La îmblăcit…

Pe vremea bunicilor noştri, îmblătitul grâului se făcea în şuri, o muncă grea, manuală, care dura inclusiv iarna, şi consta în baterea cu îmblăciul a snopilor de grâu pentru a se desprinde boabele. Mai era un procedeu de treierat, cu caii, care călcau grâul în cerc, în ogradă, legaţi cu frânghia de un stâlp şi apoi mânaţi roata peste grâu. Dar aceste procedee erau în timpuri mai îndepărtate. În copilăria mea se treiera grâul cu batozele, nişte maşini greoaie, pentru mine uriaşe şi periculoase.

Am prins şi eu timpul când grâul era adus la casele oamenilor şi batoza venea în ograda fiecăruia. Aveam şi noi „ge îmblăcit” – aşa se spunea. Grâul secerat se aducea cu carele acasă, în snopi, se făcea un stog mare şi apoi venea batoza pe fiecare stradă, la treierat. Când să vină la noi, s-a iscat o mare temere, în familie şi vecini, preluată, desigur, şi de mine, o temere ca de sfârşit de lume – mai las ceva de aici -, să nu cumva acea dihanie enormă şi grea, trasă de tractor, să se desprindă, cum va urca spre noi, şi apoi să nu se mai oprească decât în casa vecinului din jos de noi, la badea Vaslică-Fătu şi la lelea Floare. A fost o idee nefericită să se aducă grâul de treierat şi batoza prin sat. Până la urmă a ajuns şi la noi batoza în ogradă, s-a găsit soluţia să vină de sus în jos, pe drumul îngust de la badea Alexandru al lui Maxân in jos, pe lângă lelea Marişcă a Bobeoaiii şi pe lângă fântână, oprindu-se la badea Gusti (Cătană), şi tot aşa până la noi, ca apoi să coboare pe panta de lângă noi, cu tractorul în faţă. A fost şi la stogul nostru, clădit înspre gardul cu badea Constantin, la treierat. Astfel ne-am scăpat de acea mare spaimă, pentru că panta este destul de mare pe lângă noi în jos. La vecinul badea Iacob, foarte înstărit, fost primar al Silivaşului de Câmpie, era mult de secerat şi de treierat. Veneau la dumnealui, în fiecare vară, angajaţi secerători maramureşeni, femei şi bărbaţi cu portul lor specific frumos şi colorat, diferit faţă de cel de pe la noi, care este mai sobru. Nopţile dormeau pe câmp, în holde, unde li se ducea de mâncare, dar sâmbăta seara veneau în sat. cântând în grup cântece foarte frumoase, de se impresiona lumea de la noi, se auzeau de departe venind si cântecele se distingeau din ce în ce mai clar până ajungeau la badea Iacob, în vecini. Maramureşenii cinau şi apoi dormeau sâmbăta şi duminica seara în fânul din marea şură a lui badea Iacob. Vorbeau şi cântau până seara târziu şi era o atmosferă minunată pe uliţa noastră, ţin minte că erau veri de neuitat. Duminica dimineaţa se spălau lângă fântâna din drum, fetele şi femeile se pieptănau ca pe la Maramureş şi se îmbrăcau cu haine “de ţinut” şi mergeau la noi la biserică. Lunea dimineaţa plecau iar la câmp, la secerat.

S-a interzis apoi treieratul pe la casele oamenilor şi se organizau arii la câmp, special amenajete şi cu măsuri stricte contra incendiilor, unde fiecare gospodar îşi avea stogul lui. Îmi plăcea să merg cu tata pe la arie, unde aveam şi noi stogul nostru, După Deal. Cred că un sentiment mai sublim de aventură nu era pentru mine altul decât să te afli într-o arie cu stoguri rotunde şi înalte, ca nişte turnuri de cetăţi, aşa le consideram eu, ştiind că acesta este „turnul nostru medieval”, altul al vecinilor mai apropiaţi sau mai depărtaţi, toate mari şi falnice, ale unora chiar foarte mari, depinde cum aveau oamenii de întinse „locurile” (aşa se spuneau la terenurile proprii) semănate cu grâu în zona unde aveam şi noi „locul” nostru.

Noi aveam „locuri” După Deal, foarte bun de grâu, dar şi de cucuruz, apoi în Dealul Drăgii, tot aşa de bun, apoi un alt loc pe panta de la Mănăstire, mai slab, dar puneam gunoi de grajd şi se făcea un porumb bun, de se minunau toţi, acolo aveam şi via noastră, apoi mai aveam un rât (loc de coasă) la Drâmboaia. Când semănam grâu după Deal, aria era jos, în rât, lângă fântână, în drept cu casa lui Indrei Trif zis Meşteru, pentru că era bun tâmplar, unde era batoza care treiera şi scotea un zgomot infernal, ce mă teroziza şi mă speria, copil fiind, dar era plin pe acolo de fete tinere şi feciori, unii aşteptau la rând la treierat, alţii lucrau sus, pe diavola de batoză şi pe stog, şi râdeau, nu le păsa nici de huruitul înspăimântător, nici de greul lucrului. Soră-mea Domnica se lăuda cât de vitează a fost ea, lucrând pe batoză în postul de tăiat legăturile la snopi, dând astfel snopul la mecanicul care-l arunca în gura huruitoare a “monstrului”.

Acolo, „la îmblăcit”, posturile fiecăruia erau clare: cele două sau trei pe batoză, trei sau patru pe stog pentru a le da snopi continuu celor de pe batoză, doi la ţinut sacii pentru grâu, alţii la preluat paiele şi pleava de sub batoză. Eu mă plimbam printre stoguri, atent la turnurile mele de cetăţi înalte, lângă care erau butoaie mari pline cu apă, pentru caz de incendiu. Când se treiera la ariile de pe hotarul satului, urma căratul grâului în saci, acasă, şi apoi căratul paielor şi a plevii. Paiele le foloseam la arderea cuptorului pentru copt pâine iar pleava ca aşternut la vite, la viţei, la oi şi la porci. Din paie se făceau şi cuiburile la cloşte, primăvara, pentru scos pui. Aşa se întreţinea o gospodărie prosperă pe vremuri, când lumea rurală era fără pensionari şi fără asistaţi social. Totul se obţinea prin munca proprie şi prin dăruire multă faţă de roadele naturii, nu din obligaţie, nu neapărat dintr-o conştiinţă obţinută prin tăierea firului în patru, ci din includerea necondiţionată, şi fără alternativă de trândăvie, în jocul Vieţii şi al Civilizaţiei moştenit de la înaintaşi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*