Armata română în vremuri de cumpănă (1945-1965)

„Dacă manifestanții încearcă să ocupe cu forța instituțiile publice se vor face somațiunile legale după care se va trage o primă salvă în aer. Dacă nu se retrag și continuă a încerca să ocupe instituțiile, armata își va face datoria: va trage”. (General Nicolae Rădescu, prim-ministru)

În Februarie 1945 – forțele politice de stânga, în frunte cu partidul comunist, sprijinite de sovietici, au declanșat lupta pentru înlocuirea guvernului și schimbarea regimului politic în stat, încercând să atragă armata de partea lor sau s-o neutralizeze. Dovedind cuminţenie, oştirea s-a menţinut în afara părţilor implicate în conflict, executând ordinele autorității de stat.

În situația în care se afla în februarie 1945, armata din ţară nici nu putea să aleagă altă variantă, deoarece procesul de reducere a cadrului organizatoric, impus de sovietici, se derula concomitent cu declanșarea acțiunilor de epurare, de intimidare a corpului de comandă, de decapitare a oștiri de cadrele valoroase și demne, care ar fi putut opune rezistență în fața presiunilor interne extremiste şi externe. Deși numeric efectivele militare aflate în țară lăsau impresia unei armate puternice, în realitate situația era dificilă, militarii încadrând, de regulă, numeroasele structuri logistice necesare frontului, pe cele care îndeplineau sarcinile de armistițiu și mai puțin unitățile militare propriu-zise ale căror efective fuseseră limitate drastic.

Demoralizate, incriminate și considerate ca fiind „fasciste” (alături de Partidul Național-Țărănesc, Partidul Național Liberal și de primul-ministru, generalul Nicolae Rădescu) de către liderii Partidului Comunist și reprezentanții Comisiei Aliate de Control (partea sovietică), trupele aflate în ţară nu erau în situația de a determina sau influența derularea evenimentelor. Pentru a evita orice surpriză, Comisia Aliată de Control (partea sovietică) a ordonat (28 februarie 1945) dezarmarea subunităților militare aflate în București (Corpul pompierilor, Batalionul Ministerului de Război, Batalionul Marelui Stat Major, Batalionul 2 administrativ, Detașamentul Ministerului producției de război, Detașamentele de construcții nr. 1 și 3, Batalionul 4 instrucție și reparații auto) și a gărzilor care efectuau paza la fabrici, uzine și instituții, sub motivul evitării întrebuințării acestuia de către „elementele dușmane țării”. În schimb, cu puțin timp înainte (decembrie 1944), în România fuseseră aduse trei divizii sovietice cu efective complete, urmate de noi forțe, care au fost dislocate în zonele strategice ale țării.

La aceasta s-a adăugat receptarea pericolului intervenției directe a trupelor sovietice și al ocupării militare a țării, în cazul declanșării unui război civil, care s-ar fi putut produce cu ușurință, în condițiile în care gărzile patriotice, organizate de comuniști (75.000 de membri la începutul lunii martie 1945), erau pregătite să treacă la „ocuparea prin forță a principalelor instituții de stat din București”, inclusiv a Marelui Stat Major (ale cărui subunități de pază fuseseră dezarmate din ordin sovietic) și la neutralizarea a 15 obiective militare din Capitală. Cu toate acestea, poziția primului-ministru, generalul Nicolae Rădescu, a fost fermă, el cerând respectarea cu strictețe a reglementărilor în vigoare pentru menținerea ordinii interne în stat.

Încă de la 14 februarie 1945, Inspectoratul General al Jandarmeriei făcuse cunoscut structurilor din subordine că în conformitate cu ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr. 31 252/1945, trebuiau luate măsuri ca „ori de câte ori se vor mai ivi cazuri prin care se încearcă schimbarea cu forța a autorităților, prefecți, pretori etc. să se răspundă prin forță, promt și fără ezitare”. În acest scop trebuia luat imediat „contact cu comandamentele militare care au primit ordin prin Ministerul de Război” și să se procedeze conform „planurilor întocmite de comandamentul de zonă interioară”.

Constatând, la rându-i, că „pe teritoriul țării încă se mai ivesc cazuri când se schimbă autorități, prefecți, primari etc. cu forța”, Ministerul Afacerilor Interne a transmis, a doua zi, ordinul prim-ministrului, ca „întotdeauna la acțiunile de forță să se răspundă cu forță”, cu precizarea că „ordin în acest sens a fost transmis și Ministerului de Război”. Pentru a fi și mai clar, Nicolae Rădescu a atenționat (16 februarie) pe cei care voiau să schimbe ordinea în stat că: „Dacă este nevoie să ajungem la război civil, îl vom face domnilor, oricare ar fi rezultatul”.

Pe măsura precipitării evenimentelor, la 23 februarie s-a cerut ca „în cazul când demonstranții care încearcă să ocupe instituțiile nu se retrag la salva de avertisment să se tragă în plin” .

La 24 februarie 1945, la o zi după ce comandantul Corpului 7 teritorial raportase că ,,sunt indicii categorice că mâine prefectura va fi ocupată cu forța”, Nicolae Rădescu a ordonat: „Dacă manifestanții încearcă să ocupe cu forța instituțiile publice se vor face somațiunile legale după care se va trage o primă salvă în aer. Dacă nu se retrag și continuă a încerca să ocupe instituțiile, armata își va face datoria: va trage”. În conformitate cu aceste ordine, în cea mai mare parte a garnizoanelor, comandanții, care primiseră misiunea de a asigura liniștea și buna funcționare a aparatului de stat, au făcut cunoscut că dacă unitățile vor fi atacate în timpul îndeplinirii ordinelor militarii vor reacționa.

În acest sens, colonelul Nicolae Lotoroșeanu, comandantul garnizoanei Turnu Severin, făcea cunoscut locotenent-colonelului Uskov, împuternicitul Comisiei Aliate de Control în județul Mehedinți: „Trupele din garnizoana Turnu Severin nu vor ataca pe nimeni; ele însă se vor apăra în cazul când vor fi atacate de manifestanți”. Totdodată, cerea „să se evite prezența ostașilor sovietici în rândurile acestor manifestanți dornici a tulbura liniștea publică și a paraliza activitatea instituțiilor de stat”.

Ofițerul român știa că în caz de conflict cu trupele sovietice, pentru rănirea oricărui ostaș aliat urma să se aplice „pedeapsa cu moartea”, că aceasta ar fi constituit un pretext pentru instituirea regimului de ocupație militară propriu-zisă și desființarea tuturor unităților care mai erau în țară.Același lucru îl știa și ofițerul sovietic, care a răspuns că dacă militarii români vor deschide foc împotriva manifestanților, sovieticii vor considera atacul ca antidemocratic și provocator și vor deschide foc împotriva trupelor române.

În final, cu câteva excepţii, unde provocările au fost mai mari, evenimentele au decurs fără vărsare de sânge.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*