Victor Frunză și remarcabilul său tratat despre Istoria stalinismului în România

Dacă bolșevismul, fascismul și nazismul constituie niște regretabile derapaje ale istoriei, căci – ne înștiințează mărturisitorul Petre Țuțea – „democrația este ostilă extremelor, care confiscă – și extrema stângă, și extrema dreaptă – personalitatea umană” (cu completarea că „extrema dreaptă nu confiscă proprietatea”, că cea stângă e egalitară și că „egalitatea coercitivă este sterilizantă”), atunci leninismul, stalinismul și hitlerismul exprimă suprema ticăloșenie a derapajelor legalizate.

Iată de ce, pentru a nu se repeta aceste cumplite orori ale vremelnicei atotputernicii umane, ce credea în acele vremuri despre sine că-i providențială (firește, în pofida avertismentului eclesiastic că „nu este nimic nou supt soare” și că „totul este deșertăciune”), ele trebuie împărtășite generațiilor mai tinere prin manuale de istorie necontrafăcută, reviste, cărți cu amintirile supraviețuitorilor, precizări ale istoricilor obiectivi și bine intenționați etc.

Pentru că atrocitățile săvârșite zeci de ani de către tătucul Stalin și haidamacii lui împotriva cetățenilor sovietici (cu toții neliberi), îndeosebi împotriva întemnițaților și înlăgăraților, mai apoi (după al doilea război mondial) și împotriva celor mai vrednici cetățeni ai țărilor intrate, cu incalificabilul acord al anglo-americanilor, în sfera de influență a Moscovei, nu pot fi socotite mai puțin barbare ca suferințele îndurate de evrei din partea nemților și a aliaților acestora (unguri, austrieci, ucraineni etc.) în ghetouri, dar mai ales în lagărele de exterminare prin gazare. Dimpotrivă, zic eu, dacă nu sunt minimalizate sau cu bună știință ignorate elementele complementare ale monstruosului, atunci inumanul stalinisto-bolșevic îl surclasează pe cel hitleristo-nazist. Din următoarele motive:

1) Dacă, din fericire pentru milioanele de evrei, nazismul a durat doar 12 ani (din 1933 până în 1945), din nefericire pentru sute de milioane de pământeni, bolșevismul rusesc a început în octombrie 1917 și – după extinderea lui postbelică în Europa de centrală și de est (zonă de neîngrădită influență pentru Stalin), în Asia (China, Coreea de Nord, Mongolia, Cuba), Africa și America latină – oficial el încetează să existe pe 26 decembrie 1991, dată la care dispare Uniunea Sovietică: declarația 142-H a Sovietului Suprem al republicilor Uniunii Sovietice recunoaște independența a 12 dintre acestea și înființarea Comunității Statelor Independente. Vasăzică, încă din 1989 statele europene, inclusiv România, aruncă bolșevismul la lada de gunoi a istoriei, dar – unele mai mult, altele mai puțin sau deloc – rămân cu năravurile, mentalitățile și structurile securisto-nomenclaturiste ale acestuia. La noi, cel puțin, toate aceste tare bolșevice s-au adaptat atât de rapid și eficient la cețoasele vremuri ale postdecembrsimului, încât iată-le atotputernice după trei decenii: hoții și ciocoii/descurcăreții domnesc, cei mai mulți dintre românii de rând nu trândăvesc și – totuși – sărăcesc, iar România coruptă și prost cârmuită se zbate ca peștele pe uscat la coada țărilor din Uniunea Europeană. În tot acest talmeș-balmeș al preferințelor politico-economice postbelice, nu trebuie uitat faptul că bolșevismul își continuă aventura istorică atât în formele nițel edulcorate ale semicapitalismului chinez, cât și în anacronicele forme autarhic-represive ale Coreei de Nord.

2) Potrivit „soluției finale”, torționarii naziști și uneltele lor aveau ca scop lichidarea fizică a evreilor și a tuturor semințiilor neariene (țigani, ruși, polonezi etc.), inclusiv prin utilizarea antiumanelor metode eugenice, pentru ca astăzi aceste metode să constituie prima între cele zece „porunci” inscripționate pe American Stonehenge (Statele Unite, Georgia, regiunea Elberton), care – cică în numele noii Epoci a Rațiunii – cere urmașilor să mențină umanitatea „sub 500.000.000 de indivizi, într-un echilibru perpetuu cu natura”, adică prin controlarea cu înțelepciune (!) a reproducerii („porunca” a doua), iar „marii filantropi” ai lumii (alde Bill Gates, George Soros, David Rockefeller și alții de teapa lor) s-au întâlnit în secret la începutul mileniului al treilea ca să discute „felul în care ar putea depăși obstacolele politice și religioase rezistente la schimbare”!

