Dor de lumea de altădată…

Când am apărut eu pe lume, într-un sat din Câmpia Transilvaniei, şi mai alea când am început să-mi dau seama de această lume, pe la mijlocul deceniului al șaselea al secolului trecut, realizez acum, că în această lume – de o măreţie fără egal a Naturii şi a onestităţii oamenilor (în sat nu se zicea ţăran, ci om) – nu erau pensionari. Nici de leac. Toţi consătenii mei dragi aveau o proprietate, mai mică sau mai mare – încă nu era colectiv – aveau o „avere” (în sat se zicea avere, nu proprietate) de unde îşi duceau traiul prin muncă îndârjită. De ce zic îndârjită? Îmi povestea mama cum badea Iuăn H. de Pe Faţă era deja bătrân şi paralizat pe o parte, dar nu se lăsa, şi se târa printre straturi şi curăţa ceapa, morcovii, salata, usturoiul, roşiile de buruieni. Târându-se pe burtă, cu un cot care îi era valid. Cred că dacă l-ar fi văzut Pieter Bruegel ce Tânăr ar fi realizat, cu siguranţă, cel mai dramatic tablou despre viaţa ţăranului dintotdeauna.

Cine erau în locul lor în sat, dacă pensionari nu erau? Erau dragii mei consăteni oameni bătrâni ai satului nostru, pe care ochii mei de copil îi receptau drept comori de înţelepciune, de trecut istoric, de frumuseţe morală, de încurajare pentru noi, cei care, de mici, ne-am născut cu o aviditate uriaşă de Viaţă, de a intui şi cunoaşte trecutul orizontului în care am apărut pe lume. Ei erau, deocamdată, bibliotecile cele mari ale lumii satului. Mă apropiam, deseori, de grupul bătrânilor care povesteau la o poartă, pe o uliţă, la drum unde aşteptau seara cireada să vină de la păşune, în ograda noastră, când se adunau sâmbăta seara sau duminica. Unii, cei mai bătrâni, evocau întâmplări din Primul Război Mondial. Atunci am auzit prima dată – şi le-am însemnat cu uimire pe harta sufletului meu – istorii despre alte ţări foarte îndepărtate, despre Galiţia, despre Bosnia şi Herţegovina, despre luptele de pe frontul talian (adică italian).

Alţii povesteau despre evenimente crâncene din Al Doilea Război Mondial, despre Cotul Donului, despre Oarba de Mureş, despre „meţerşmiturile” care bombardau poduri, drumuri şi gări, de lumea fugea în toate părţile ca să se salveze, despre Armistiţiu cu Rusia etc. Ochii mei de copil înregistrau şi spaţiul în care povesteau bătrânii: sub un cer albastru măreţ, cu câţiva nori albi la o înălţime ameţitoare, deasupra acăţilor (salcâmilor) din gardul nostru sau al vecinilor, sub tufelele de liliac splendid înflorit de sub gardul din jos de noi, pe răzorul cu trandafirul căţărător cu numeroase inflorescente roz pur şi de un parfum îmbătător din colţul casei vecine, astfel că natura parcă asista la aceste ceremonii de aducere aminte. Unii se contraziceau, atmosfera era de clarificare a Timpului lor Istoric, cu care apoi s-au dus dincolo. Aşa au dispărut preţioase „biblioteci” din sat, spre durerea şi respectul meu nemărginit.

Să revenim la respect! Cuvântul pensionar/pensionari a ajuns astăzi la îndemâna oricăruia care vrea să arunce un spectru cât se poate de negativ asupra acestei categorii din societatea noastră. Păcat! Păcat pentru această atitudine şi păcat că lumea nu a fost construită altfel. Dacă un om a muncit 40-45 de ani şi nu era acest sistem de pensii, ci toată plusvaloarea muncii lui să o fi primit adunând-o sub formă de capital şi din acest capital să trăiască omul, fără să depindă de stat, poate nu mai era această sintagmă atât de hulită astăzi: pensionar/pensionari. Nu s-ar mai plânge nimeni de „povara” pe care o are statul cu pensionarii. Ar fi ca în lumea copilăriei mele, oameni dragi, independenţi, bătrâni care merită respect, pentru că şi-au făcut datoria, la vremea lor. Dar sistemul de pensii s-a făcut, totuşi, din umanimul unui proiect, şi nu din generozitatea prost înţeleasă şi din „povara” politicianistă.

Şi în satul meu a venit apoi colectivizarea, luându-se sursa de venit sigur al proprietăţii proprii a ţăranului. La urmă, venind colectivul, ţăranul a devenit şi el „pensionar”, dar cu cea mai ruşinoasă pensie de pe lume, de câţiva lei, cu care nu putea nici măcar plăti curentul şi gazul. Ce să mai zici să aibă un venit decent ca să poată vedea şi el lumea, să se bucure – până nu merge pe Coastă – de marile capodopere ale artei naţionale şi universale, de marile frumuseţi ale Civilizaţiei şi ale Naturii. Parcă bietul ţăran nici nu ar fi meritat. Astăzi, parcă , nici bietul pensionar de la oraş nu ar merita – după unii – nici dreptul de A Fi.

Mi-e dor de acea lume minunată, fără „pensionari”, mi-e dor de pensionarii amărâţi de la CAP, cu pensie de mizerie, ai satului meu, din generaţia mamei, dar cu statură de mucenici înţelepţi şi buni. Mi-e dor de o lume în care pensionarii să fie văzuţi ca veteranii înţelepţi din lumea romană, ca posesori de drept ai unei părţi din bogăţia ţării, pentru care au muncit 40-45 de ani, fie la construcţii de blocuri, de şcoli, de hidrocentrale, fie la construcţii de suflete – dragii dascăli, fie la construcţia unei spiritualităţi româneşti demne de cea a Occidentului, fie la „recostrucţia” sănătăţii oamenilor în spitale. Şi e bine ca acum, în vremuri triste, să ne gândim la dreptul fiecăruia de A FI.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*