Anti-comunismul a apărut la români, în mod paradoxal, înaintea comunismului!

Când, după victoria insurgenței bolșevice din octombrie 1917, întreg frontul de Est a fost cuprins de nebunia revoluției, a decapitării exploatatorilor, a abolirii privilegiilor sociale etc., singurii care nu au cedat febrei anarhiste au fost soldații români. Și-au păstrat firea și nu s-au grăbit să urmeze exemplul mujicilor bezmetici care trecuseră la degradarea ofițerilor și la refuzul luptei. Atunci, pe frontul din Moldova, unde cantonau împreună cele două armate, s-a produs un eveniment extraordinar de pitoresc, de spectaculos, dar și semnificativ: aflând că soldații ruși fac propagandă printre soldații români să le urmeze exemplul, adică să facă și ei revoluție, să-l detroneze pe rege, să-i degradeze pe ofițeri și să proclame împărțirea între țărani a moșiilor boierești, generalul Poetaș a dat ordin ca soldații ruși, un regiment întreg de turbulenți, să fie dezarmați, să li se dea jos pantalonii, cu izmene cu tot, și să fie bătuți la curul gol cu centironul din dotare, în fața combatanților români… În felul acesta a luat sfârșit pe frontul din Moldova, adică în România, marea revoluție socialistă din Octombrie roșu!… Secvență antologică! De film!

La Praga și la Viena în schimb, modelul rusesc a avut succes și a declanșat o debandadă totală. Teoreticienii marxism-leninismului numesc această anarhie drept stare de spirit revoluționară, premergătoare revoluției comuniste propriu zise. Singurii care nu s-au lăsat contaminați de morbul revoluționar au fost tot militarii români, de data aceasta ardelenii din armata chesaro-crăiască. Depășite de situație, autoritățile au apelat la români, la Iuliu Maniu în persoană, aflat încorporat ca ofițer. Sub comanda acestuia, românii au organizat serviciul de poliție militară și au salvat Austria de comunism, instaurând ordinea la Viena și Praga, în toată Austria. Un an mai târziu, la ordinul primului prim-ministru al României Mari, Ionel Brătianu, Ungaria a fost salvată prin alungarea bandei de teroriști bolșevici a lui Bela Kun!…

Sunt, toate acestea, momente de excelență românească, bine ascunse de adversarii noștri, iar de noi ignorate cu inconștiență tembelă! Nu suntem vrednici să deducem din ele cât au fost de bărbați, de oameni cu capul pe umeri, românii de atunci!

Anticomunismul la români a fost exemplar mai apoi prin Panait Istrati, marele scriitor și militant de stânga. Spre deosebire de tovarășii săi de idei, un Henri Barbusse sau Romain Rolland ori un Louis Aragon, aflați toți pe lista de stipendiați ai Moscovei, adică în solda propagandei cominterniste, românul nostru nu a pregetat să-și facă publice motivele dezamăgirii și ale despărțirii de URSS, de minciuna bolșevică! Asta în vreme ce toată intelectualitatea subțire a Europei, toată intelighenția apuseană, spera în victoria bolșevismului, a comunismului leninist, și făcea propaganda pro-stalinistă! Nu poate fi găsit nici un intelectual român autentic care să se fi lăsat momit sau păcălit de propaganda comunistă!

Anticomunismul a fost și pentru legionari o constantă doctrinară și de acțiune. Iar intrarea României în război, la 21 iunie 1941, s-a făcut sub titulatura de Cruciada împotriva comunismului!…

După trădarea de la 23 august 1944 și ocuparea Țării de Armata Roșie, românii au fost primii care au organizat un guvern (Guvernul național de la Viena) și o armată de rezistență anti-sovietică, prin legionarii care, aflați în lagărele naziste de concentrare, au cerut să fie lăsați să lupte împotriva hoardelor bolșevice!

