Amintiri cu Arhim. Ioanichie Bălan

Era prin anii 80… Scăpasem câteva zile la București să-mi completez documentația pentru o lucrare. Mă cazasem la căminul patriarhiei. Acolo găseam întotdeauna loc. Îmi era suficientă o cămăruță mică-mică, cu un pat, o măsuță și un scaun. De data aceea căminul era aglomerat. Abia am găsit un pat într-o cameră de vreo șase locuri. Când m-am întors seara, am găsit în acea cameră un călugăr trecut de 50 de ani, care corecta grăbit șpalturile la o carte ce urma să-i apară. Deși îmi era greu să-l tulbur, când a făcut o pauză am intrat în vorbă cu dumnealui. Atunci am aflat că este Părintele Ioanichie Bălan de la Mănăstirea Bistrița din județul Neamț.

Auzisem de Părintele Ioanichie multe și de toate. Aveam și câteva din cărțile lui. Știam, spre exemplu, de Patericul românesc (1980), de Vetre de sihăstrie românească (1981), de Convorbiri duhovnicești, din care apăruse până atunci un volum(1984) sau de Mărturii românești la locurile Sfinte (1986), cărți care-i apăruseră până atunci. Între timp i-au mai apărut  și altele, până s-a stins în 2007, la 77 de ani. Aș cita în acest sens: Istorioare duhovnicești (1991), Călăuza ortodoxă în biserică (1992), Călăuza ortodoxă în familie și societate (1993), Rânduiala Sfintei Spovedanii și a Sfintei împărtășanii (1993), Părintele Paisie duhovnicul (1993), Părintele Cleopa duhovnicul (1994), Convorbiri cu teologi ortodocși străini (1994), Viața Părintelui Cleopa (1999), Sfinte Moaște din România (1999), Sfinte Icoane făcătoare de minuni din România (1999), Versuri duhovnicești (2006 și 2008). A editat, de asemenea, Viețile Sfinților în 12 volume, după ediția mitropolitului Grigorie Dascălul de la București și Căldărușani din 1834 – 1836, Cuvinte duhovnicești (1992), Puterea Sfântului Maslu (1993) și multe broșuri

În acele ceasuri de seară târzie corecta la șpalturile volumului II din Convorbiri duhovnicești. Deși era om în vârstă, observam cu câtă emoție citea și corecta. Parcă-i tremurau mâinile, parcă se temea ca nu cumva să-i smulgă cineva comoara din mâini. Citea cu glas șoptit, parcă pentru a sesiza legănarea graiului, muzicalitatea textului. Se oprea din când în când și corecta încet, apăsat, parcă ar fi scrijelat în piatră, nu pe o biată foaie de hârtie.

Părintele Ioanichie Bălan era pentru mine o enigmă greu de dezlegat. Băteam și eu drumurile editurilor și știam cu câtă greutate poți să tipărești  o carte, mai ales dacă ești preot, mai ales dacă lucrarea are conținut religios. Erau piedici greu de trecut, ca să nu zic imposibile.  Cu toate acestea, Părintele Ioanichie tipărea tot într-o veselie niște lucrări mari, cu coperți groase, frumos ornamentate. Publica în București, pe la Iași, Roman și pe la alte centre eparhiale, dar publica. El găsea soluția, spre uimirea tuturor. L-am întrebat cum reușește să publice atât de mult și în condiții grafice excepționale. A stat puțin în cumpănă, ca înainte de dezvăluirea unui mare secret, apoi mi-a spus: ,, Le rânduiește Dumnezeu cum știe El că-i mai bine! Noi suntem uneltele prin care El lucrează. Noi n-avem nici un merit. El le face pe toate, El ne ajută să depășim piedicile și greutățile. Important este să ne lăsăm în voia Lui!”

Și-a lăsat din nou privirile pe foile din fața lui și, cu pixul în mână, a reluat corectura. N-am mai îndrăznit să-l întreb altceva. Între timp au mai venit și alți preoți în camera aceea. Vorbeau între ei și părintele nu se simțea în largul lui. A ieșit afară, probabil să-l roage pe administrator să-i dea alt loc, mai liniștit, ceea ce s-a și întâmplat. Ulterior am făcut câteva schimburi de scrisori cu el. Scria greoi, tremurat, cu litere chinuite, cu propoziții scurte.

Peste ani, într-o scrisoare, cred că după Revoluție, mitropolitul Antonie Plămădeală își manifesta nemulțumirea că mulți îl pun pe Ioanichie Bălan pe aceeași treaptă cu el. Vorbesc despre Biserică și despre oamenii cei mai de seamă ai Bisericii, iar Ioanichie Bălan e mereu lângă Antonie Plămădeală, ba chiar și înaintea lui Antonie. Ce-i drept, vlădica avea dreptate. Între ei era mare diferență în ceea ce privește pregătirea intelectuală, ca între un tun și un pistol. Părintele înțelegea ce este necesar omului de rând, credinciosului, pentru a deveni un creștin adevărat, practicant, ci nu creștin doar cu numele. Aduna material de unde nu te așteptai, se documenta cum putea, folosea mult interviurile cu oameni din toate treptele clerului pentru a desprinde adevărul curat, cristalin. El găsea, cu o dibăcie de invidiat, cele mai diverse soluții pentru a scoate la lumină lucrările sale, pentru a le răspândi.

Am convingerea că  lucrările Părintelui Ioanichie Bălan au fost mult mai gustate și mai de folos oamenilor de rând decât ale mitropolitului Antonie, mai ales că pentru aceștia, pe limba și înțelesul lor, au scris foarte puțini. Într-adevăr, el a fost „unealta” prin care Dumnezeu a lucrat în lume la un moment dat!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*