Frumuseţile lumii copilăriei. Copaci şi flori

Văd pe geamurile dinspre vest şi dinspre nord, de unde am eu perspectivă afară, de la etajul patru, cum a izbucnit de feeric primăvara, cu verdele crud al copacilor înalţi şi cu ţesătura de roz a unor arbori mici de pe aleile din faţa blocurilor. Este sănătoasa (deocamdată) lume vegetală, deosebit de frumoasă şi de plină de vitalitate. Şi atunci, nu putem să nu facem legătura cu lumea copilăriei, când în noi izbucnea vitalitatea trăirii şi dorul de frumos şi de viaţă. Un inventar sumar al frumuseţilor care mi-au însoţit copilăria arată cam astfel. În primul rând un elogiu trebuie să-i aduc frumuseţii copacilor, a arborilor înalţi din sat, a minunatului Parc din centrul civic, de o impresionantă grandoare a copacilor, de diferite specii, apoi frumuseţea pădurii Macăului, a cărei perspectivă o aveam privind din sus de casă, spre sud. În copilărie aveam, chiar în spatele casei noastre, în gardul cu drumul, cel mai grandios şi mai bătrân salcâm din sat, pe care poposeau diferite păsări, şi vara, când înflorea, era totul alb pur pe fondul albastru al cerului, răspândind miresme paradisiace, şi vuia de albine, chiar s-a „agăţat” acolo, o dată, un roi de albine, de care mă temeam. Salcâmul era de o înălţime foarte mare şi avea un trunchi foarte gros.

În treacăt fie zis, referitor la grosime, îmi amintesc de o poveste hazlie din sat: trăia, când eram mic, badea George zis Căuaciul, adică Fierarul, care era vestit prin exagerările pe care le făcea în poveştile pe care le spunea oamenilor adunaţi acolo, la fierărie, întâmplări din armata pe care a făcut-o la-mpăratul, înainte sau în timpul Primului Război Mondial. A povestit, odată, cum, prin Bosnia sau Herţegovina, a văzut un copac aşa de mare şi de gros că cincisprezece oameni nu-l puteau cuprinde. Oamenii din sat, batjocoroşi – aşa erau silivăşenii atunci – ziceau, ca să-l stârnească: „Mai lasă şieva ge-acolo, bage George!”. Dumnealui, hotărât şi ferm, zicea:”Număi lăs niimniic!”, şi repeta ferm şi simpatic: “Număi lăs niimniic!”. Şi de-atunci, în sat, oamenii au „luat înainte” vorba, îi ziceau cuiva, care, pornit să exagereze, nu recunoştea: „Nu mai leşi niimniic, ca bagea George”. Era şi aceasta un farmec al vieţii satului de demult. De multe ori şi eu, când eram încăpăţânat, mama mă tempera, spre ciuda mea, zicându-mi: „Uăă, că nu leşi niimniic, ca George Căuaciu!”. Interjecţia Ooo!, la noi se pronunţă Uăă! S-ar putea, însă, ca badea George, un om de altfel foarte inteligent şi cu gospodărie frumoasă, să-şi fi asumat un rol, ca să râdă lumea.

Aveam noi, familia noastră, din jos de casă şi de poiată, o grădinuţă de pruni şi meri. În colţul dinspre nord-vest al acesteia, diferenţa de pământ dintre grădină şi drumul de sub gardul nostru era şi este de peste un metru. Această diferenţă nu o ţinea o terasare de beton, ci tufele de melini. (La noi în sat, la liliac i se zice melin). Aceste tufe au făcut acolo o ţesătură de rădăcini formidabilă, astfel că pământul, altfel destul de ţărnos, nu venea în jos, să obtureaze drumul.

Primăvara ne jucam cu frunze lucii şi „blânde” de melin, le încrustam diferite forme, după ce le împăturam, le muşcam cu dinţii de colţul împăturat şi când le despăturam ieşeau forme rotunde, cu verde mai închis, pe suprafaţa lor. Apoi, când înfloreau melinii noştri, era un spectacol feeric violet, cu un parfum plăcut. Spectacolul era minunat, atât din grădină, cât mai ales dincolo de gard, de jos, din colţul drumurilor, cel care mergea în Uliţă (centru de cândva al satului) şi cel care urca pe lângă noi. De acolo, de jos, spectacolul era mai măreţ, violetul melinilor făcea joncţiunea cu albastrul pur al cerului. În tufele de melini îşi făceau cuiburi păsări mici, cuiburi pe care le vedeam doar toamna, când cădeau frunzele.