În fine, după instalarea la putere a comuniștilor, numai în România a existat o rezistență armată, cea din munți. Desigur, această rezistență nu-și propunea să răstoarne guvernul și să-i alunge pe ruși. Ci doar să mențină în sufletul poporului român flacăra speranței și a demnității naționale. Să mențină duhul opoziției la o politică atât de inumană. Nu a fost deloc puțin!…

De toate aceste isprăvi ale românilor, ale românilor reprezentativi pentru Neam, nu se ostenește nimeni să vorbească, nici măcar în zilele noastre. Când se vorbește de anti-comunism, toată lumea se repede să pomenească Revoluția din Ungaria (1956), Primăvara de la Praga (1968) sau sindicatul Solidaritatea, plus câteva nume de disidenți. De români nu pomenește nimeni. Mă întreb ce se va întâmpla atunci când se va afla de toată lumea că KGB a fost implicat în declanșarea și desfășurarea acestor evenimente, azi etichetate ca onorabile manifestări anti-comuniste?!…

În fine, mai amintesc că numai în România mascarada organizată în 1989 de KGB și celelalte servicii secrete, inclusiv Mossad și CIA, s-a transformat într-o revoltă autentic anti-comunistă, așa cum nu fusese în nici una dintre celelalte țări socialiste. Moment istoric: România a fost prima țară din lume – și pare-mi-se singura până azi, în care statuia lui Lenin a fost demolată, în huiduielile asistenței! Evenimentul s-a petrecut în martie 1990, în ciuda opoziției noilor guvernanți… Se ruga Ion Iliescu la televizor, de mulțimea adunată în Piața Scânteii, să lase în pace statuia lui Ilici. Deh, Ilici la Ilici nu dă jos statuia!… La fel cum tot în România, și numai în România, pe vremea lui Ceaușescu, a fost dată jos din Piața Victoriei și mutată mai la dos statuia soldatului sovietic eliberator… La Viena și-n multe alte orașe ale Europei de Răsărit statuia similară tronează și azi în calea oamenilor, stricându-le ziua… La București, nimeni nu mai știe unde a fost ascunsă statuia cu rușinea, ridicată în cinstea soldaților cotropitori, a inamicului!

Ce se întâmplase în celelalte țări comuniste până la 22 decembrie 1989 fusese o perestroikă anemică, o încercare de cosmetizare a comunismului, făcută cu susținerea complezentă a întregului Occident. Turnura pe care a luat-o perestroika în România după ieșirea în stradă, la sacrificiu, a sute de mii de români, nu a mai putut fi ținută sub control de autorii loviturii de stat. Ei contaseră pe faptul că „mămăliga nu va exploda” și că românii, speriați de tancuri și de teroriști, vor sta sub plapumă, privind pe furiș la televizor.

Ci românul a ieșit cu pieptul gol dinaintea tancurilor! „Fără par, fără pistoale, Numai cu palmele goale”, cum sună idealul de comportament voinicesc… Abia la București și în România s-a impus evenimentelor din toamna lui 1989 caracterul anti-comunist ireversibil, de unde, în final, s-a tras și destrămarea URSS. Momentul demolării la București a statuii lui Lenin este semnificativ. Din păcate, revoluția anti-comunistă a populației a adus la guvernare comuniști din speța cea mai nenorocită, a kominterniștilor KGBiști! Ei ne conduc până azi…

S-a pierdut atunci un capital fantastic: o disponibilitate totală și generală pentru sacrificiu întru binele comunitar, național, a milioane de români. Dacă li s-ar fi cerut atunci românilor să muncească un an de zile pe brânci și pe gratis, în folos obștesc, nimeni nu ar fi spus că nu acceptă!…

Nemernicii care se cocoțaseră în frunte nu aveau însă gândul decât la jaf. Și au debutat printr-un jaf! Au scos pe piață, pentru îndestularea populației, mii de tone de carne, despre care au spus că au cumpărat-o ei, taman atunci, în zilele revoluției! În realitate era carne cumpărată de cu vară, despre care lui Ceaușescu i se raportase că a fost dată pe piață, în realitate fusese dosită de autorii loviturii de stat în scop îndoit: pentru a crea nemulțumire în populație prin absența de pe piață a cărnii și pentru a o scoate la vânzare după lovitura de stat, încasând și banii pentru o marfă care mai fusese o dată plătită! Cu asemenea găinării a debutat guvernarea FSN…

