„Maestrul” și pove-știrea sau despre „cum simț enorm și văz monstruos”…

În neastâmpărata și încordata larmă publică din zilele triste ale coronavirusului din România, apare vocea și figura neobosită și atotștiutoare a „maestrului” Ion Cristoiu. Mai mult decât atât, jurnaliștii moderatori sau interlocutori de la diverse televiziuni îl privesc cu pietate și îi sorb nesățios cuvintele ca și cum înțelepciunea și dezlegările sentențioase ale mersului lumii s-au depozitat definitiv în mintea, gândirea și spunerea lui Ion Cristoiu.

Nu am înțeles sub nici un chip de unde și de ce Ion Cristoiu este „maestrul” în ale zicerii breslei jurnalistice din moment ce, în mod evident, el a rămas o calfă pensionată a jurnalismului de la „Scânteia tineretului”, unde a fost angajat în perioada comunistă. Cred că ceasul său jurnalistic a rămas blocat la acel ziar al tineretului comunist care acum nu este altceva decât o „unitate” bibliografică în bibliotecile pe care Ion Cristoiu le frecventează în calitate de cercetător istoric. Printre altele, am constatat că există în ultimul timp o apetență crescătoare pentru meseria de istoric a unor filosofi, sociologi, eseiști, precum Vladimir Tismăneanu, Stelian Tănase, Ion Cristoiu etc. Această convertire la cercetarea istorică este simptomatică pentru o societate post-totalitară care și-a redobândit după 1989 memoria ca formă înaltă, sau ca expresie relevantă a libertății.

În esență, Ion Cristoiu nu s-a despărțit de lumea în care s-a format și afirmat în anii comunismului. Făcând parte dintr-un „trecut care nu vrea să treacă”, el retrăiește comunismul ca pe „un proiect de iubire”, sau cu „bucuria neînfrânată de a fi comunist”, după expresiile lui Toni Negri, o vedetă contemporană a comunismului revizionist, dar cu atingeri sau contaminări troțkiste și guevariste. El afirmă de nenumărate ori că a rămas un comunist, în contextul în care despărțirea românilor de comunism s-a făcut în modul cel mai tragic posibil prin moartea jertfelnică a celor din decembrie 1989. Peste fidelitatea sa declarată necontenit față de comunism se instalează o ipostază năclăită de adversitate și ură funciară față de tot ce nu intră în rețeta sau cofrajul gândirii comuniste, față de alteritățile politice și de partid prezente în spațiul public democratic.

Sub masca unui critic „obiectiv” al puterii politice, el este purtătorul unei vanități rănite de schimbările din decembrie 1989, vanitate pe care și-a defulat-o în calitatea de fondator de presă și de franctiror în teritoriul dezbaterii și confruntării publice din prezent. A „școlit” jurnaliști la locul de muncă, i-a învățat cu predilecție sau în exclusivitate să facă „o știre” într-o sintaxă ce cultivă cu prioritate senzaționalismul aducător de bani. Lecția de a „face o știre”, probabil singura lecție a școlii lui Cristoiu, este o găselniță care înlocuiește un proiect formativ jurnalistic temeinic și profesionalist. Dacă în epoca comunistă strungarul putea ajunge jurnalist sau analist politic pe baza fidelității și convingerilor comuniste, tot astfel, pe principiul „merge orice”, Ion Cristoiu s-a închipuit în mod narcisist mai mult un mistagog decât un profesor de jurnalism. Gândul ne trimite la Școala de literatură „Mihai Eminescu” din anii de început ai comunismului din România, care din uvrieri a format poeți, scriitori, romancieri, jurnaliști.

Această școală de jurnalism extra-universitară a avut succes întrucât ea a integrat profesii diverse, recalificând șomerii intelectuali în domeniul ziaristicii. A fost alături de alți foști uteciști și uaseceriști forjați în presa comunistă studențească și de alți aparatcici uteciști precum Stelian Moțiu, Octavian Știreanu, Cornel Nistorescu, Dan Pavel, Dorel Șandor, Virginia Gheorghiu care au confiscat câmpurile fertile ale jurnalismului și dezbaterii publice imediat după 1989. Aceștia, alături de echipa de politruci intelectuali de la Academia „Ștefan Gheorghiu”, de la Iosif Boda, Vasile Secăreș, Vladimir Pasti, Ioan Mircea Pașcu și până la Adrian Năstase, au format un desant care a monopolizat dezbaterea și analiza politică în ambianța și în segmentul de realitate comunistoidă din România post-totalitară.

