Imaginare…

Dialog imaginar

Când domnișoara Pogany
Mai ia o gură de cafea,
În venele-i de marmură
Pătrunde, saltă-aroma grea
Ce o trezește din visare
După milenii de langoare.

Acum privește pe furiș,
Scrutează-ntreg atelierul,
Unde, în primul anotimp,
Crescu, se zămisli misterul.

E-aici și demiurgul sculptor
Cu palmele de foc bătute,
În multe nopți și zile-albind
De dorurile grele, mute.

Muncind nestins, cu-nfrigurare
Rupând din Alfa o scânteie,
Aprinse chipul cel de gheaţă-
Misterioasa Galatee.

„Mi-ai apărut în vis, domniţă
Şi se făcea că palma ta,
Din necuprins, cununi de lauri
Pe fruntea mea îmi așeza.
Dar se scurgeau zorii-n potire
Și-atunci știam că-i nălucire.

Te-am căutat prin lume plâns,
Arzând, cu palma sângerândă
Și-n dureroasa ei splendoare
Vedeam aceeași tristă-osândă.

Niciunde n-am putut găsi
Povestea întrupării tale,
Iar gândul morții mi-era drag,
Îmi tot zâmbea, dându-mi târcoale.

Când într-o seară mi-ai prezis:
‘Ai să deschizi poarta din vis
Și mă vei naște! ‘, m-am supus,
De al meu ego m-am dezis.
Numai așa, scânteia lumii,
Se poate naște din abis.

‘Doar chipul să-mi creezi, atât,
Și palme, să te-mbrățisez!
Nu vreau mai mult din acest lut,
Ispita cărnii fără crez.

Și-n veci cu tine-am să rămân,
Veghindu-ți viața, dar și moartea,
Privește-n jur, cum toate-s fum,
Vor fi toţi șoapte, dar în Cartea
În care mi te scriu de-acum,
Eu îți sculptez eternitatea ‘.”

Dezrădăcinată

Eu, nu! Eu n-am să te mai chem,

Ci doar în mine-am să păstrez

Acest frumos, etern blestem.

.

Când din altar îmi răsăreai

Cu brațe oglindind lumini

Și noaptea tu mi-o-ngenuncheai,

.

Purtam pe umeri răni adânci,

Copacii-mi dezrădăcinați,

Cu aripi lungi, bătute-n cruci.

.

Eu – chiriașul absolut,

Știam, desigur, că doar tu

Ai cheia Raiului pierdut.

.

Dar vezi?! Prea sus ne-am avântat

Și toată această înălțare

Mai mult abis a adunat.

.

Prea curajoși ne pregătim

Căderi ce ne-au mai spulberat.

Mi-e dor ades de Serafim,

.

Mă-nchipui iarăși grațiat.

Și totuși, astăzi veșnicia

Sub pașii noștri-a expirat…

Prin ploaia amintirii…

Prin ploaia amintirii cădelniţez cu vise,

Cu-aroma grea de ambră şi-absintul suferinţei.

Când se adapă seara cu fantezii proscrise,

Mă-ntorc îngenuncheată la marginea credinţei.

.

Şi îndrăznesc a-ţi spune că oază-i nesecată,

Că se îmbracă-n taină cu lacrimi de-nviere.

Cât încă ochiu-ţi plânge, speranţa nu e moartă,

Uitarea nu te-nhață cu-a braţelor tăcere.

.

Nimic nu e mai rânced ca hoarda nepăsării

Ce-n trunchiul omenirii îşi face alianţa,

Pe inimi veştejite înalţ-a sale glorii

Şi luptă fără milă să ne câştige viaţa.

.

Mai bine stai la sfaturi acum cu suferinţa

Ce te înţelepţeşte precum o mamă bună,

Durerea să-ţi arate ce vie ţi-e fiinţa,

Decât s-ai nepăsarea şi-a pietrelor cunună.

Umbră

Chiar dacă vii din neguri, spre mine mai aproape,

În oaza de lumină nicicând nu vei călca

Tu, umbră călătoare, privirile-ţi mioape,

Din lumea paralelă mă vor adulmeca.

.

Te-agăţi mereu de mine cu rochia-ţi de mătase,

Plăpândul fir de aur pe noi acum ne leagă

De viaţă, de iubire, de lacrimă şi oase,

Dar iute vine Somnul, ce toate le dezleagă.

.

Îmi eşti un alter-ego, cu mâini de orfelină

Să mă cuprinzi în braţe ai vrea, să-ţi plângi povestea

Şi tinzi mereu din patimi spre gloria divină,

Îmi eşti subconştientul ce vine să-mi dea vestea.

.

Mă-ntreb mirată-adesea, când tu îmi tot dai roată,

Ce vrei să îmi spui oare, din lumea ta cea sumbră?

Eşti semn de exclamare cu un mesaj în şoaptă:

Trăiţi-vă misterul, căci toţi veţi fi… o umbră!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*