Inocenţiu Micu-Klein – fondatorul programului politic de emancipare naţională a românilor din Transilvania (1)

În urmă cu 290 de ani, Ioan Inocenţiu Micu-Klein inaugura lupta de  revendicare a drepturilor naţionale ale românilor transilvăneni. Cu siguranţă, atunci când se năştea copilul Ion Micu, în anul 1692, părinţii săi, ţărani liberi din localitatea Sadu aflată în „mărginimea Sibiului”, nu bănuiau destinul tragic de erou martir pe care îl va avea acesta şi dăinuirea peste timp a numelui său în marea carte de istorie a luptei românilor din Transilvania pentru libertate naţională şi socială. Îndelungata evoluţie istorică, mediul politico-juridic din Transilvania acelei perioade total potrivnic românilor din punct de vedere naţional, social, politic, economic şi religios, axate pe o legislaţie ce se întemeia pe egalitatea celor trei naţiuni privilegiate – unguri, secui şi saşi – dar şi pe recunoaşterea numai a celor patru religii – catolică, luterană, calvină şi unitariană – au determinat declanşarea luptei românilor pentru obţinerea de drepturi similare cu celelalte naţiuni recunoscute de lege. Pentru înfăptuirea acestui deziderat a început marea acţiune naţional-revendicativă inaugurată de Ion Inocenţiu Micu-Klein, care „îi pune temelii solide programatice şi-i trasează clar drumul pentru viitor” .

După studiile medii urmate la Colegiul catolic din Cluj, cursurile Facultății de Filosofie la Colegiul Academic din Cluj (1722 -1725) şi cele în teologie la Seminarul din Trnava (azi în Slovacia), la 17 aprilie 1728, sinodul îl alege ca episcop greco-catolic pe Ion Micu. Perioada anterioară alegerii sale a fost marcată de numeroase frământări şi controverse în sânul românilor generate de atitudinile de acceptare sau neacceptare a unirii cu biserica Romei. Dar aşa cum foarte bine se arăta „De acum încolo, în arena luptelor generate de trecerea unei părţi a românilor transilvăneni la religia catolică va intra o personalitate cu profil moral integru. Un fiu de ţăran care, cât va trăi, nu¬-şi va uita nici originea ţărănească , nici neamul al cărui reprezentant era. Acţiunea lui, cu sorgintea în conştiinţa misiunii naţionale pe care fusese chemat s-o îndeplinească, va fi de durată, intransingentă şi va întâmpina opoziţia  acerbă a acelora care nu erau de acelaşi neam şi aceaşi lege cu el – în primul rând a nobililor unguri, a saşilor şi secuilor, a reprezentanţilor celorlalte religii din Transilvania…Va lupta singur ca un adevărat erou al românilor” .

Se impune o scurtă privire asupra momentului istoric al unirii unei părţi a românilor cu biserica catolică. Evident aceasta făcea parte din planul politicii de deznaţionalizare prin catolicizarea românilor şi altor naţiuni din Transilvania şi Imperiul Habsburgic. În fapt, se ştia că o eventuală reuşită a catolicizării românilor transilvăneni ar avea ca rezultat depăşirea numerică de către catolici a celorlalte religii din Transilvania. Mai mult, eforturile de catolicizare ale românilor, deopotrivă din partea Austriei şi Vaticanului la acea vreme, erau mult intensificate şi din cauza efectelor  reformei religioase ce asigurase calvinismului poziţii extrem de importante în Transilvania. Prin urmare, acest străvechi teritoriu românesc devenise scena de luptă dintre catolicism şi calvinism în scopul convertirii românilor. Oricum atât catolicismul cât şi calvinismul au avut un caracter de opresiune confesională şi urmăreau deznaţionalizarea românilor transilvăneni şi nu numai.

