Religiile indienilor: Brahmanismul

Întinzîndu-se pe perioada dintre epoca vedică și momentul apariției budismului, brahmanismul sau creația doctrinară a brahmanilor nu constituie la drept vorbind o nouă religie, ci remarcabilul rezultat al sistematizării religiei vedice, respectiv vedismul infuzat cu concepții filosofico-teologice noi.

Un redutabil argument în acest sens constituie marea asemănare dintre panteoanele celor două credințe: „Zeii sunt aceiași, dar iau înfățișări antropomorfe accentuate” (E. Vasilescu), fie că unii dintre ei dobândesc o importanță teologică mai mare, fie că „alții decad cu totul sau își schimbă atribuțiile”!

Esențial este faptul că divinitățile vedice „pălesc” și, în perioada brahmană, se subordonează unei divinități noi, ființă supremă numită ba Prajāpati („stăpânul creaturilor”), ba Purușa („omul” sau „partea bărbătească”), ba Brahman, despre care textele brahmanice nu numai că nu afirmă cu claritate ce este (spirit, substanță primordială, inteligență creatoare, atotputere sau toate la un loc), dar chiar se contrazic aproape la fiecare pas.

De fapt, rugăciunea sacrificială fiind învestită cu puteri deosebite (este considerată însăși „puterea creatoare a universului”) și absolutul sau principiul universal existând prin sine ca o neîntreruptă aspirație umană întru scufundarea/„topirea” în el prin meditație, Brahman este în întregime creația preoților care i-au dat nume și-l slujesc: considerat ființa absolută (fără formă și adesea fără nume), această abstracțiune filosofico-panteistică a brahmanilor (totuna cu lumea care emană din el, căci „umple lumea și lumea se cuprinde în el”, respectiv imobilul ce mișcă lumea și a cărui putere este concentrată în „formulele, gesturile și instrumentele sacrificiului”) a rămas până în prezent zeul brahmanilor și intelectualilor, indienii de rând continuând – ne informează același Vasilescu – să se închine „unora dintre zeii din perioada vedică sau altor zei noi de mai mică importanță”.

Principalele izvoare pentru cunoașterea brahmanismului sunt acele Brahmanas („Explicații brahmane”) de care aminteam la începutul acestui capitol, unde nu se fac precizări doar cu privire la legătura dintre imnurile vedice cântate de preoți, la formulele întrebuințate de ei și la gesturile cerute lor în ritualul sacrificiilor, ci, pe baza unor interpretări mistice și alegorice, brahmanii s-au dedat la subtile speculații asupra fiecărui rit, ba chiar asupra fiecărui verset vedic, așa încât există felurite comentarii pentru cele patru Vede, funcție de școlile teologice care le-au alcătuit.

Fiecare din aceste Brahmanas (anexe la Vede) conține o secțiune intitulată Āranyakas („Cugetări din pădure”), învățături destinate credincioșilor/eremiților retrași în pădure pentru a putea medita în liniște, și unde, spre deosebire de Brahmane, se accentuează spiritul mistic al înțelesului despre creație, natura zeilor, ceremonii religioase, sacrificii etc.

Anexele la Brahmane, implicit la Āranyakas, se numesc Upanișade („Învățături secrete”). Aceste anexe ale anexelor la Vede, în care speculația teologico-filosofică (originea lumii, ființa și ființarea, natura zeilor, sufletul omenesc și raporturile lui cu sufletul divin și/sau materia etc.) este destinată doar unui număr restrîns de inițiați, reduc întreaga existență la absolut.

Dar cu tot hiperidealismul Upanișadelor, datorită faptului că nu sunt în întregime opera brahmanilor (se presupune că autorii celor mai multe Învățături secrete făceau parte din casta regilor și nobililor), în ele se constată o libertate de gândire „care merge uneori până la ateism” (E. Vasilescu).

