Sfârşiturile de lume de altădată. Relele naturale din lumea rurală de demult

De multe ori, asistând la discuţiile oamenilor bătrâni, copil fiind, îi auzeam mereu prorocind, plini de candoare, că vine sfârşitul lumii, constatare făcută de dânşii după anumite semne rele din lumea de atunci. Mie mi se păreau cam subţirele „semnele” (stele căzătoare, răutatea oamenilor, stricarea moravurilor la oraşe etc) şi luam totul ca pe o poveste cu care îşi petreceau dumnealor timpul, pentru că prea le spuneau cu tihnă şi cu o incantaţie specifică basmului.

Era o ameninţare, intuiam eu, dar pentru cândva, într-un timp nedefinit, într-un netimp, la urma urmei. În subconştientul meu lucra, totuşi, aceste „sfârşituri”, pe care le aveam drept coşmar în vis, mai ales când, frecvent, răceam. Şi cel mai îngrozitor era sfârşitul lumii, în viziunea mea, prin întunecarea soarelui. De aceea în zile cu furtuni mari de vară, cei mai înfiorători erau norii negri – negri care veneau peste sat dinspre Groapa Fântânii (dinspre apus), până acopereau tot satul, de se făcea dintr-o dată întuneric şi chiar noapte în plină zi. Părinţii fiind la câmp, la „căpălit” (prăşit), venea după noi, copii speriaţi, fie lelea Palagie, fie lelea Anuţă, două bătrâne dragi din vecini, sigur, la rugămintea mamei înainte de a pleca, şi ne duceau să ne protejeze, pentru că erau şi tunete şi trăznete însoţite de fulgere îngrozitoare. Atunci trăiam o spaimă de un fel de sfârşit al lumii, se auzeau clopotele trase lugubru într-o dungă, „de vreme mare”, şi nu ştiam în acele clipe dacă şi când se va mai face lumină, aşa cum suntem îngrijoraţi şi astăzi, deoarece nu ştim când se va termina cu avansarea ucigătoare a virusului. Dacă am avut sentimentul că am trăit şi eu în Evul Mediu, acestea erau momentele, de întunecime şi spaimă. Nu rare erau nici cazurile în care asemenea trăznete luau vieţile unor oameni din sat. Şi atunci cum să nu fii nesigur unde se va descărca trăznetul.

Dar una dintre cele mai mari rele naturale în Câmpia Transilvaniei erau vremurile cu ploi multe şi cu un noroi „până la genunchi”. Pe noroaie mari am mers şi eu la şcoală, în cei şapte ani de cursuri primare din sat. Părinţii se zbăteau şi ei prin noroaie, să dea la vite, să le ducă la fântână la adăpat, să meargă la moară etc. Încălţările erau deseori acoperite de noroi şi repede rupte şi mereu peticite, aveam meşteri păpucari în sat, care aveau suficient de lucru. Îmi era ruşine să merg la şcoală cu câte un petec mai vizibil pe păpuci, dar nu aveam ce face. Mai erau şi alţi copii în situaţia asta. Mergând cu carele la moară, la măcinat, unii se înglodau în noroi până peste osia roţilor şi erau nevoiţi să cheme pe alţii, cu vitele sau cu boii, să-i scoată de acolo. Prietenii mei aveau voie să se joace şi pe timp de noroi. Eu nu, să nu mă „moşcolesc” pe haine. Mă uitam cu jind din ogradă, prin gard, cum se jucau ei „de-a sonda”: făceau o gaură adâncă cu o ţeavă, mari meşteri ce erau, turnau acolo „ciurufleacă”, adică apă cu noroi, şi apoi trânteau cu mare forţă un lemn mai gros în gaură şi râdeau extrem de fericiţi cum sare apa murdară afară, care-i stropea pe faţă şi pe haine, ei râzând copios unul de altul, cum arată de înnegriţi. Flăcăii mergeau cu cătărigi înalte după apă şi cu vitele la adăpat, pe drumul plin de noroi.

Mă uitam la ei din casă, din pat, pe fereastra mică, şi mi se păreau uriaşi şi fabuloşi. Aveau puterea şi siguranţa să se ţină neclintiţi în acele picioroange înalte. Şi toate drumurile din sat erau pline de noroaie, excepţie Drumul Ţării, care făcea legătura Cluj-Târgu Mureş şi Cluj-Reghin, pe la noi. Mai târziu, m-am gândit că poate de aceea le zicea Bariţiu românilor din Câmpia Transilvaniei „blândoci”, din cauza atâtor noroaie în care nu poţi fi deloc ager. Dacă nu erai atent şi lunecai, te trezeai alungit cu hainele curate în noroi.

Mai erau apoi, vara, pagubele produse, în recolta oamenilor, de grindină. Se zicea că „bate gheaţa”. Se albea în ogradă de bobiţe de grindină, alteori veneau bulgări mai mari şi periculoşi, şi pentru om, şi pentru animale. Tata fugea şi lua securea şi o împlânta în pământ, în ogradă, era credinţa în sat că aşa „se opreşte gheaţa”. Gheaţa rupea plantele de legume, sfâşia frunzele de porumb din lanul de acasă şi din cele de la câmp, rupea sau lăsa semne pe fructe şi pe struguri, unele pagube erau chiar foarte mari, prin holde, de exemplu.

Periculoase erau apoi îngheţurile de primăvară, care distrugeau recolta de struguri, de nuci, de piersici, doar prunii şi merii erau mai rezistenţi. Brumele timpurii de toamnă făceau pagube în grădinile de legume. Inundaţiile distrugeau recoltele de fân şi de otavă necesare asigurării hranei vitelor pe timpul iernii. Noi aveam rât la Drâmboaia şi ne bucuram când puteam strânge fânul şi otava înainte de a fi noroite. Apoi, bolile la porci (nu se mai putea merge la târguri), păsări, vite erau tot semne aducătoare de sfârşit de lume. Erau şi ani de secetă mare, care compromiteau recoltele şi în Câmpia Transilvaniei era criză mare de apă. Foarte îngrozit eram în copilărie când se întâmpla vreun incendiu la câte vreo casă sau la vreun grajd, la cineva, când fugeau bărbaţii cu găleţi să ajute la stins focul. Erau parcă imagini de sfârşit de lume cele cu fum gros şi înalt ridicându-se peste sat, ştiind că distruge tot ceea ce a agonisit omul o viaţă.

Îmi amintesc însă cu drag de badea Iuăn Ciumaş bătrânul, de care se spunea că ducea în tinereţe, pe jos, corespondenţa de la primăria din sat la Prefectura Cluj (65 km), de care aparţinea comuna noastră, şi care îi contrazicea, cu un calm desăvârşit, pe cei prăpăstioşi, cu frica de sfârşitul lumii, zicând: „Ooo, încă până la sfârşitul lumii mai esteee. Mai avem, noi, uaminii, încă multe vămi de plătit, că prostia şi răutatea uaminilor îi maaare”.

Astăzi, iată, suntem într-o „vamă” în care încă nu ştim cât va trebui să plătim. Şi, din păcate, din prostia, neorganizarea şi răutatea oamenilor am intrat şi noi în „vamă”, nu din semn de sfârşit de lume.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*