Nu știu cum vă simțiți dumneavoastră, dar eu, om trecut bine de prima tinerețe, mă simt ca un cobai. Sentimentul este atât de puternic și întreținut cu atâta încrâncenare de diriguitorii noștri, încât uneori mă surprind cercetându-mă în oglindă pentru a vedea dacă, pentru a semăna cât mai mult cu simpaticele și nefericitele animăluțe, nu mi-au apărut deja pete negre în părul rar albit de mult. Cobai am fost socotit pe vremea comunismului. Voiau să facă din mine un om cu totul nou, constructor al socialismului multilateral dezvoltat. Cobai m-au crezut și politicienii perindați la putere în ultimii treizeci de ani. Întrucât trăisem în comunism, aceștia, botezați în apa Potomacului, doreau cu tot dinadinsul să mă transforme într-un autentic democrat. O mulțime de idei cretine au mai experimentat, atât unii cât și ceilalți, pe pielea mea. M-au lipsit de libertate spunându-mi că astfel sunt mai liber. Mi-au tăiat din drepturi susținând că numai așa trăiesc mai bine. M-au aruncat prin noroiul șantierelor fiindcă nu ar fi existat un alt mod de a-mi clădi o viață mai bună. Mi-au tăiat salariul, apoi pensia care devenise pentru ei nesimțită, spunându-mi că numai așa puteam contribui și eu la fericirea mea și a familiei mele, la viitorul strălucit al României.
Acum, iată, a apărut gripa asta ciudată. Un alt prilej excelent pentru ca voi, noilor parveniți, să continuați experimentele cu noi. Ca să nu treacă molima prea repede și să rămână cu experimentul neterminat, urgent, câțiva decrepiți au reînviat Divanul ad-hoc sub sceptrul ușor dezaxatului (în sensul că axul timpului domniei sale nu se potrivește de loc cu axul timpului meu) președinte al nostru. Cu ei, cu cei câțiva aleși pe sprânceană din liota de slugi preaplecate, domnul din dealul Cotrocenilor a înființat niște comisii și comiții cărora le-a pus nume pompoase și le-a stabilit ca principală îndeletnicire să mă supună pe mine, cobaiul Gogu, unor experimente dure. „La situații deosebite, măsuri deosebite!” a filosofat plin de importanța sa numitul Iohannis.
Mai întâi, ca să vadă cum rezistăm la stres, ne-au spus că gripa asta este mai rea decât ciuma, Ebola și S.A.R.S. luate la un loc. Zi de zi, timp lungi săptămâni, am fost pisați mărunt cu sute de emisiuni de televiziune, mii de declarații politice, zeci de ieșiri la rampă ale președintelui, toate menite să ne bage spaima în oase. Apoi, pe rând, au început să experimenteze pe noi metode menite să ne scape de moartea în chinuri care, conform declarațiilor oficiale, se ascunsese deja după fiecare galantar din piață, după fiecare trecător, după fiecare ușă pe care o deschideam, precum și printre bancnotele din buzunar ori între tot mai puținele monede din portofel. Perpleşi, descopeream cum se aplicau asupra noastră metode care în mod cert se dovediseră nu numai inutile, dar și ucigașe, în Italia, Franța sau Spania. Adică, restricții peste restricții. Zeci de restrângeri de libertăți, desființarea a sute de mii de firme și îndemnul apăsat și repetat, dublat de pedepse, de a sta în casă (blocurile dovedindu-se astfel adevărate stupuri pentru micuțul virus). Fiindcă nu părea îndeajuns, în plus, prinsă în această horă a idioților care jucau frenetic pe muzica nu știu cărui muzicant, doamna primar general, în înțelepciunea sa, a hotărât închiderea tuturor parcurilor din București! De acolo mai puteam privi cerul… Să râzi, să plângi? Ce-i pasă virusului de parc?
Experimentul „Stai acasă!”a devenit lozinca zilei. Tipărită pe ecranele televizoarelor, afișată pe pereții blocurilor, pusă în cutia poștală prin fluturase colorate, strigată în stradă de dimineața și până după miezul nopții din difuzoarele puse la maxim ale mașinilor poliției, chemarea trebuia să ne strivească psihic. Să ne convingă. Și pentru ca spaima să fie și mai mare,„Stai în casă” a devenit și semnalul subliminal dat de blindalele armatei care, colindând pe străzi, consumă inutil benzina plătită de noi.
A urmat exerimentul sechestrării. Au vrut să vadă cât rezist eu, om bătrân deja (precum și cei asemenea mie), fără aer curat, fără mișcare, lipsit de medicamente și trăindu-mi ultimele zile supus unor chinuri suplimentare. „Bătrânii să stea în casă! Nu mai au voie să iasă afară!”, decreta cu câteva zile în urmă tâmpițelul de la Cotroceni. Până la urmă, Carmen probabil, mai miloasă, l-a îmbunat și mi-a dat voie ca timp de două ore, zilnic, să respir aer ceva mai curat. În opinia președintelui acestuia, gol de sentimente ca o canistră găurită, două ore reprezentau un timp suficient pentru ca un primat ca mine să aibă acces la apă, pâine și medicamente… dar nici asta oricum! Puteam supraviețui afară, eu, gorila din cușcă, numai completând o declarație pe propria răspundere prin care mă angajam ca, în cele două ore de libertate relativă, să nu comit ceva ce ar fi contravenit celor câteva porunci tipărite deja pe hârtia justificatoare cu antetul guvernului în colțul din dreapta sus. Cum ar fi, de exemplu, delictul de a privi vreo cinci minute florile primăverii…
Nu ne mai urîți! Redați-ne libertatea de a trăi ca oamenii. Nu suntem nici cobai și nici tâmpiți… Iar așa ceva nu s-a mai întâmplat în lunga istorie a omenirii. Nicio țară, oricât de sălbatică a fost și oricât de cruzi au fost cei care au condus-o, nu și-a mai mai arestat la domiciliu toți bătrânii! Și nici nu au experimentat pe ei metode de tortură psihică atât de dure. Nu s-a întâmplat nici pe vremea lui Nero, nici a lui Hitler, nici a lui Stalin! Cât de mult ar trebui să-i urăști pe vârstnici pentru a-i condamna la închisoare numai pentru vina că au trăit mai mult decât tine? Cât de tâmpit trebuie să fii ca să nu înțelegi că nu cei în vârstă sunt vinovați pentru pandemie? Câți neuroni trebuie să-ți lipsească pentru a-ți închipui că închizându-i pe bătrâni în casă, ca pe vite în staul, vei limita răspândirea bolii? Nu sunt și ei oameni, la fel ca ceilalți? Ce minte deviată ar trebui să ai tu, președinte de țară sau tu, prim-ministru, pentru a socoti că toți bătrânii țării sunt atât de idioți încât să te creadă că tu îi transformi în animale închise într-un țarc pe timp nelimitat (atât cât vrei tu!) fiindcă asta ar fi spre binele lor?
Știți care este culmea? După ce isteria va trece, atunci când se va trage linie și se va vedea că virusul nu a ales, că numărul bătrânilor decedați nu este superior celor aflați în putere omorâți de Covid-19, decrepiții ăștia se vor bate cu cărămida în piept și se vor glorifica: „Ați văzut cât de eficace a fost măsura noastră? Închizându-vă în casă, v-am salvat de la moarte, boșorogilor!
Lasă un răspuns