Pe lângă literatura sfântă și inspirată (Brahmane, Āranyace, Upanișade, Vedele propriu-zise), brahmanismul poate fi cunoscut și din scrieri fără această însușire, dar comparabile cu „sfintele” în ceea ce privește autoritatea, scrieri incluse în categoria „tradiție” (șmriti). Cele mai cunoscute între plăsmuirile de acest gen sunt Sūtras („fir conducător”, „precept”), acele formidabile manuale/culegeri de învățături tradiționale despre cult și viața morală, care, într-un  stil extrem de lapidar, ilustrează diferențele de gândire dintre școlile teologice ce le-au întocmit.

Cu timpul, în locul acestor Sūtras (voluminoase coduri sau tratate de morală ori politică, mai exact culegeri și sistematizări de tradiții morale, religioase și politico-juridice), au apărut Șāstras, cel mai cunoscut între acestea fiind Mānava-Dharma-Șāstra („Cartea legii lui Manu” sau, mai scurt, „Codul lui Manu”).

Despre cugetarea brahmană privind cosmogonia sau originea lumii am scris pe larg în capitolul 4 al acestei lucrări – Concepții cosmogonice indiene, chinezești și grecești. Din amplele și subtilele comentarii brahmanice pe marginea Imnului creațiunii se desprinde atât ideea că iubirea este puntea de legătură dintre neființă și ființă, acea iubire oarbă și inconștientă ce stă la baza lumii conștiente și reprezintă „prima sămânță a inteligenței” (E. Vasilescu), cât și splendida idee mitologico-filosofică a Genesei indiene: în marea apă a începutului, germenele vieții a dat naștere cosmicului ou de aur (oul ăsta se mai întâlnește în thegonia orfică, la perși, fenicieni etc.), unde sălășluia Brahma sau Purușa, pe care acesta l-a spart pentru ca din cele două coji să zămislească cerul și pământul.

Alte versiuni cosmogonice ale Brahmanelor și Upanișadelor accentuează ideea că lumea în întregime este o emanație din substanța divină a ființei primordiale (Brahma sau Purușa). De pildă, în una dintre Brahmane se afirmă că, la început, Sufletul universal era totuna cu Purușa, care pe urmă s-a despicat în două părți de sex opus („Fiecare ființă umană era, de fapt, o sferă cu patru mâini și patru picioare, două fețe pe un singur cap, două sexe, două jumătăți lipite spate în spate, jumătatea bărbătească, copil al Soarelui, jumătate femeiască, fiică a Pământului, amândouă închinându-se Lunii”, ne face cunoscut Platon în Mitul androginului din dialogul Banchetul), astfel – prin neîncetate transformări în perechi de felurite ființe – născându-se tot ce există, „de la cele mai mărunte vietăți până la zeii înșiși”.

Brahmanele și Upanișadele prezintă mari diferențe de gândire în ceea ce privește delicata chestiune a sufletului și a mântuirii, căci dacă în literatura brahmanică, exclusiva creație a preoților, lumea se confundă cu Brahman, în literatura upanișadică (a nobililor) apare Ātman în locul lui Brahman. Cu necesara precizare că acest concept upanișadic nu-l depășește pe cel brahmanic într-ale preciziei și clarității, deoarece nu au numai oamenii un „suflu”, „suflare” sau „suflet” (ăsta-i sensul atribuit lui Ātman), cu rol de principiu unificator și de coordonator al simțurilor, ci toate ființele și lucrurile din lume au în ființa lor ceva sufletesc (forța vitală care se manifestă în diferite forme și, în plan filosofic, a dus la mult lăudatul vitalism bergsonian), ba chiar există un Ātman universal, „un suflet al lumii, asemănător cu sufletul omenesc și din care sufletul omenesc emană ca scânteia din foc” (E. Vasilescu).