Spre deosebire de naziști, torționarii bolșevici se delectau timp îndelungat cu enormele suferințe psihice și fizice (înfometare, bătăi, foame, frig, carceră, muncă epuizantă) ale arestaților, îndeosebi după demararea de către autorități (la noi sub comanda sinistrului general semianalfabet de securitate Alexandru Nicholschi, alias Boris Grünberg) a criminalelor programe de reeducare, astfel încât moartea era, în majoritatea cazurilor, o binecuvântare pentru jalnicele ruine umane (fără voință sau credință), care rezultau cu necesitate din acest detestabil malaxor politico-ideologic întru nimicirea trupului și sufletului.

3) Naziștii (mai exact SS-iștii lui Heinrich Himmler) s-au inspirat din vastul sistem concentraționar sovietic pentru a-și forma propria rețea de lagăre. Da, căci deși se priveau cu neîncredere unul pe altul, Hitler și Stalin ( cele două superlighioane) erau la acea vreme în relații atât de ticălos apropiate, încât n-au ezitat să-și împartă sferele europene de influență prin păcătosul Pact Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939 și apoi, în septembrie același an, să atace împreună Polonia – nemții dinspre vest, rușii dinspre est…

*

Despre I.V. Stalin, al doilea război mondial și bolșevizarea României postbelice s-au scris, și în continuare se vor scrie, nenumărate, texte, studii și cărți. Eu însumi, în urma unei temeinice documentări (Kremlinul anilor ’20 de Boris Bajanov, secretarul particular al tătucului Stalin, Stalin și stalinism de Roy Medvedev, Stalin – viața privată de Lilly Marcou), am elaborat în octombrie 2016 studiul Stalinocrația – consecința logică a cultului personalității.

Dar nimic din cele citite de mine până în prezent, nu se compară cu redutabilul tratat Istoria stalinismului în România al eminentului ziarist și dizident Victor Frunză, nici în ceea ce privește colosala documentație a autorului (cu unele mici modificări și completări, prezentul tratat, apărut în anul 1990 la Editura „Humanitas”, reprezintă ediția a II-a a cărții Istoria Partidului Comunist, carte apărută în limba română în 1984 la Editura „Nord” din orașul danez Aarhus) și nici în ceea ce privește cuceritoarea fluență a expunerii delicatelor/catastrofalelor evenimente dintre 8 mai 1921, dată la care Partidul Comunist din România (numit la început Partidul Socialist-Comunist sau Secția Română a Internaționalei Comuniste) se desprinde de Partidul Socialist din România, și anii de cenușie glorie (pentru țară) ai ceaușismului: logică și coerență în narare, limbaj clar și nepretențios (uneori voit sarcastic, alteori aureolat de tristețe), hazul inspirat și deosebit de profund al multora din titlurile capitolelor și subcapitolelor (O coloană vertebrală pentru schimbarea condiției de târâtor, Invitație la jug, Partidul celor sub o mie, Cântecul de lebădă al libertății, 19 noiembrie 1947. Alegerile „libere și nestingherite”, Peștele cel mic îl înghite pe cel mare, Turcificarea României, Un cal – un salam, Puțini am fost, mulți am rămas etc.).

