„De ce m-aţi dus de lângă voi/ De ce m-aţi dus de-acasă…”

În momente critice nu poţi să nu te gândeşti la destinul tău actual, deoarece până acum, în fuga noastră cea mare pe afară, mereu amânam această clipă de confruntare cu noi înşine. De ce ne gândim acum la situaţia noastră? Vedem că azi nu mai avem nicio demnitate ca popor, cei ce se învârt pe sus au lăsat demult ţara de izbelişte în faţa molimei periculoase, nu mai avem industrie naţională, pe care în vremuri de necesitate strategică să o punem în slujba securităţii Omului, suntem colonii ale corporaţiilor mari, trăim într-o societate plină de suflete mici, nu pentru că nu ar putea fi mari, ci foarte mulţi se lasă oropsiţi sub vremi, ticăloşii îşi fac de cap şi se distrează de minune, clanurile de îmbogăţiţi se numsc partide, merg cu maşini de ultim răcnet la congresele lor, societatea s-a împărţit în foarte bogaţi în raport cu cei săraci şi amărâţi de soartă, pe care-i vezi rătăcind „pe-atâtea căi răzleţe” şi nimeni nu se apropie cu iubire de ei.

Şi deodată ai revelaţia poeziei lui Octavian Goga, pe textul căreia s-a compus o romanţă, cântată cândva de români în vremuri de tihnă: „De ce m-aţi dus de lângă voi,/ De ce m-aţi dus de-acasă?/ Să fi rămas fecior la plug,/Să fi rămas la coasă./ Atunci eu nu mai rătăceam/ Pe-atâtea căi răzleţe,/ Şi-aveaţi şi voi în curte-acum/ Un stâlp la bătrâneţe./ M-aş fi-nsurat când isprăveam/ Cu slujba la-mpăratul,/ Mi-ar fi azi casa-n rând cu toţi…/Cum m-ar cinsti azi satul…”.

Deosebit de dramatice sunt astăzi câteva sintagme, acum, în epoca uciderii – deocamdată cu vorba – a „pensionarilor”: „Aveaţi şi voi în curte-acum / Un stâlp la bătrâneţe”. Cât de cinstiţi/respectaţi erau bătrânii în copilăria mea din satul meu drag din mijlocul Câmpiei Transilvaniei?

Aveau în ograda lor stâlpi la bătrâneţe, de obicei ficiorul cel mic, care le aducea părinţilor o noră şi continuau bunul mers al gospodăriei. Cei fără urmaşi, bătrâni şi slabi, nu erau lăsaţi de izbelişte de societate. De câte ori mă trimitea mama, copil fiind, la astfel de bătrâni cu câte o oală de lut cu lapte, ori caş, ouă, făină de cucuruz, câte o bucată de pâine. Le duceam bucuros, deşi mă cam temeam de câini, să nu fie dezlegaţi. Altă sintagmă pe care o privim acum cu alţi ochi, plini de uimire, este cea care implică dorul celui rătăcit şi pierdut în lume de a fi avut şansa, dacă rămânea acasă, să fie cinstit de tot satul.

A „cinsti”, în vorbirea populară este mai mult decât a fi respectat, pentru că poţi fi respectat din diplomaţie, cu nişte cuvinte şi atitudini seci, dar cinstirea/ a cinsti e ceva sublim, vine din inimă, cu o învăluire de empatie plină de căldură şi curată ca lacrima. Şi câtă nevoie are omul de cinstire şi de iubire? Am lăsat la urmă versurile: „Atunci eu nu mai rătăceam/ Pe-atâtea căi răzleţe”. Ce-nseamnă această rătăcire pe căi răzleţe? La ţară, în lumea satului, vine de demult, dintr-un lung exerciţiu de civilizaţie, un singur drum de urmat, nu sunt căi răzleţe: cel al demnităţii prin muncă îndârjită. Palmele crăpate şi faţa arsă de soare şi bătută de furtuni e semnul distinctiv al acestui unic drum, chiar în contorsiunile anotimpurilor.

