În căutarea vieții extraterestre…

Fascinația omului pentru spațiul cosmic a început încă din cele mai vechi timpuri. Desenele de pe pereții peșterilor consemnează faptul că omul avea cunoștință despre ciclurile cosmice încă de acum 25.000 de mii de ani. Civilizațiile cele mai îndepărtate ale omenirii care au fost: Atlantida, Sumer și Egipt au avut contact cu o rasă extraterestră foarte avansată care a ajutat omenirea să se dezvolte armonios, tot de pe atunci au rămas desene și texte înscripționate pe plăci atestând faptul că oameni din acele timpuri aveau cunoștințe solide despre astronomie.

Explorarea spațiului cosmic a fost visul multimilenar al omului, însă această realizare a fost posibilă abiat în secolul 20, odată cu avansarea științei și dezvoltarea tehnologiei aerospațiale. Pe 12 aprilie 1961 Yuri Gagarin era primul om care ieșea în spațiu, efectuând un ocol al pământului într-o oră și 48 de minute la o altitudine de 175-380 km. Mai târziu cu aproape un deceniu, pe data de 16 iulie 1969, americanii trimiteau primii oameni pe lună în misiunea Apollo 11. Neill Amstrong și Buzz Aldrin au aselenizat pe data de 21 iulie 1969. Acestei misiuni de aselenizare i-au urmat încă altele cinci, ultima fiind efectuată în decembrie 1972. Oficial, 24 de persoane au călcat pe satelitul natural al pământului. Însă există și teorii ale conspirației care au la bază argumente științifice solide care contestă faptul că americanii au zburat pe lună…și că totul a fost doar o înscenare realizată în Deșertul Nevada. Pratic, misiunea Apollo a fost prima și ultima care a sprijinit zborul omului în spațiu pe un corp ceresc. De atunci s-au trimis în Sistemul Solar sonde spațiale care au cercetat planetele, sateliții și asteroizii pentru cercetarea și aflarea vieții extraterestre, însă fără rezultatele preconizate.

Aflată la o îndepărtare de 57.9 milioane de km distanță de soare, având fluctuații de temperatură la extreme de la 420 C la – 173 C, alcătuită din fier și cu o atmosferă subțire compusă din oxigen 52 la sută, 39 la sută potasiu, heliu și hidrogen, planeta Mercur, aflată prima de la soare, este un loc ostil adăpostirii vieții. O zi pe Mercur durează 58 de zile terestre iar o rotație în jurul soarelui durează 88 de zile pământene. Suprafața planetei Mercur prezintă foarte multe cratere de impact, fiind asemănătoare lunii. În partea rece și întunecată a planetei Mercur, gazele din atmosferă sunt mai dense, decât în partea luminată și fierbinte. Pentru că este alcătuită în mare parte din fier, Mercur are o densitate foarte mare, însă câmpul magnetic este de 100 de ori mai slab decât cel al pământului. Nucleul lui Mercur este enorm de mare având diametrul de 3600 km, iar mantaua formată din rocă solidă are diametrul de 550 km. Scoarța planetei Mercur însă este subțire și este compusă din silicați. Mercur nu prezintă activitate tectonică. Orbita sa prezintă o excentricitate,fiindcă coincide cu planul ecuatorial axa de rotație este aproape verticală, acest fenomen ducând la lipsa anotimpurilor.

Considerată a fi sora geamănă a pământului pentru că prezintă caracteristici fizice asemânătoare, având aproape aceiași dimensiune și masă, respectiv densitate și compoziție chimică, planeta Venus, a cărei atmosferă foarte densă formată din dioxid de carbon reține căldura soarelui la suprafață, creând un efect de seră dezastruos, este o lume infernală, total ostilă vieții. Astronomii sunt de părere că Venus a găzduit viața într-un trecut foarte îndepărtat, însă dat fiind faptul că Soarele a crescut în dimensiune, planeta s-a încălzit extrem de tare, astfel sursele de apă aflate la suprafață s-au evaporat în atmosferă. Căldura foarte ridicată a intensificat activitatea vulcanică a planetei, motiv pentru care 80% din suprafața sa a devenit vulcanică, având peste o 1000 de vulcani activi care erup continu aruncând acid sulfuric în atmosferă. Pe Venus, presiunea atmosferică este 100 de ori mai mare decât cea de pe pământ. Venus are o orbită circulară și este singura planetă din sistemul nostru solar care are o rotație retrogradă. Pe Venus o zi care însumează 243 de zile pământene, durează mai mult decât un an(225 de zile terestre) din cauza mișcării de rotație foarte lente. Distanța planetei Venus față de soare atinge parcursul de 106 milioane km. Planeta Venus nu prezintă plăci tectonice, această lacună geologică, este responsabilă pentru faptul că energia aflată în manta, nu se poate elibera, reținând căldura la suprafață. Venus are două continente, unul situat în emisfera nordică( Ishtar Terra) care este cam de mărimea Australiei, iar altul la sud de ecuator (Aprohdite Terra), care prezintă aceiași mărime ca și America de sud. Lanțul muntos Maxwell Montes prezintă asemănări cu Everestul. Prezența câmpului magnetic slab este generat de interacțiunea ionosferei cu vântul solar, altmineri Venus nu deține o magnetosferă propriu-zisă. Pe Venus există straturi de nori alcătuiți din acid sulfuric care măsoară în grosime zeci de km. Acești nori reflectă căldura soarelui în proporție de 60%, motiv pentru care Venus apare foarte luminoasă pe cerul nopții. Dacă la suprafața sa, atmosfera este calmă, la altitudine în straturile de nori vânturile pot atinge viteza de 350 km/h fiind insoțite de furtuni electrice și ploi cu acid sulfuric. La 50 de km în atmosfera venusiană, stratul de nori este foarte dens și opac depășind cea mai consistentă emanație de gaze terestră. Venus la fel ca și Mercur nu are sateliți naturali.