*

Comunismul a eșuat în România căci nu a avut niciodată vreo șansă de a se impune. În schimb, național-comunismul ceaușist nu a fost departe de reușită. Dacă aveam norocul ca linia lui Ceaușescu să fie continuată (și corectată, desigur, pe ici-colo, în câteva puncte esențiale…) de generația următoare, a lui Nicu Ceaușescu și Traian Ștefănescu, România azi ar fi fost una dintre țările cele mai prospere din lume. De aceea, în logica bestială a anti-românismului cominternist, Nicolae Ceaușescu trebuia pedepsit, trebuia eliminat într-un mod deopotrivă sângeros și umilitor, iar tot ce rămânea de pe urma lui, distrus! Ca să fie învățătură de minte pentru cine ar mai încerca să facă la fel, adică să înfrunte oligarhia financiară a planetei și alte forțe ale Răului, diabolice în sensul cel mai propriu al cuvîntului! …Mai exact spus, alta ar fi fost soarta României dacă eram lăsați să ne vedem singuri de viața și de Țara noastră, lăsați să corectăm și să continuăm cum am fi vrut noi linia național-comunismului ceaușist, fie-i, Doamne, țărâna ușoară robului Tău Nicolae!…

*

Din nefericire, un inventar complet a ceea ce România a reușit să dobândească în „epoca de aur”, este, în mare măsură, un inventar a ceea ce s-a distrus și s-a dus pe apa Sâmbetei după 1990. Pentru industrializarea României s-a muncit mult și s-a suferit! De 20 de ani, după 1990, se lucrează la distrugerea economiei românești și încă mai au de lucru. Din perspectiva celor petrecute după asasinarea lui Ceaușescu, acesta, dacă era mai înțelept, trebuia să-și dea seama că visul său de a ridica România printre națiunile fruntașe ale planetei nu putea fi ușor acceptat și tolerat de forțele care trag sforile pe această planetă. Poate că dacă Ceaușescu își dădea seama de asta, nu ne mai hăituia atât pentru „îndeplinirea cincinalului în patru ani și jumătate” și alte minuni asemănătoare. Ar fi alocat la fondul de consum mai mult de o treime din produsul național și am fi avut și noi mai mult timp liber să ne distrăm, să cheltuim noi propria agoniseală, să ne bucurăm de viață.

Tragedia României este că ne-am spetit cu toții, vreme de 25 de ani, dar nu noi am ajuns beneficiarii eforturilor noastre și ai realizărilor noastre din timpul dictaturii lui Ceaușescu. Beneficiari au ajuns cei care l-au ucis banditește pe Ceaușescu și au avut după 1990 ce fura și ce distruge! Nicolae Ceaușescu a știut să ne pună la muncă, dar nu a știut să ne ferească de acești nemernici! Și cred că era de datoria sa, de șef de stat, să se asigure de transferul puterii la momentul cel mai potrivit și către cei mai potriviți să o preia… Și era de datoria lui să pregătească un grup mare și omogen de persoane pe mâna cărora să dea Țara când se va retrage! …S-a purtat de parcă mai avea de trăit 100 de ani!

Era obligat să cunoască primejdiile reale care pândeau atât persoana sa, cât și viitorul României. S-a temut ori nu s-a priceput să rezolve definitiv problema cozilor de topor KGB-iste din partid, din armată, din securitate, deși dispunea de lista cvasi-completă a lor. Poate că l-a speriat numărul prea mare al trădătorilor!… De teama de a nu fi trădat de cei din imediata apropiere, s-a înconjurat numai de imbecili, de incompetenți, care, ce-i drept, îi erau loiali, știind bine că poziția lor privilegiată o datorează exclusiv lui Ceaușescu, nicidecum vreunui merit personal. Ceaușescu, luându-și răspunderea unei politici independente, trebuia să-și dea seama de acțiunea forțelor ostile, anti-românești, și să reacționeze cu un pas înaintea lor. Adică bine era să-și fi regizat el însuși retragerea din viața politică și predarea puterii, înainte de a fi silit s-o părăsească într-un mod atât de dramatic și de catastrofal pentru Țară.

…Dar acest punct de vedere îl las să fie dezvoltat de alții. Eu, aflat încă și azi sub impresia celor văzute la Televiziunea Română în noaptea de 25 decembrie 1989, am mari dificultăți în a mai vedea defectele, greșelile și, poate, crimele lui Nicolae Ceaușescu…

*

Memento! L-am întrebat pe un înalt demnitar chinez, pe la mijlocul deceniului 1990, de ce în China nu s-a produs o revoluție anti-comunistă similară celei din 1989 din Europa de Est. Răspunsul: Pentru că în Comitetul Central al Partidului Comunist Chinez nu există nici un evreu…

Nu eu am spus-o! (fragment din Decalogul junelui naționalist)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*