Tardiv…
Degeaba mai încerci acum
Să schimbi păreri justificate,
Ecoul tău s-a făcut scrum
După greșeli prea repetate…
.
Ți-e interzis să mai apari
Vreodată, emițând pretenții
Povara ta doar tu s-o cari!
Nu-ți voi mai dărui atenții.
.
Regreți acum ce ai pierdut?
E prea tardiv pentru regrete!
Oricum era de prevăzut
Să pierzi din rațiuni corecte.
.
Orgoliul și mândria doare
Când zelul nu ți-e înfrânat,
Azi te căiești cu remușcare,
Dar n-ai știut să fii bărbat…
.
Degeaba plângi la ușa mea,
Am renunțat să-ți mai deschid,
N-am fost eu cea caree veghea
Odihna ta de om perfid…
.
Nu ai știut să răsplătești
Lacrimi amare și îndurerate,
Acel obraz ce-l pălmuiești
Nu-ți va ierta mii de păcate.
.
Ochii ce-i i-ai făcut să plângă
Te vor blestema să suferi
De dureri ce-or să te-nfrăngă.
La ce-ai avut, să nu mai speri!
Unde-i fericirea?
Culmea fericirii are urcușul infinit și abrupt
Precum linia vieții cu un marcaj întrerupt.
Fericește-mă fericire, dacă chiar mai exiști,
Șterge lacrima durerii din ochii cei triști!
.
Soarele firav abia ce se mai îndură
Să dăruie câte o rază înghețată de căldură,
Acest soare mai mult apune decât răsare;
Ca o boare de tei înmiresmată ce dispare
.
Fericirea nu are un chip sculptat sau pictat,
Dacă ar fi avut sigur mi s-ar fi arătat.
Nici acel nisip șovăielnic strâns în dune
N-ar putea vreodată să mai adune…
.
Fericirea într-o clepsidră din care să curgă
Un timp acronic cu o zeitate taumaturgă.
Acele oceane adânci de lacrime seci
Nu vor putea stinge iadul în veci!
.
Și doar am închinat zeilor ofrandă curată
Dar am rămas cu aceeași inimă îndoliată.
Nici nu-mi mai ridic ochii în vise spre cer,
Cred că fericirea n-are punct de reper,
.
Se distribuie imparțial și haotic
Ca un extaz insuficient de hypnotic.
Visez un Pegas ce plutește astral fără să m-atingă,
Ar putea din aripi fericirea peste mine s-o ningă…
.
Ceasurile mele sunt ceasuri rele
De timpuri urgiste-n lumi paralele,
O scânteie muribundă mai licărește ca o stea
Ce se stinge devorată de-un quasar ce înghițea
.
Cu poftă vorace ca să disloce
Fireasca ordine ce-ar fi vrut să sufoce
Fericirea pierdută fără frânturi de ecou.
Nu e drept să aștept… alt embargou?
Îl iubesc pe Eminescu
Îl iubesc pe Eminescu, pe cel
Sacrificat precum un miel
Pe altar fumegând de ură și sânge,
O ură absurdă care și azi se răsfrânge
.
Asupra celor ce-au voit a-l plânge…
Îl cinstesc pe Eminescu, cel care
A vrut să moară lângă mare
În liniștea serii pe pat de flori
.
Și nu într-un ospiciu de orori
Agonizând otrăvit de licori…
Îl ador pe Eminescu, zeul poeziei
Care și-a închinat viața României,
.
Țara lui de glorii, Țara lui de dor
Versificând-o suprem, răscolitor
Cu geniu de poet și gânditor.
Îl regret pe Eminescu din nostalgie,
.
Flacăra lui nestinsă arde ca o vie făclie
În inimile pustiite de samavolnicie,
Pentru suflete pline de mărinimie,
Pentru cei ce poezie încă or să scrie.
Lasă un răspuns