Să fie o pură întâmplare că principiul dinamic al stoicilor se numește Sufletul lumii, concept care mai târziu va fi preluat de Plotin?…

La fel ca în toate sistemele ezoterice antice, Ātmanul upanișadic nu numai că nu poate fi cunoscut nici prin observație și nici prin raționament, instrumentele de lucru ale unui cugetător, dar esența lui se sustrage exprimării în cuvinte, tot așa cum în Cartea despre Tao și virtuțile sale (Bibliotheca Orientalis, Editura Științifică, București, 1999) se spune încă din Versetul I că Tao („Ceea ce nu are nume”) nu poate fi desemnat printr-un nume. Cu toate astea, sunt de părere upanișadiștii, Ātman poate fi cunoscut pe calea suprasensibilă a intuiției directe cu ajutorul tehnicilor Yoga, ansamblu de exerciții fizico-mentale, inclusiv respirații, prin care practicantul se concentrează asupra eu-lui și ajunge să cunoască acest mare și unic adevăr: că Ātman sau natura spirituală a lumii este cea mai pură esență a întregii existențe și că sufletul sau veritabila sa ființă constituie o parte din Tot!

De-abia după ce descoperă că „Ātman ești tu”, sufletul căutătorului se umple de o negrăită fericire, dobândește pentru totdeauna convingerea că în lume totul este māyā (aparență înșelătoare) și că adevărata realitate se cheamă Ātman sau Brahman, motiv pentru care simte doar repulsie față de vremelnicile lucruri pământești și dorește cu ardoare să fie resorbit în marele Tot sau Ātman-Brahman. Pe scurt, aceasta este calea eliberării și mântuirii brahmane, inclusiv în mai tânăra concepție upanișadică.

Vasăzică, dacă mântuirea în perioada vedică era de neconceput fără sacrificii sau „împlinirea faptelor legii”, în brahmanism ea se bazează pe cunoaștere, încât Mircea Eliade  utilizează sintagma „nemurire impersonală” în cazul „iluminaților”, acei oameni pentru care moartea reprezintă suprema eliberare, adică ruperea ultimelor legături cu lucrurile pământești și definitiva scufundare în Sufletul universal.

Numai că majoritatea muritorilor nu izbutesc ca într-o singură viață să ajungă la acel grad de perfecțiune din care să rezulte fericirea eliberării, așa că au nevoie de un lung șir de vieți în vederea purificării până la deplina eliberare. În Codul lui Manu este înfățișat drumul lung și anevoios al renașterilor succesive (drumul începe cu stadiul demonilor, continuă cu cel al animalelor inferioare și al purificării umane prin evoluție până la casta brahmanilor), apoi, după un scurt popas al sufletului la nivelul spiritelor, acesta trece în nemurire (se dizolvă în infinit), suprema fază „fără gânduri și fără vise” a unui soi de somn profund.

Dar peregrinarea sufletului (samsāra, metempsihoză, transmigrație) nu trebuie să ne-o imaginăm ca fiind drumul ascendent al necontenitei purificări până la eliberarea din cătușele aparențialului, căci procesul se supune unei legi rigide, care – ne înștiințează E. Vasilescu – „face ca sufletul să renască într-o viață mai bună sau mai rea după calitatea faptelor din viața anterioară”.

Factorul spiritual care generează renașterea și calitatea vieților ulterioare poartă numele de karman sau karma (faptă, act), altfel spus „legătura indisolubilă dintre faptă și destin” (Theofil Simenschy în cartea Cultură și filosofie indiană în texte și studii, factor conceput fie ca materia subtilă ce îngreunează sufletul și-l obligă să renască, fie ca totalitatea energiilor potențiale care apasă asupra vieților succesive.

Partea bună a samsārei, considerată de mulți indianiști „o racilă a societății indiene”, este aceea că, prin fapte bune, credincioșii căutau să se pregătească pentru o nouă viață, implicit pentru fericitul moment al încetării renașterilor, iar prin aceasta să se elibereze de constrângerile karmei.