În anul 1697 are loc prima tentativă importantă din cadrul acţiunii de aderare a românilor la religia catolică. Atunci mitropolitul Teofil, hirotonit în anul 1692, împreună cu 12 protopopi fideli lui au acceptat renunţarea la religia ortodoxă şi trecerea la cea catolică. Această acţiune a fost însă una lipsită de consistenţă întrucât nu a beneficiat de sprijinul majorităţii protopopilor, preoţilor şi credincioşilor, care de altfel, nici nu fuseseră consultaţi. Moartea subită a mitropolitului Teofil, în anul 1697, a stopat pentru moment finalizarea acestui rapt din cadrul bisericii ortodoxe române lucru ce va deveni realitate în timpul ocupării scaunului de mitropolit al românilor din Transilvania de către Atanasie Anghel.

Acceptarea uniaţiei cu biserica Romei, de către noul mitropolit sprijinit de 38 de protopopi, s-a petrecut în cadrul sinodului din 7 octombrie 1698, de la Alba Iulia. De precizat că în intervalul de timp scurs între decesul mitropolitului Teofil şi acest sinod trecerea la catolicism a fost îmbrăţişată de un număr semnificativ de credincioşi ortodocşi români din Transilvania – fără a se reuşi atragerea tuturor credincioşilor ortodocşi – ceea ce a conferit uniaţiei lui Atanasie Anghel şi un oarecare sprijin de masă spre deosebire de cea a lui Teofil. Şi acum ca şi înainte aderarea la religia catolică era condiţionată, în principal, de obţinerea aceloraşi privilegii pe care le avea clerul catolic, de rămânerea în vigoare a ritualilor şi ceremonialului religios vechi. Unirea unei părţi a românilor din Transilvania cu biserica catolică a devenit oficială, legală,  prin Diploma Leopoldină, din 16 februarie 1699. Ulterior , la 25 martie 1701, Atanasie Anghel a fost numit episcop al românilor uniţi din Transilvania care vor fi cunoscuţi de acum înainte în istorie ca fiind de rit „greco-catolic”.

A doua diplomă leopoldină, din 19 martie 1701, reprezintă o importanţă capitală pentru românii greco-catolici şi pentru viitoarea luptă pe tărâm politico-naţional ce va fi declanşată de viitorul episcop Ion Inocenţiu Micu-Klein. Importanţa sa rezultă din conţinutul articolului 3 care are următorul cuprins: „Chiar şi ţăranii, după ce trec la unire, să fie consideraţi ca indigeni, ca toţi ceilalţi fii ai patriei, iar nu numai toleraţi, ca până aci” .  De reţinut că, deşi prin acest articol se acordau drepturi nemaiîntâlnite, până atunci,  pentru românii transilvăneni care erau puşi acum pe picior de egalitate chiar la nivelul ţărănimii deci al clasei celei mai numeroase a naţiunii române, se asigura în realitate catolicizarea în masă a românilor. Acesta a fost motivul şi nicidecum dorinţa Vienei de a repara o nedreptate istorică, perpetuată de secole, în privinţa naţiunii române! Articolul 3 al celei de-a doua Diplome leopoldine nu a fost aplicat, însă, niciodată autorităţile habsburgice motivând pierderea diplomei. În realitate, neaplicarea s-a datorat opoziţiei înverşunate a reprezentanţilor celor trei naţiuni privilegiate – maghiari, secui şi saşi –  din Dieta Transilvaniei. Vreme de aproape 30 de ani de la uniaţie nici un episcop greco-catolic nu a avut demnitatea şi curajul, până la Ion Inocenţiu Micu-Klein, să solicite punerea în practică a articolului respectiv.

