sa a izvorât din propriile nevoi ale naţiunii române din Transilvania, condamnată la pieire de către naţiunile privilegiate. Este de menţionat că mişcarea naţională a românilor de acum are loc fără ca ideile filosofiei iluministe, precum şi ideile revoluţionare să-şi fi făcut simţită prezenţa sau apariţia în Transilvania aşa încât orice influenţă externă asupra activităţii episcopului este exclusă.

Activitatea sa revendicativă în plan naţional-politic, materializată prin cele douăzecişipatru de memorii şi petiţii, cât şi prin aceea din cadrul dietei, amploarea ei extraordinară dar şi ca urmare a presiunilor draconice inimaginabile prin duritatea lor făcute de reprezentanţii celor trei naţiuni – unguri, secui şi saşi – au determinat chemarea sa la Viena pentru a da socoteală pentru îndrăzneala lui. Întrucât,  împărăteasa Maria Tereza plănuia arestarea şi întemniţarea sa, el a plecat, în anul 1744, la Roma pentru a se salva, unde a rămas până la sfârşitul vieţii. Îşi păstreză demnitatea de episcop până în anul 1751. Trece în nefiinţă la data de 23 septembrie 1768 la Roma. Rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse în România în anul 1997 şi reînhumate în Catedrala „Sf. Treime”, de la Blaj, ctitoria sa, potrivit dorinţei sale.

Marea lucrare în folosul naţiunii sale a ilustrului episcop român a avut urmări de o importanţă inegalabilă, în primul rând aceea a trezirii conştiinţei drepturilor la naţiunea română. Era pentru prima dată în istoria românilor transilvăneni când „fuseseră formulate revendicări de asemenea manieră, cu toate că fondul este extras din secole de năzuinţă spre libertate…Meritul lui Inochentie Micu este de a fi tras toate concluziile istoriei românilor până la el, pentru a le converge într-un program destinat viitorului” . Aşa se şi explică de ce lupta acestui episcop luminat nu a rămas izolată şi a fost continuată, la interval nu prea mare de timp, de alte acţiuni, între care şi cele ale Regimentelor grănicereşti, înfiinţate la începutul deceniului şapte şi bineînţeles, de marea răscoală românească condusă de Horea şi de mişcarea ‚Supplex Libellus Valachorum”, care a reprezentat actul fundamental al mişcării naţionale româneşti în întreg secolul al XVIII-lea.

Importanţa acţiunii întreprinse de Ion Inocenţie Micu-Klein pentru istoria românilor este precis surprinsă de către marele istoric David Prodan: „ Lupta lui este un punct de plecare nu numai în lupta de emancipare a poporului român din Transilvania, ci şi unul din punctele de plecare în lupta de emancipare a întregului popor român, moment istoric de temelie în lupta lui pentru libertate şi unitate naţională” .

Merită să fie mereu repetate, atunci când se face referire la personalitatea lui Ion Inocenţiu Micu-Klein, cuvintele exprimate de Dumitru Stăniloaie ce constituie o dovadă de mare şi frumoasă apreciere a personalităţii acestuia: „Ion Inocenţiu Micu-Klein merită recunoştiinţa şi lauda tuturor românilor, nu numai ca luptător naţional, ci şi ca luptător pentru independenţa şi unitatea noastră bisericească…în cununa de flori ale recunoştiinţei în care încadrăm toate marile figuri de luptători pentru idealul unităţii naţionale…nu poate să lipsească figura de mare luptător a lui Ion Inocenţiu Micu-Klein”.

Fără îndoială că între multele dovezi de recunoştinţă pe care românii i le-au adus acestui apostol al luptei naţionale se regăseşte şi statuarea sa pentru totdeauna în Istoria Românilor drept „cel care face saltul de la privilegiile preoţimii unite la drepturile naţiunii, de la diplomele imperiale la a patra naţiune politică. E primul care transformă romanitatea în armă de luptă politică, care concepe astfel o luptă naţională. Unirea (n.n.-religioasă) menită de regimul austriac să fie calea care duce spre conştiinţă catolică şi supunere, el o schimbă în calea care duce spre conştiinţa naţională şi emancipare politică; menită de împărat să fie instrument de dominaţie a popoarelor sale, Inochentie o schimbă în instrument de ridicare politică proprie…Construcţia politică a lui Inochentie Micu, în raport cu stările timpului său, însemna un important salt înainte. Dacă ea n-a ajuns la realizare acum, a fortificat conştiinţa de sine a poporului român, conştiinţa dreptului său la viaţă politică proprie, l-a stimulat pentru lupta pentru acest drept…” .

Coincidenţa fericită face ca în anul aniversării Centenarului României, să comemorăm şi 250 de ani de la trecerea la cele veşnice a lui Ion Inocenţiu Micu-Klein. Deci, doi termeni liminari ai unei perioade ce reprezintă două evenimente fundametale ale istoriei noastre. Acela al începutului luptei naţionale a românilor din Transilvania prin elaborarea programului politic de emancipare naţională de către Ion Inocenţie Micu -Klein şi cel de final, de încununare şi de desăvârşire a unităţii statului naţional român la 1 Decembrie 1918. Aniversarea Centenarului României impune, prin urmare, rememorarea alături de marii precursori ai făuririi Marii Uniri a personalităţii şi activităţii celui dintâi dintre aceştia care a fost fără îndoială episcopul patriot, român mai presus de orice, Ion Inocenţie Micu-Klein. (sfârșit)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*