,,Spuneți-ne și nouă cum a fost la biserică!”

Și-n anii trecuți, când nu puteați să mergeți toți din casă la biserică, rugați dimineața pe cei care fuseseră: „- Spuneți-ne și nouă cum a fost la biserică!”  Anul acesta ați privit la televizor slujba de la patriarhie, ori ați ascultat-o la radio, ați ieșit cu lumânări aprinse la ferestre la miezul nopții când au bătut clopotele și v-ați spus unul altuia „Hristos a înviat! – Adevărat a înviat!” Și, totuși, ați vrea să știți cum a fost la biserică în parohia noastră, în Malovăț!

La ora 23 am mers la catedrală în Severin și am aprins candela de la lumina adusă de la Mormântul Mântuitorului din Ierusalim. De la catedrală până la locul unde parcasem mașina opreau mașinile pe stradă  de se făcuse coadă și mă rugau șoferii și pasagerii să le aprind și lor candelele. La fel făceau și puținii pietoni. Toți aveau lumânări și candele la ei. Le împlineam cu bucurie dorința.

La miezul nopții, am stins toate luminile în biserică. De la candela de pe Sfânta Masă, în care ardea lumina de la Ierusalim, am aprins făclia de Paște, am tras dvera și am ieșit pe ușile împărătești. În biserică era întuneric deplin și liniște de mormânt. Am ieșit pe solee și am chemat cu voce tare, intonat: „– Veniți de primiți lumină! Lumina lui Hristos luminează tuturor!” Din întuneric, din dreapta și din stânga au venit cântărețul și paracliserul și și-au aprins lumânările. Le-am observat ochii. Erau plini de lacrimi. Deși aș fi vrut să fiu puternic în acele momente, mi s-au umplut și mie ochii de lacrimi. Am chemat a doua oară: „– Veniți de primiți lumină! Lumina lui Hristos luminează tuturor!” Prin cristalul lacrimilor v-am văzut pe Dumneavoastră. Ieșeați din întunericul înconjurător cu lumânările întinse și le aprindeați la făclia mea. Erați mulți-mulți, câteva sute, erați toți, din fiecare casă, cu mic, cu mare. Cred că dacă aș fi făcut apelul, nu lipsea niciunul. Pe fețele Dumneavoastră  citeam o bucurie mare, adâncă, dar străluceau pe obraji și multe lacrimi. Un impuls puternic îmi venea din piept și am chemat a treia oară, cu mai multă tragere de inimă: „– Veniți de primiți lumină! Lumina lui Hristos luminează tuturor!” Prin perdeaua de lacrimi care-mi acopereau ochii am văzut atunci pe toți preoții de până acum, unii pe care i-am cunoscut, alții pe care i-am văzut decât în poze, cum veneau cu toiegele în mâini, în fruntea unor grupuri mari de credincioși. Parcă erau păstorii care-și coboară turmele de pe munte să le adape la izvoarele de pe vale. Pe unii credincioși îi cunoșteam și eu, pe alții nu, dar, după straie înțelegeam că sunt plecați demult în țara dorului. Erau și tineri și bătrâni, și bărbați și femei, copii, mulți copii. Îmi recunoșteam părinții, bunicii, rudele și consătenii de altădată. Toți aveau lumânări în mâini și veneau grăbiți să le aprindă de la făclia mea, îngrijorați ca nu cumva să plec și să rămână cu lumânarea stinsă. Parcă se deschiseseră porțile raiului și ale iadului și năvăliseră toți încoace, spre lumea noastră, fără teamă de nimeni și de nimic, înghesuiți unul în altul, grăbiți. Parcă și sfinții de pe pereți au scos de sub veșminte lumânărele ascunse și le-au aprins și ei. Am rămas locului până au aprins toți, întunericul s-a topit pe nesimțite și biserica s-a umplut de lumină.

M-am întors în Sfântul Altar, am luat Sfânta Evanghelie și Sfânta Cruce și m-am îndreptat spre ieșire. Mi-era teamă că n-o să am loc de mulțime. Deodată, mulțimea aceea formată din cei de azi, din cei de ieri și din veacurile de demult s-a dat la o parte și mi-a deschis drum. Parcă eram Moise trecând printre valurile Mării Roșii. Am ieșit în fața bisericii. Am așteptat mult până ați ieșit toți din biserică cu lumânările aprinse, căci nu puteam să vorbesc, să dau citire Sfintei Evanghelii. V-ați așezat în jurul meu și am început să citesc. Când am terminat, clopotul nostru cel nou instalat astă-vară, a început să bată cum n-a mai bătut niciodată. Din mii de piepturi ale celor prezenți aievea a izbucnit cântarea „Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din mormânturi viață dăruindu-le!” Parcă oamenii voiau să acopere glasul clopotului sau clopotul cânta și el cu noi. Întotdeauna mi s-a înfiorat sufletul când am cântat „Hristos a înviat” în noaptea Sfintelor Paști, dar niciodată ca acum, căci cântam plângând și plângeam cântând. Vă simțeam pe toți alături și cântările au fost mai înălțătoare ca oricând.

Am intrat  în biserică, am cântat cu cântărețul cântările Sfintelor Paști, apoi am oficiat Sfânta Liturghie. De câte ori mă uitam spre Dumneavoastră cei prezenți potriveam ca să am ochii tot plini de lacrimi, ca să vă pot vedea tot acolo în biserică. Ceva îmi spunea că dacă-mi șterg ochii nu vă mai pot vedea și mi-ar fi părut rău să oficiez Sfânta Liturghie cu biserica goală, mai ales în noaptea de Paști.

Când s-a terminat slujba, nu v-am mai citit pastorala, nu v-am mai ținut predică, nu v-am mai miruit. V-am privit doar fețele luminate de lumina lumânărilor și de bucuria Învierii și v-am sărutat în gând pe fiecare, spunându-vă „Hristos a înviat!” Mi-am șters ochii înrourați și, când m-am uitat mai bine, plecaseți din biserică. Erați grăbiți, erați bucuroși, căci vă veniseră rudele plecate de demult în vizită și trebuia să le dați câte ceva din bunătățile ce le pregătiseți pentru Paște de pomană.

Mi-am amintit apoi că adusesem de acasă trei ouă. Am dat și cântărețului și paracliserului câte unul și am ciocnit, spunându-ne: „Hristos a înviat!” „Adevărat a înviat!”

Tocmai se revărsau zorile. Iată că veneau grăbiți voluntarii. I-am dotat cu mască și mănuși, cu candele aprinse din lumina de la Ierusalim, cu Sfintele Paști și au pornit grăbiți fiecare spre sectorul lui, să vă dea din poartă-n poartă Sfintele Paști și Sfânta Lumină și să vă vestească și Dumneavoastră așa precum mironosițele vesteau pe Sfinții Apostoli că „Hristos a înviat!”

Așa a decurs slujba din noaptea de Sfintele Paști. Paște cu lacrimi!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*