Transmigrația sufletelor este marea noutate a Upanișadelor, care va exercita o profundă influență nu numai în gândirea și religia/religiile indienilor, ci și în modul de manifestare al altor popoare antice. De pildă, ne înștiințează Th. Simenschy în opul mai sus amintit, pe filieră grecească (Pitagora și, îndeosebi, Platon erau adepții metempsihozei) se presupune că „și evreii au cunoscut ceva din învățătura aceasta, judecând după întrebarea pe care o pune Mântuitorul: «Cine a păcătuit, omul acesta sau părinții lui, că s-a născut orb?» (Ioan 9/2)”. Deoarece dacă orbul a păcătuit, lucrul acesta nu putea să se întâmple decât într-o viață anterioară…

Dacă filosofia din perioada brahmană, strâns legată de religie și practicile cultului, nu avea în faza de început „o închegare sistematică și un principiu bine stabilit”, cu timpul ea „s-a fixat în câteva sisteme, dintre care unele sunt considerate «ortodoxe», pentru că se bazează pe învățăturile din Vede, iar altele ca «eterodoxe», pentru că neagă autoritatea Vedelor” (E. Vasilescu).

Dintre cele șase sisteme filososfice ortodoxe ale Upanișadelor (Nyāya, Vaiseșika, Sāmkhya, Yoga, Mimamsā și Vedānta), cel mai important este Vedānta („sfârșitul Vedelor”), sistemul panteist pe care l-a consacrat (i-a dat forma actuală) marele comentator indian Șankara (c.780-c.820) și care durează din epoca brahmană și până în prezent, grație unei abstracțiuni și unei subtilități neegalate chiar de excesul speculativ al scolasticii medievale.

Singura realitate a lumii, în concepția lui Șankara, este Brahman (absolutul). Dar lumea nu este totuna cu Brahman, deoarece ea este doar o iluzie a realității brahmanice. Iată de ce, susține marele comentator, este fără rost orice știință care urmărește cunoașterea acestei lumi ireale. Da, căci nu numai că este o eroare, deoarece „studiază ceva care nu există”, dar este și o mare primejdie prin faptul că „leagă individul de o iluzie de care ar trebui să scape”.

Motiv în plus, ne infornează profesorul E. Vasilescu, ca Vedānta să vadă în cunoașterea adevăratei realități singurul procedeu de mântuire: „Când individul ajunge să știe că sufletul său  este una cu absolutul, cu Brahman, atunci el scapă de karman și de renașterea într-o nouă viață, pentru a intra în marea și unica realitate, în Brahman”.

În paralel cu Vedānta, în Upanișade s-a dezvoltat Sāmkhya („socoteală”, „enumerare”), sistem realist-ateist (de altminteri, la fel ca Vedānta), atribuit legendarului Kapila, despre care se presupune că ar fi trăit în secolul al VI-lea î.e.n., sistem în care sunt enumerate cele 25 de principii constitutive ale lumii. De fapt, un sistem dualist, deoarece în seria celor 25 de elemente, din care autorul pretinde că este alcătuită lumea, contează doar primul (Prakriti sau natura materială) și ultimul (Purușa sau natura spirituală).

Dar cu toate că lumea materială și lumea spirituală sunt la fel de reale și veșnice, fiecare cu existența sa separată, totuși, sufletele individuale au fost închise în trup „ca într-o închisoare materială”, așa încât strânsa, uimitoarea și inexplicabla legătură la nivel filosofic (vezi răsunătorul eșec al cartezianismului la acest capitol), este senzațional ilustrată prin următoarea metaforă: orbul (trupul) poartă pe umeri ologul (sufletul)! Evident, cu speranța că atunci când sufletul își cunoaște adevărata sa natură și menire (faza conștienței că mântuirea are prioritate), „el rupe lanțurile materiei și intră într-un somn veșnic, fără vise, în impasibilitatea absolută” (E. Vasilescu)…