Asociată încă din vechime cu zeul sângeros al războiului,  despre planeta Marte s-a crezut multă vreme până la explorare, că ar fi singura care ar putea găzdui o civilizație asemănătoare cu cea pământeană. Aflată la o distanță de 227,99 milioane km față de soare, această îndepărtare fâcând ca un an marțian să dureze cât doi ani tereștri. Însă o zi pe marte durează apoximativ cât cea de pe pământ. Planeta Marte are cel mai mare munte din sistemul solar Oliympus Mons care are o înățime de 25 km și o circumferință de 500 km. De asemeni Marte are și cel mai mare complex de canioane din sistemul solar care cuprind o cincime din suprafața planetei.Două calote glaciare sunt prezente: una în partea de nord(Planum Boreum) și alta în sud (Planum Australe) compuse din gheață carbonică și apă înghețată. Un lanț uriaș de vulcani se desfășoară pe o lungime de 4000 de km în regiunea de nord, ceea ce alterează circumferința planetei. Datorită înclinației axei similară cu cea a Terrei, Marte are anotimpuri asemănătoare cu cele terestre, însă de două ori mai lungi. Suprafața marțiană este compusă din bazalt și este acoperită cu oxid de fier(rugină). Nucleul este parțial fluid și format din fier. Atmosfera rarefiată este compusă din dioxid de carbon în proporție de 95,72 la sută, azot (2,7 la sută) puțin oxigen (0,13) și apă (0,03). Intensitatea câmpului magentic a planetei Marte este foarte scăzută, practic magnetosfera nu există, în schimb Marte are doi sateliți naturali, Phobos și Deimos cu o structură diformă și care au fost capturați de gravitația planetei, fiind mult mai aproape de acesta decât luna de pâmânt, astfel ei apar pe cerul lui Marte de circa 1000 de ori mai mari și mai luminoși decât luna plină pe cerul nopții. Se estimează faptul că Phobos se va prăbuși pe marte în câteva zeci de milioane de ani. Temperatură maximă pe marte poate atinge 20 C în timpul verii în zona ecuatorială, iar temperatura minimă poate ajunge la -87 C. Pe marte se produc furtuni de praf care cuprind întreaga planetă, ca dovadă a existenței unei presiuni medii la sol care este de șspte milibari. Compuși organici fosilizați, găsiți în meteoriții căzuți de pe marte, sugerează că acolo viața a existat cândva sau încă mai există ascunsă sub sol. Dintre toate planetele telurice ale sistemului solar, Marte ar părea să ofere cele mai promițătoare condiții unei misiuni de colonizare.

Până la descoperirea sa de către astronomul Clyde Tombaugh în anul 1930, Pluton a fost considerat a noua planetă a sistemului solar până când în anul 2006 Uniunea Internațională de Astronomie întrunită la Adunarea Generală de la Praga a decis prin vot retrogradarea lui Pluto de stadiul de planetă a sistemului solar la cea de planetă pitică care nu întrunește criteriile necesare pentru a fi considerată o planetă adevărată. Deși Pluto are propriul satelit natural (Charon) nu este suficient de masivă, iar faptul că orbita sa se intersectează cu cea a plantei Neptun timp de 22 de ani, din cei 200 de ani cât îi este necesar să orbiteze în jurul soarelui, structura internă formată doar dintr-un nucleu stâncos , un strat cu gheață și o suprafață cu azot înghețat o dezavantajează, fiindcă nu se află în categoria planetelor gazoase sau a celor alcătuite din organisme stâncoase.

Dacă viața pe planetele telurice ale sistemului solar( exceptând pământul)nu a putut fi detectată la niciun stadiu, cu atât mai puțin ar putea exista pe cei patru giganți gazoși( Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun) care nici măcar nu dețin o suprafață solidă cu care sondele spațiale să ia contact. Însă mai există o șansă de a explora viața extraterestră în interiorul sateliților acestor mega-planete. Europa, unul dintre sateliții lui Jupiter, care prezintă o suprafață înghețată ar putea găzdui viața, însă la mari adâncimi, acolo unde se preconizează că ar exista oceane. Sondarea suprafeței înghețate a satelitului s-ar putea efectua cu un dispozitiv foarte performant într-un viitor destul de apropiat.