Desigur, responsabil cu acribia și bogăția informației din acest tratat de aproape 600 de pagini (inclusiv Addenda cu texte edificatoare și cele 521 de precizări/trimiteri care alcătuiesc Indicele bibliografic) este ziaristul Victor Frunză. Cum spuneam mai sus, scriitorul V. Frunză nu s-a lăsat mai prejos în ceea ce privește aspectul literar al operei, lucru ce-i sporește în mod considerabil savoarea și atractivitatea. De pildă, pe lângă suculentul haz (și nu numai) al titlurilor, care izbutesc prin ele însele să ilustreze năucitoarea ascensiune a bolșevismului și apoi funebrul proces de stalinizare a României postbelice, autorul scoate în evidență scârbosul grobianism al moscoviților (Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu ș.a.m.d., desigur, cu excepția rafinatului intelectual Lucrețiu Pătrășcanu), atât prin plasarea în locul și la momentul potrivit a lozincilor întrate în „folclorul” spălaților pe creier de-atunci („Ana-Luca-Teo-Dej,/Bagă spaima în burgheji”; „Nu știi? Te învățăm! Nu poți? Te ajutăm! Nu vrei? Te obligăm!, care – întrucât în partea finală, ne spune V. Frunză, „dezvăluie natura politicii față de țărănime” – a fost repede înlocuită cu stalinista lozincă „Ne sprijinim pe țărănimea săracă, în alianță cu țărănimea mijlocașă, împotriva chiaburimii!”; „S-a făcut lumină-n sat, măi bădiță, măi”), cât și prin tăioase punctări despre dictatura de grup, „prielnică instaurării dictaturii personale” (pag. 347), despre stalinism („Un antisemitism mascat este linia dictată de Moscova” – pag. 362; „Stalinismul dacă nu are un dușman în fața sa, pe care să-l ostracizeze și să-l lichideze, trebuie să și-l inventeze” – pag. 383) și despre bolșevismul românesc, unde „împletirea între terorism și politică ajunsese la un moment dat atât de strânsă, încât să se și confunde” (pag.  383), respectiv despre „monarhia de partid” (pag. 481) din „iepoca” ceaușistă și acei intelectuali, care „în loc de șira spinării au o macaroană fiartă” (pag. 497).

Or, Victor Frunză cunoștea foarte bine proprietatea cuvintelor, el fiind un ziarist de mare calibru (se naște pe 8 iunie 1935 în comuna Dumitrești din fostul județ Râmnicu-Sărat, între 1952-1953 urmează facultatea de ziaristică din București, între 1953-1958 pe cea a Universității „Mihail Lomonosov” din Moscova, apoi lucrează la Radiodifuziunea Română, Televiziunea Română și predă jurnalismul la Academia „Ștefan Gheorghiu”), calitate prin care nu doar că avea acces la fondul secret de carte și la arhiva partidului, dar – presupun eu – știa pe mulți dintre grangurii comuniști, precum și o bună parte din crema intelighenției românești. În anul 1978, prin intermediul agenției de știri Reuters, publică o curajoasă scrisoare critică la adresa dictaturii din România, motiv pentru care este anchetat și expulzat din țară în 1980.

Împreună cu soția și fiul pleacă în orașul danez Aarhus, unde înființează editura „Nord”, editează revista Alergătorul de la Marathon (avea ca obiect studierea fenomenului politic românesc) și-și dă obștescul sfârșit pe 27 iulie 2007. Nu înainte de-a reveni în țară după Decembriadă, unde publică o ediție jubiliară a poeziilor lui Mihai Eminescu, este membru fondator al Alianței Civice (1990) și, printre altele, ține conferințe la „Școala de vară” a Memorialului victimelor comunismului din Sighetu Marmației.

Potrivit dorinței testamentare a marelui ziarist și dizident politic (vrednic urmaș al lui Pamfil Șeicaru, căruia în anul 2001 i-a închinat cartea Destinul unui condamnat la moarte), urna cu cenușa sa a fost adusă în țară de soție și fiu pe data de 1 octombrie 2007, unde – după slujba de pomenire – pe 6 octombrie este răspândită în apele râului Râmnicu-Sărat.