Întrucât Yoga este o practică ascetică și mistică, bazată pe sistemul Sāmkhya, iar urmele ei se regăsesc în RigVeda și în vechile procedee mistice ale arienilor, și întrucât scopul suprem al yoghinului este dobândirea mântuirii prin asceză și exerciții întru completa stăpânire a trupului (post, mortificare, controlul respirației, suprimarea activității simțurilor pentru lumea exterioară, meditație etc.), adevărata practică Yoga cere ca, după dobândirea unor însușiri neobișnuite (diminuarea proceselor fiziologice până la totala lor încetare, mersul pe cuie sau pe cărbuni aprinși etc.), practicntul să nu se folosească de ele într-un meschin mod publicitar-pecuniar, ci – așa cum arată Mircea Eliade în lucrarea Le Yoga – să ajungă la mântuire prin cufundarea în Dumnezeu, asta deoarece sistemul Yoga admite Dumnezeul numit Ișvara, conceput ca un spirit superior.

Cel mai important dintre sistemele brahmanice heterodoxe este Cārvāka, un sistem care neagă existența lui Dumnezeu, a sufletului și a vieții după moarte. Tocmai de aceea, în autentică manieră epicureistă, el recomandă „trăirea vieții în toate bucuriile și plăcerile ei”. Optimist în aparență, socoate E. Vasilescu, „sistemul acesta are la bază același exasperant pesimism indian: gustarea plăcerilor nu este altceva decât un mijloc de a ușura durerea existenței”.

Doar câteva cuvinte despre dharma sau legea brahmană, care – cu toate că astăzi nu are o existență legală – încă se menține în viața socială a indienilor, căci grija de căpetenie a legiuitorului brahman, așa cum rezultă din Codul lui Manu, a fost aceea de a menține și a întări închistat-ineficientul sistem al castelor. Prima castă, cea cu rol de monopol al puterii moral-spirituale, este casta brahmanilor: reprezentanții ei îndeplinesc orice act religios, studiază Vedele și le explică. Cea de-a doua castă (a nobililor și războinicilor), din care odinioară se alegeau regii, făcea concurență brahmanilor: deși nu aveau atribuții religioase, ci doar însărcinări administrative și judecătorești, reprezentanții acestei caste erau oameni culți, aveau voie să citească Vedele (nu să le și interpreteze), iar din rândul lor s-au ridicat însemnați filosofi și literați. A treia castă, numită vaișya („stăpânii casei”), era/este formată din clasa de mijloc: agricultori, meșteșugari și negustori. Aceste trei caste erau ale arienilor. Dedesubtul lor, în principiu fără niciun drept (inclusiv dreptul de-a citi Vedele), era casta șūdra a nearienilor (băștinașii subjugați de arieni): orice impolitețe sau tentativă de nesupunere a acestora în fața reprezentanților celor trei caste superioare era pedepsită cu asprime de legea brahmană. Din căsătoriile dintre un șudra și membrii celorlalte caste, căsătorii interzise de dharma, au rezultat o serie de subcaste, condiția socială a membrilor acestora fiind îngrozitoare. Pe ultima treaptă a vieții sociale indiene se situau cei din paria („în afară de castă”), termen portughez în care erau incluși de-a valma oropsiții și barbarii, adică adepții altor religii decât cele ale indienilor arieni (mahomedanii, creștinii etc.). Desigur, brahmanii au încercat să atribuie castelor o origine divină, acreditând ideea că ele toate rezultă din Purușa, omul primordial care s-a oferit pe sine ca  sacrificiu mistic: brahmanii au luat naștere din capul lui, războinicii din brațe, agricultorii din coapse și șūdra din picioare.

Însă, mai presus de inflexibilitatea legii brahmane, se situează următorul adevăr, corect sesizat de profesorul Emilian Vasilescu: „Izbutind să facă din casta lor centrul vieții politice, economice, sociale și culturale din India, brahmanii au devenit cu vremea sclavii propriilor rânduieli”, asta deoarece ea cuprinde „un nesfârșit număr de prescripții care îngrădesc de aproape viața brahmanului de la naștere până la mormânt”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*