În ultimul deceniu și jumătate, Ion Cristoiu s-a „instituționalizat”, după o carieră jurnalistică probabil aducătoare de bani în conturile sale, drept „înțeleptul” de serviciu al spațiului public și al tuturor împrejurărilor țării, inclusiv al vremii coronavirusului. Astăzi el este un critic fără rest al autorităților de stat, de la președinte până la miniștri, un critic nemântuit și un inepuizabil secretor de spirit vindicativ și ură față de tot ceea ce nu s-a născut din „pisica” cea comunistă. În cazul de față, al vremii epidemiei de coronavirus, el apelează la o tehnică abilă, dar cinică, specifică PSD-ului, și anume, de licitare și supralicitare a măsurilor luate de autoritățile conducerii liberale a țării. Așa cum PSD-ul a supralicitat din interese strict politicianiste și populiste alocația pentru copii, tot astfel el licitează și supralicitează măsurile luate de autoritățile guvernamentale. Cu puține zile în urmă, Ion Cristoiu s-a reîncărcat și încordat drept un critic agresiv al deciziilor autorităților statului. Mai exact, l-a criticat pe Klaus Iohannis pentru faptul că acesta transmite doar mesaje și nu se implică în decizii ale executivului guvernamental în ceea ce privește aducerea în țară a românilor de peste hotare înspăimântați de coronavirusul din țările occidentale. Pe de altă parte, dacă președintele s-ar fi implicat, băgătorul de seamă și criticul Ion Cristoiu sărea în sus, supraexcitat, că președinția s-a implicat în treburile guvernului într-o condamnabilă substituire constituțională a „regnurilor” de putere. Conform opiniei înveninatului, dar adânc-înțeleptului Ion Cristoiu, președintele trebuia să facă o „celulă de criză”, întrucât în această perioadă de urgență și criză „toți sunt români”, mai exact, „nu avem români din diaspora și români de-acasă, nu avem decât români”. Nu cu mult timp în urmă, același critic impetuos afirma în 10 noiembrie 2019, cu ocazia alegerilor prezidențiale din România, în legătură cu votul românilor din diaspora că „au fost trei zile de vot, mai aveam puțin și le aduceam urna acasă împreună cu o bere”. Zeflemitor și cinic, el reactivează impertinența foștilor activiști uteciști și de partid față de marea masă a tinerilor și studenților din perioada comunistă. Este zeflemeaua și sarcasmul prestat în permanență de un comiliton de stânga al jurnalistului utecist, și anume, Adrian Năstase. Ura ce se convertește în zeflemea și sarcasmul acid și invers ține de metabolismul politrucilor comuniști de ieri și de azi (a se vedea episodul Bădălău, jignitor la adresa diasporei). Mai mult decât atât, atentul și „mizericordiosul” Ion Cristoiu îi căinează pe cerșetorii din Occident care, și ei, trebuie aduși acasă în țară, prin grija președintelui țării, pe care îl condamnă și de această dată de indolență și neimplicare.

Mă întreb cum se potrivește această grijă cinică față de cerșetori în condițiile în care Ion Cristoiu, ca un dedicat comunist, ar trebui să fie un consecvent pledant pentru munca ce „îl înnobilează pe om” și pe care comuniștii au ridicat-o la înalte cote ideologice. Angajații „în câmpul muncii”, „omul muncii”, clasa muncitoare erau puternic promovați de comunism, în opoziție cu trântorii capitaliști, sau cu „paraziții societății socialiste”, cei care riscau să fie ridicați de milițieni pentru că erau neîncadrați în câmpul muncii. Acest comportament de giruetă al lui Ion Cristoiu, în funcție de umorile proprii, dar mai ales de virusul comunist intratabil, îi reneagă în mod mijlocit propriile convingeri. Pieziș în toate opiniile sale, el nu poate metaboliza regulile vieții și alterității democratice, fiind un spirit vindicativ și neiertător cu toți aceia care nu gândesc asemenea lui, sau nu intră în rețeta și în prejudecățile sale, în ciuda tuturor evidențelor. Această atitudine față de cei care nu gândesc ca el, cel care se schimbă și schimbă și deformează realitatea, poate fi descrisă prin cuvintele unui renumit duhovnic din spațiul monastic românesc: „în mintea strâmbă, și lucrul drept se strâmbă”.