În concluzie, tratatul în două părți al lui Victor Frunză despre stalinizarea României are meritul de-a ne introduce încetul cu încetul în subumanele tainițe politico-ideologice ale comunismului autohton: cu ramura sa internă și cea externă (victoria „internilor” și, prin aceasta, destalinizarea externă, este obținută de Gh. Gheorghiu-Dej după înlăturarea „grupului antipartinic Ana-Luca-Teo”, respectiv prin derusificarea României, desființarea celor 18 sovromuri și retragerea trupelor rusești în iunie 1958, după o temporară staționare a acestora…din anul 1944); cu avatarurile sale calitativ-identitare (la început Secția Română a Internaționalei Comuniste sau Partidul Socialist-Comunist, după desprindere Partidul Comunist din România, în perioada dejistă Partidul Muncitoresc Român, pe care Ceaușescu și ortacii lui l-au rebotezat Partidul Comunist Român), dar mai ales cu cele de ordin cantitativ (cu ajutorul oportuniștilor trădători și prin compromiterea unora dintre liderii socialiști, o mână de comuniști izbutesc să „absoarbă” sutele de mii de titeliști, sau – în plastica exprimare a autorului – „cei care se împotriveau instaurării dictaturii staliniste erau curățați”, ceilalți erau doar cruțați, atâta timp cât nu se împotriveau unei unificări prin care peștele cel mic să-l poată înghiți după bunul lui plac pe cel mare); cu mazilirea tuturor incomozilor, mazilire ce devine asasinat premeditat în cazul lui Ștefan Foriș și al lui Lucrețiu Pătrășcanu („urmarea directă a schingiuirilor”, ne face cunoscut autorul, la proces „Pătrășcanu avea un picior amputat”); cu ororile colectivizării forțate, ale deportării și ale decimării milenarului țărănism românesc; cu debutul politic al totalitarismului prin alegerile „libere și nestingherite” din 19 noiembrie 1946, după care au urmat scoaterea în afara legii a partidelor istorice (în primul rând Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal), întemnițarea liderilor acestora și lichidarea celor mai mulți dintre marii intelectuali formați în perioada interbelică (refuzul acestora de-a pactiza cu regimul bolșevic, îi transforma de îndată în bandiți, trădători și dușmani ai poporului); cu naționalizarea principalelor mijloace de producție prin legea din 11 iunie 1948, astfel statul bolșevizat devenind cel mai mare proprietar de bunuri și, de departe, cel mai mare prigonitor de libertăți cetățenești; nu în ultimul rând pensionarea cu care s-a ales Ion Gheorghe Maurer, după ce a netezit drumul neinstruitului, gângavului și cvasianonimului Nicolae Ceaușescu spre puterea supremă și cultul personalității.

3 răspunsuri la Victor Frunză și remarcabilul său tratat despre Istoria stalinismului în România

  1. Avatar IO...gerules spune:

    Dece nu mai apare un”neinstruit,un gangav si un cvasianonim”ca Nicolae Ceausescu domnule Petrovai?Sau poate poti fi matale unul negangav,instruit si cvasicunoscut sa scoti tara asta din ghiarele proprietarilor de libertate a omenirii?

  2. Avatar IO...gerules spune:

    Un batran imi spunea despre evrei ca sint salbaticii omenirii care au patruns in cultura ei prin efractie.Eram tanar,n-am priceput nimic.Dar apoi citindu-l pe Eminescu m-am lamurit .Marele Mihai Eminescu spunea ca”Educatia este cultura caracterului,iar cultura este educatia mintii”.Deci o inima buna,moravuri bune,si un caracter omenesc poate sa constitue un om de calitate fara prea multe cunostiinte,deci fara prea multa cultura,dar dimpotriva o inima egoista,moravuri salbatice si lipsa de caracter dar cu o cultura impresionanta,sau fara nici-o cultura,poate constui o bestie.

  3. Avatar IO...gerules spune:

    Pai bolsevismul,fascismul si nazismul au tasnit fioroase impotriva lumii ca trei capete de bestii a unui balaur di rasa iudeo-cazara.Toti corifeii politici si economici ale acestui balaur sa-u dovedit a fi din baransa acestei rase zis umana.Astfel se poate observa,fara nici-o partinire,conditiile pe care Ghe.Ghe.Dej si Nicolae Ceausescu,au trebuit sa le infrunte pentru scoaterea Romaniei de sub plapuma morbida a comunismului de sorginte iudeo-cazar.Tratatele impuse tarilor socialiste din rasaritul Europei,de catre trupul tricefalic al balaurului sovietic inscaunat la Moscova,peste cadavrele poporului rus,nu permiteau,sub amenintarea Armatei sovietice si a Trataului dela Varsovia,nici o libertate a popoarelor respective.A se vedea invadarea Cehoslovaciei din 1968.Atunci Nicolae Ceausescu nu s-a aventurat”tiranic”in opozitie cu bestia sovietica,ci a procedat ca un mare strateg nu numai in apararea Romaniei ci si in cea a Euroei si a lumii,fapt pentru care a fost pedepsit de inaintasii viermilor de astazi care incearca sa se foloseasca de o arma la care ei cred ca nu exista antidot,o arma cu focoase impinzite pe intreaga planeta.Dar in asemenea situatii apocaliptice la vedere,Dumnezeu a lasat si partea cealalta nevazuta a unui scut care deja este pregatit de aparare si atac ipotriva unei bestii pe care nimeni nu o vede,dar care apare virtual ca-n jocurile tampite facute pentru prostirea copiilor,viitorii oameni maturi ai Planetei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*