În case, oamenii aveau iarna, în geam, muşcate şi măghiran. Eram fericit când vedeam cum „se gată” surorile mele cu haine frumoase de mers în sat, pieptănate frumos şi cu petele colorate şi cu măghiran la tâmple. Veneau la noi, tot astfel „gătate” frumos, cu măgheran şi cu muşcăţi la tâmple, ce dădeau chipului lor o frumuseţe aparte, prietenele lor, grupuri de cinci-şase sau şapte fete, să meargă împreună „în sat”. La noi, termenul „în sat” era folosit pentru centrul civic, unde erau căminul cultural, magazinul, şcoala, biserica nouă, Parcul unde se ţineau jocurile (dansurile), unde se juca volei, unde se distra lumea duminica şi de sărbători. Sigur că duminicile şi zilele de sărbători erau cele mai aşteptate, după muncile grele de peste săptămână. Ce ar fi fost viaţa ţăranului de demult fără mult aşteptatele zile de Crăciun, iarna, şi de Paşti, primăvara, cu fabulosul simţământ al sfinţeniei, de Naştere, respectiv de Înviere – cât puteam cuprinde fiecare din acest simţământ al purificării sufleteşti – cu îmbrăcatul cu hainele „de ţinut”, cu petrecerile la colindat, respectiv la „cioac” cu ouă roşii, verzi, albastre, galbene, vopsite după fantezia fiecăruia, cu miros de cozonaci şi de sarmale, cu alte bunătăţi, după preferinţa fiecăruia, unde toţi ne transformam, parcă pe apucate, într-un Falstaff gurmand al lui Shakespeare sau nişte Gargantua şi Pantagrueli ai lui Rabelais, mai mici sau mai mari.

Cert este că iubeam salcâmii şi pomii din sat, toţi arborii şi brazii din Parc, „puieţii” de pe Faţă şi cei câţiva brazi misterioşi din vârful dealului Continit, de pe Faţă, la care nu am fost niciodată până acum, deşi se spune că ar fi fost acolo o cetate cândva, dar săpături arheologice nu s-au făcut decât în câteva puncte mici din sat. Îmi este drag gardul viu cu liţioni din răzorul drumului ce merge După Deal şi spre Biserica Veche, care rezistă Timpului din alte vremi. Prin sălbăticia lui, niciodată terasat sau ordonat, venind de pe timpuri imemoriale, este frumos şi Pârâul Mare, plin de salcâmi, de arbuşti şi de buruieni enorme, ce desparte satul pe lungime, venind din Deal până la “matcă” – Pârâul Comlodului. Eu l-aş declara rezervaţie naturală. La Pădurea Mănăstirii erau nişte stejari falnici, unici în zonă. Mă mândream, şi mă bucur şi acum, că nucul nostru din fundul grădinii este unul dintre cei mai falnici din sat. Aşadar, copilăriei de la ţară nu-i lipsea dimensiunea înălţării sufleteşti a admiraţiei pentru falnica lume a arborilor, pentru bunătăţile pe care ni le dădeau, cu generozitate perpetuă, pomii din sat.

2 răspunsuri la Frumuseţile lumii copilăriei. Copaci şi flori

  1. Avatar IO...gerules spune:

    Iar Padurea-alaturi plina de mistere
    Vietuia multimea minunilor din vis
    Coplesind eternitatea copilariei mele.
    Fara voe,insa,ma azvarlea-n abis.

    Drumurile incalcite-n tiranicul Destin
    Derulau in fata ochilor putin cate putin
    Lumea-nmiresmata cu aburi si festin,
    Nelamurita fata a vremilor ce vin.

  2. Avatar IO...gerules spune:

    O copilarie zana trecatoare
    Imbracata-n haina tristei amintiri,
    Ai ramas in urma alba ca o floare
    Si-ai lasat o umbra plina de iubiri.

    Printre tufele de salcii si florile de balta
    Prin miresme dulci si fara-asemuire
    Ma-ntineam in tihna pe sub iarba-nalta
    Si visam aiurea plin de fericire.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*