Situat într-un teribilism vanitos și de o maximă auto-suficiență, el vrea să fie dinadins un „corb alb”, adică într-o lume post- și anti-comunistă el declară deschis că a rămas un comunist, afirmație parfumată cu o anumită auto-ironie ce dă bine la public, încercând să îi impresioneze pe interlocutorii „gură-cască”. Nu va lipsi mult până când va afirma că „cine este anti-comunist este un câine”, citându-l astfel pe Jean Paul Sartre, trista vedetă comunistă occidentală.

Dacă intrăm puțin în mecanismele logicii sale de jurnalist, observator și … profet al vieții publice și politice de azi, descoperim că este un „maestru” al tautologiei. Mai întâi, constatăm că el creează în mod artificial un eveniment extras din obsesiile sale egomaniace, eveniment care nu există „în sine”, în realitate, ci este elaborat „de sine”. Aceste evenimente sunt etalate în urma unor revelații circumscrise temei conspirației, a secretului și a lucrului în taină. Mai apoi, evenimentul imaginat generează o „știre”, „este o știre”, o formulare frecvent folosită de Ion Cristoiu și preluată papagalicește și de alți jurnaliști. „Știrea” nu este așadar în mod real o știre, întrucât ea nu este legată de un eveniment din realitate pentru că nu toate faptele, întâmplările devin evenimente, așa cum spun cei avizați în teoria istoriei și, prin urmare, nu se poate particulariza o știre. În această a doua etapă sau fază a gândirii sale jurnalistice, Ion Cristoiu dezvoltă un câmp narativ, mai bine zis bate câmpii narativi, delimitați de o acoladă, care începe cu expresia „am spus”, „am avertizat”, presărate cu un tic verbal, sau cu o expresie obsesivă, și anume, „încă o dată”, amplasată la începutul, pe parcursul și la sfârșitul zburdălniciei sale pe câmpul narativ, dar care în fond nu poate articula o povestire, ci doar o pove-știre.

Crearea evenimentului în mod artificial din surse doar de el știute, sau din revelațiile sale de tip Petrache Lupu, pe care tot el le explică „încă o dată” și „încă o dată” forțând în datele unei epifanii de știri o nouă realitate, îl plasează într-o patentă tautologie, a repetării subiectului (știre) în predicat (eveniment), dar mai ales a repetării predicatului în subiect, aspect care în logica simbolică acreditează orice adevăr și interpretare și îl siuează în semnificația zicalei populare „el cântă, el descântă”.

Speculativ, incontinent și ad-hoc, el vrea să impună din postura de magistru egomaniac convingeri și admirații din partea unei audiențe ușor de câștigat, din cauza precarității condiției intelectuale și de viziune critică a unui anumit mediu receptor. Ar fi putut rămâne un magistru remarcabil în filosofie, dacă nu și-ar fi părăsit o carieră universitară optând pentru jurnalismul militant comunist, din convingeri „revoluționare” pentru vedetismul jurnalistic utecist și dintr-o perfectă vocație a vanității.

Cultivând aceste confuzii, suprapuneri, sau substituiri ale evenimentului și ale „știrii”, în numele unui pleonasm pe care l-a ridicat la rang de mare „măiestrie” stilistico-jurnalistică, Ion Cristoiu, un spadasin al jurnalismului ieftin, vândut pe bani mulți, dar care nu ajung să egaleze vanitățile sale nemăsurate, s-a impus în atenția tuturor astfel încât este convocat și plimbat ca un profet pe la toate televiziunile. Deopotrivă, acest mecanism al logicii discursului său jurnalistic ni-l evidențiază în ipostaza unei permanente încordări în care analiza și interpretarea realității politice este definitiv marcată de gena sa comunistă. Solitar și vanitos alergător printre „meandrele concretului”, surescitat și insomniac veghetor de „partid”, el percepe în mod ultrasubiectiv această realitate politică a timpului nostru și o filtrează în permanență prin cuvintele concluzive ale lui Ion Luca Caragiale „simț enorm și văz monstruos”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*