Ce s-a-ntâmplat cu noi, cu destinul nostru? De câte ori nu am fost pe căi răzleţe în totalitarism şi pe când să ne găsim calea demnităţii, după 1989, a apărut lumea şarlatanilor, netrebnicilor şi nedemnilor la cârma societăţii. Oamenii buni au fost daţi la o parte, pentru că nu consonau cu clica şi îngâmfarea lor. Şi aşa, sufletele mici s-au înmulţit, văzând cel rătăcit pe căi răzleţe că nu mai are cine să-l cinstească, nu mai e nimeni care să-şi iubească poporul, nu mai e nimeni care să-i apere avuţiile pe care le-a acumulat în timp şi că democraţia a luat-o razna. Am auzit că o fabrică românească de automobile căutate pe tot meridianul a fost vândută de ticăloşi la străini, după 1990, cu o sută de mii de dolari şi străinii respectivi au dezmembrat uzina şi au vândut fierul cu trei milioane de dolari, îmbogăţindu-se copios pe seama noastră. Aşa a început sărăcirea noastră şi comutarea drumului nostru pe zeci şi sute de căi răzleţe, pe fundături strigătoare la cer, în loc să fim pe drumul cel bun. Acum, trebuie să cumpărăm echipamente de protecţie contra pandemiei din alte ţări, şi timpul ne este extrem de nefavorabil. Lumea e în continuare prost alcătuită, cu bogaţi care au averi extrem de uriaşe şi cu săraci extrem de săraci, pe care nu-i cinsteşte nimeni, nu-i iubeşte nimeni. Nimeni nu-i impozitează cu procente uriaşe pe cei bogaţi, şi asta datorită „generozităţii” principiului nediscriminării. Oare e un principiu bun al Omenirii sau o iresponsabilitate şi o nedreptate uriaşă? Dragii mei ţărani cinstiţi din satul meu de odinioară au plecat pe Coastă ca nişte sfinţi, respectând acel unic drum pe care l-au moştenit de la strămoşi şi ne e dragă memoria lor. Aici se potrivesc de minune şi versurile poetului Vasile Militaru: „Şi cu cât mă duce gândul,/ Peste vremuri înapoi,/ Tot mai sfântă văd icoana,/ Unui car cu patru boi.”

Am invocat această lume nu pentru a ne întoarce la vremurile grele de demult, ci pentru a prelua demnitatea acelei societăţi rurale, în raport cu rătăcirile noastre pe căi răzleţe, pe care le suferim din cauza unora puşi pe furt, înşelăciune, incompetenţă, viaţă politică de clanuri, lipsă de respect şi iubire pentru popor.

Şi bine ar fi ca măcar din acest moment grav al României să ne eliberăm sufletele de micime, să nu mai rătăcim, să nu mai acceptăm de acum încolo să fim rătăciţi de alţii pe căi răzleţe. Niciunei instituţii să nu-i mai permitem să ne facă mici şi să ne desconsidere. Nu mai putem continua nicidecum cu laşitatea de a ne plânge mereu, de a face glumiţe şi de a capitula spre micimea sufletului, cu capul plecat. Parcă-i văd în faţa ochilor pe bărbaţii satului copilăriei mele umblând pe drum şi prin uliţă falnici, cu capul sus şi mândri de truda lor continuă şi de înscrierea lor pe unicul drum pe care-l merită omul.

Un răspuns la “„De ce m-aţi dus de lângă voi/ De ce m-aţi dus de-acasă…””

  1. IO...gerules spune:

    Banditii revolutionari din Romania anului 1989 si-au facut,sau au urmat cu sfintenie de diavol gandul de distrugere a autarhiei economoce a tarii.Romania acelui an se putea descurca 100% chiar cu granitile inchise,neprimind nimic de-afara,de la altii.Romanii aveau de toate,produceau tot necesarul unei vieti de om decenta si demna.De-aceia intunecatul petre roman neulander,cu caetul in mana,cu ordine de executat,a purces la distrugerea economiei romanesti,urmarita an de an de toti Presedintii alogeni(jidani)care s-au succedat pe tronul de aur al Romaniei.Multi romani au fost din nou pacaliti cu miracolul capitalist de peste sarma ghimpata cu care fusese inconjurata Romania de catre serviciile de securitate romanesti,cu capul ei vandut diavolului alogen.Multi romani au plecat si-au plans.Au vazut in ce troaca de porci s-au lasat impinsi de un complot international impotriva tarii lor si a neamului romanesc.Asta este,poate ca Pandemia acesta care face ravagii pe Mapamond este si in ajutorul romanilor printre alte beneficii care se intrevad in viitor in legatura cu mafiile bancare(procente de imprumut bancar in jur de 30%,act criminal),mafia Cazinourilor,mafia medicala si farmaceutica(acum in floare,dar in curand in cadere totala),mafia globalizarii si instaurarii pe plan international al comunismului cel adevarat propus de maleficul karl marx si bancherul „proletar”frederic engels.Dar poate ar trebui lasati ciracii,tovarasii sa se desfasoare,sa le arate si occidentalilor muianul bestiei comuniste in adevarata ei infatisare,cand lumea proletara va muncii pe branci pentru conducerea privilegiata a comunistilor care se vrea a fi formata numai de catre membrii”poporului ales”de Dumnezeul lor,restul omenirii,goymii,animalele la munca,tovarasi nu la intins mana.

Dă-i un răspuns lui IO...gerules Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*