Aflat la Viena, în perioada februarie 1730 – septembrie 1732, episcopul Ion Inocenţie Micu este înnobilat cu titlul de baron „Klein de Sad” (traducerea în germană a numelui de Micu şi a localităţii de naştere) de către împăratul Carol al VI-lea. El redactează acum un număr de opt memorii în care solicită acordarea drepturilor promise bisericii greco-catolice la momentul uniaţiei prin diplomele leopoldine din anii 1699 şi 1701. Referitor la acest aspect trebuie reţiut că Ion Inocenţie Micu-Klein este cel care a practicat pentru prima dată, în cadrul mişcării de revendicare a drepturilor naţionale ale românilor transilvăneni, metoda „cererilor”, „memoriilor politice”, „petiţiilor”, „audienţelor la Curtea de la Viena” şi care a fost însuşită, ca armă de luptă, mai târziu de alţi reprezentanţi emblematici ai naţiunii române. Petiţiile şi memoriile le-a adresat tuturor instituţiilor oficiale de care depindea rezolvarea cererilor în folosul naţiunii române: împăratului, Vaticanului, Dietei Transilvaniei, Guberniului ţării şi Cancelariei Aulice. Se poate spune căt tot în acest răstimp, el obţine şi prima victorie – materializată în decembrie 1732 – care inaugurează lupta pentru drepturile naţionale şi sociale ale românilor transilvăneni:  pentru prima dată, un loc în Dieta Principatului Transilvaniei. Deşi acest loc i-a fost atribuit ca urmare a înnobilării sale cu titlul de baron şi ca reprezentant al împăratului în Dieta Transilvaniei, el va folosi această demnitate şi ca reprezentant al naţiunii române.

Marea luptă declanşată de Ion Inocenţiu Micu-Klein a începută, iniţial, din sânul bisericii şi cu revendicări pentru aceasta,întrucât ea reprezenta la acel timp istoric singurul organism comun al românilor prin care se putea duce o acţiune organizată de asemenea complexitate şi dificultate. Pentru început, în scopul unei mai bune şi eficientiente organizări şi conduceri a episcopiei sale, el mută sediul de la Făgăraş la Blaj, care era situat în centrul episcopiei, aşa încât distanţele între centru şi limitele teritoriale  ale acesteia erau aproximativ egale. Astfel, obţinând acceptul împăratului, el schimbă cele două domenii episcopale greco-catolice de la Sâmbăta  de Jos şi Gherla cu cel al Blajului unde va stabili, la 19 mai 1737, sediul episcopiei. Prin implicarea sa directă, noul sediu episcopal va beneficia de o bibliotecă şi arhivă bogată, de o tipografie iar treptat se vor pune bazele unei mănăstiri şi şcoli.  Trebuie menţionat că Blajul a avut la baza dezvoltării sale planurile urbanistice realizate chiar de Ion Inocenţiu Micu-Klein în privinţa amplasamentelor străzilor, zonei reşedinţei episcopale, catedralei, mănăstirii, şcolii şi pieţei sau a altor aşezăminte administrative. Această implicare a fost extrem de benefică, întrucât la venirea sa la Blaj suprafaţa construită a aşezării era de numai cca.17 hectare ori în numai doi ani de la stabilirea reşedinţei episcopale la Blaj, datorită dezvoltării, acesta este declarat târg iar ulterior va deveni oraş. Începând de acum, Ioan Inocenţiu Micu-Klein, pune bazele „Micii Rome”, cum urma să fie supranumit Blajul de către Mihai Eminescu, în anul 1866, când vizita vechiul centru cultural şi naţional românesc din Transilvania. A pus piatra de temelie a Catedralei greco-catolice „Sf. Treime” iar în anul 1738 pe aceea a  primei şcoali româneşti de la Blaj care va propulsa viitoarea elită intelectuală şi politică a românilor transilvăneni multă vreme de acum înainte. Inaugurarea şcolilor se va face la 11 octombrie 1754, în timpul episcopatului lui Petru Pavel Aron care a finalizat proiectul început de înainaşul său. Din acest moment, apar pentru prima dată şcolile superioare  la români în care procesul de învăţământ s-a realizat în limba română – Şcoala de obşte, Şcoala de latinie şi Şcoala de preoţie – de pe băncile cărora vor pleca primii bursieri români la Roma şi Viena. Tot cu caracter de început reţine atenţia şi înfiinţarea primului curs de perfecţionare în învăţământ, al învăţătorilor români la şcolile Blajului, inaugurat de Gheorghe Şincai. Această primă şcoală a fost rezultatul concepţiei lui Ion Inocenţiu Micu-Klein potrivit căreia principalele mijloace de emancipare a naţiunii române erau şcoala şi cultura ce trebuiau să pătrundă în rândul tuturor categoriilor sociale. (va urma)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*