Mi-e dor de începutul acestui an…

Mi-e dor de lunile ianuarie şi februarie din acest an. Dacă aveam atunci un suflet de Ştefan cel Mare…

Bătrânul Domn al nostru Ştefan cel Mare a fost de-a dreptul sublim: a judecat, cu propria-i minte, şi „iute din fire” – adică la timp oportun, nu la Paştile Cailor -, ce este bine şi ce nu pentru poporul său. Nu s-a consultat, evident, cu împărăţia de la Istambul, când să o atace la Vaslui (sau Podu Înalt, 1475, cea mai mare înfrângere din istoria islamului în fața unei armate creștine, Ștefan cel Mare fiind numit eroul creștinătății) sau la Războieni (în 1476, turcii conduşi de însuşi sultanul Mehmed al II-lea el-Fatih Cuceritorul suferă una dintre cele mai ruşinoase înfrângeri din istoria Imperiului Otoman). Ştefan nu a aşteptat să-i dicteze, ca la lucrare de control, nici o altă mare forţă a lumii, care era atunci Papalitatea, să-i spună când să înceapă şi dacă să îndrăznească să reziste puhoiului turcesc.

Papalitatea a fost chiar folosită, în sensul bun al cuvântului, de marele domn moldav. „Dăm de ştire Sanctităţii Voastre – scrie Ştefan papei Sixt al IV-lea – că noi, pururea, cu toată puterea noastră pe care Dumnezeu Atotputernicul ne-a hărăzit-o nouă, cu toată râvna şi îndemnul inimii, suntem pregătiţi foarte a ne război pentru Creştinătate, cu toate forţele noastre […]. Îndemnăm, aşadar, pe Sanctitatea Voastră ca, dimpreună cu alţi preaputernici regi şi principi, deopotrivă, să vă daţi silinţa spre a nu fi copleşită Creştinătatea de prea perfizii necredincioşi, astfel încât noi, nu singuri, ci cu ajutorul acelor principi să ne învrednicim a ne război”. Pur şi simplu, Ştefan era pregătit „foarte” pentru lupta cu puhoiul turcesc şi îndemna Papalitatea, nu cerşea nimic, chiar propunea Papalităţii să-şi dea „silinţa”. Ştefan Vodă nu s-a lăsat nici dominat de marele rege al Ungariei Matia Corvinul, ridicat din neamul său (din partea dinspre tată) şi căruia i-a dat o lecţie la Baia în 1467. Ulterior relaţiile dintre cei doi s-au aplanat, astfel că în bătălia de la Vaslui au luptat, sub conducerea lui Ştefan, pe lângă oştile moldovene şi oşti maghiare şi poloneze. Când, mai târziu, s-a ajuns la o neînţelegere cu regii Poloniei, Ştefan le-a dat polonezilor, conduşi de regele Ioan Albert, o bătaie decisivă în Codrii Cosminului, la 1497. Ioan Albert a rămas în memoria polonezilor ca „regele în timpul căruia cavalerii [polonezi] au fost nimiciți”.

Aşadar, marele Ştefan, cel „nu mare de statu”, nu a şovăit şi nu a tremurat când a luat decizii capitale, de unul singur, pentru a-şi apăra poporul pe care-l iubea şi credinţa sa.

În această calitate, absolut normală unui şef de stat care se respectă, stă grandoarea sa peste timp. Dacă în lunile ianuarie şi februarie ale acestui an am fi avut suflete de Ştefan la preşedinţie, guvern, parlament, atunci ne-am fi apărat din timp de puhoiul de viruşi care se îndrepta spre noi, şi astăzi am fi relaxaţi, nu am mai fi sechestraţi în cuşcă şi ar fi mers agricultura şi activităţile economice fără probleme, nu am fi aruncat într-un mare risc pe medici, asistenţi şi alt personal medical, nici pe poliţişti, jandarmi, armată, pompieri, nu ar fi fost atâtea morţi tragice inutile şi atâta demoralizare în popor. Mi-e dor, aşadar, de lunile ianuarie şi februarie din acest an, în care am avut o şansă…

Când ai conducători care nu gândesc cu propria minte, aşteptând timoraţi împulsuri dinafară, e trist pentru ţara respectivă. Culmea e că altfel sunt extrem de vocali în a umple spaţiul public cu acuze, certuri, dormitare de dolce far niente, lipsă de reacţie şi de alarmare la vocile treze, totul lăsat la voia sorţii, nimeni nu vrea să-şi asume vreun risc în mandatul său, peste tot numai false afişări de pioşenie, care împreună cu râsete false în neştire, la orice moment, pun pecetea neseriozităţii şi lipsei de gravitate la politicienii noştri, preocupaţi febril de a nu pierde puterea ori pentru a accede la putere, chiar dacă nu au absolut niciun plan de viitor, nicio pregătire, apoi etalări de grandomanii la congresele lor, cu mult zgomot pentru nimic, veniţi cu maşini bengoase – cum le zice poporul, însemnând de fapt o meschinărie sadea, cu război pentru avantaje economice, cu mersul în SUA, înainte de alegeri, ca să se demonstreze ce „legături primejdioase” are respectivul ins sau „însă” cu marea lume care face şi desface Universul cu degetul mic, apoi chicoteli de fătuci, de parcă-s de 13-14 ani, în Parlament, senatoare sau deputate, etalări de prostie şi de incultură, de râde copios românul pentru că una sau unul nu ştie în ce capitală se află, este agramat/agramată, nu ştie să citească mesajul compus de consilieri, evident, inteligenţă deficitară, râsete şi batjocură înăuntrul ţării, iar înafară scădere treptată a demnităţii noastre naţionale.

Din cuşcă sechestrat, mi-e dor de lunile ianuarie şi februarie anul curent… Încă eram fericiţi atunci şi aproape fără griji, primejdia era încă undeva departe, cel puţin aşa era prezentată în mass-media. Încă planeta ne aparţinea, nouă, românilor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*