Unul dintre mulții sateliți ai planetei Saturn, Enceladus, se află și el pe lista candidaților care ar putea susține viața extraterestră. Oameni de știință sunt de părere că prezența moleculelor organice în jeturile ejectate la suprafață prin crăpături, sunt rezultate din reacțiile chimice dintre miezul solid al satelitului și apa caldă din oceanul de sub suprafața înghețată.

Un alt satelit al gigantului gazos, Saturn, are caracteristici asemănătoare cu cele ale pământului. Titan este singurul corp ceresc, în afara pământului, a cărui atmosferă este formată în mare parte din nitrogen și la suprafața căruia se găsesc mări și lacuri în stare lichidă formate din hidrocarburi: metan și etan, în care s-ar putea dezvolta forme primitive de viață. Pe Titan, la fel ca și pe pământ se petrec fenomene climatice și meteorologice…descărcări electrice, ploi cu metan și ninsori cu molecule organice. Însă temperatura foarte scăzută de pe Titan de -179 C și lipsa oxigenului atmosferic în limite normale, nu permite colonizarea umană.

Conceput în anul 1946, Telescopul Hubble, care poartă numele lui Edwin Hubble, părintele astronomiei extragalactice, a fost lansat pe orbita pământului în anul 1990 și este considerat cel mai performant telescop spațial din toate timpurile. De la lansarea sa în spațiu, Hubble a înregistrat mai multe erori de date, datorate unor defecțiuni la oglinzi, care au fost remediate pe timpul a câteva misiuni de întreținere. După perfecționare, telescopul a fost capabil să suprindă fotografii extraordinare din spațiul cosmic. Nebuloasele galactice, prezența găurilor negre în centru galaxiilor, studierea inelelor planetei Saturn, cercetarea planetelor pitice din centura Kuiper, detectarea exoplanetelor, fotografierea Constelației Vultur cu stâlpii săi gazoși de o frumusețe paradisiacă, descoperirea unor stele mici și reci în Constelația Balenei(27 ani lumină), aurorele boreale de pe planeta Saturn, descoperirea zonelor active de formarea a stelelor, fotografierea suprafeței asteroidului Vesta, fotografierea cometei Hale-Bopp, descoperirea discurilor proto-planetare din Nebuloasa Orion, au reprezentat misiuni de o importanță primordială a Telescopului Hubble, care au ajutat oamenii de știință să afle mecanismele care susțin procesul de formare a unui sistem solar.

Dacă pământenii nu au reușit să detecteze viața extraterestră în spațiul cosmic, cel puțin nu la nivel oficial, în schimb există o sumedenie de mărturisiri ale prezenței extratereștrilor pe suprafața pământului în mai toate regiunile lumii. Unul dintre cele mai mari mistere în ceea ce privește contactul cu extratereștrii rămâne faimoasa prăbușirea a OZN ului de la Roswel, Statele Unite ale Americi pe data de 2 iulie 1947. Deși mulți consideră a fi doar o altă teorie a conspirației, au existat martori oculari care au surprins prăbușirea obiectului neidentificat și de asemeni au văzut creaturile decedate, care măsurau în înălțim doar 1.30 m, aveau pielea maronie roșcată, capul bombat și alungit și ochii foarte mari. După trei deceni de la controversatul eveniment care a fost foarte mediatizat și s-au lansat foarte multe ipoteze contradictorii, doi scriitori americani Charles Berlitz și William L. Moore s-au hotărât să scrie o carte pe baza a numeroase mărturii. Jesse Marcel, fost maior în armata aeriană, a colectat bucățile de material rămase în urma prăbușiri. Jesse Marcel a declarat că acele rămășițe aveau o consistență care nu semâna cu niciuna dintre materialele fabricate pe pământ, având și inscripții ciudate într-un alfabet necunoscut.

Cu siguranță că foarte mulți oameni au auzit despre ZONA 51, o bază militară americană aflată în Deșertul Nevada, plină de secrete, în care doar anumite persoane de rang foarte înalt din elita SUA au acces. Misterul legat de acestă zonă interzisă, a dat naștere la multe speculații și teorii care susțin că in zona respectivă au loc contacte frecvente cu extratereștrii. Documentarul autopsia unui extraterestru, produs de britanicul Ray Santilli și prezentat în emisiunea Odiseea Spațiului de către animatorul francez Jacques Pradel( vândut în 27 de țări) a șocat o lume întreagă. Ray Santilli a mărturisit că deține filmulețul de la un prieten american, fost ofițer, care s-a aflat la fața locului în momentul recuperării cadavrelor extratereștrilor, totodată filmând și autopsierea lor. Fimulețul ar putea fi un trucaj bine realizat, însă la fel de bine ar putea fi și real. De ce nu? Dar cine are interesul să ascundă existența acestor ființe venite din alte sisteme planetare, dacă la mijloc nu s-ar afla o afacere ocultă care să aducă beneficii părților implicate?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*