Reporter fără voie: Culorile sărăciei

Luna februarie a debutat cu suficiente grade în termometru, iar soarele generos ne-a mângâiat fără restricţii, într-un cuvânt, am avut un weekend minunat! Apoi, săptămâna a început cu mai puţine grade şi, purtând în piept dorinţa de mişcare, mi-am propus să ajung la Circa Financiară a Sectorului 6, pentru plata impozitului; puteam plăti online, dar încă de la primele ore ale dimineţii am simţit o chemare pentru pasarela ce uneşte cele două cartiere bucureştene: Cartierul Griviţa Roşie şi Cartierul Giuleşti, dacă se mai numesc aşa.

Am băut cafeaua, ca orice muritor de rând, în faţa micului ecran, privind şi ascultând cu mare atenţie horoscopul, după aceleaşi ştiri care îmi dau furnicături pe şira spinării. Violenţă, nepăsare şi sport. Prezentatorii posturilor TV mi-au captat toată atenţia şi, de ce să nu fiu corectă, reclamele. Care au un impact ca nuca în perete, în plus sonorul parcă se răzvrăteşte cu ură, spărgându-ne dintr-o data timpanele cu decibelii scăpaţi de sub control intenţionat, dacă eşti surd, printr-o minune, constaţi că te-ai vindecat, minune dumnezeiască. Sau scapi ceaşca cu cafea din mână, cei mai norocoşi se pot opări la limbă, o înghiţitură de cafea fierbinte te aduce la tăcere toata ziua. În fine, pornesc la drum aşa cum mi-am propus, ora ce-i drept, mai aproape de miezul zilei când circulaţia pe şosea este mai aerisită, asta era şi ideea. Parchez automobilul în apropierea pasarelei şi cu nostalgia la braţ îmi fac curaj păşind sigur ţinându-mă de balustrada ruginită.

Treptele nu mai sunt ca acum 30 şi ceva de ani, din scândură impregnată cu uleiuri sau eu ştiu ce soluţii, rezistente la intemperii. Îmi amintesc cum troncăneau sub paşii grăbiţi ai oamenilor de toate vârstele, din loc în loc mai lipsea câte-o scândură sau şuruburile erau scoase, atenţia trebuia sporită, deoarece riscul de împiedicare era inevitabil, iar seara trebuia obligatoriu să porţi lanternă, altfel, până traversai pasarela, era posibil să cazi de câteva ori.

Copil fiind, simţeam o plăcere să privesc trenurile de sus sau printre scândurile lipsă, la schimbul de tură din cadrul Atelierelor Griviţa Roşie era un furnicar de nedescris, oamenii în salopete unsuroase sau mirosind puternic de soluţii, care mai de care, umpleau la refuz peroanele din Halta Griviţa, puzderie de navetişti.

Coborând pasarela pe Calea Giuleşti, mă strecuram printre blocurile unde mirosul de pâine caldă mă ademenea, erau câteva magazine într-un complex comercial chiar la piciorul podului, ceferiştii îşi făceau cumpărăturile înainte de călătoria cu trenul spre casă. Acel aşezământ conţinea: cofetărie, gogoşerie, alimentara, aprozar, ferometal şi magazin de textile, încălţăminte. Merceria era magazinul meu preferat, intram şi iscodeam cu privirea pe sub tejghea dacă nu cumva cineva şi-a pierdut vreun nasture de veston, acei nasturi bombaţi cu stema republicii impregnată erau comorile mele, atunci când din întâmplare îi găseam. Astăzi pe toate le-am găsit doar în mintea mea.

Am urcat treptele pasarelei cu paşi uriaşi, m-am şi împiedicat de câteva ori, balustrada plină de rugină şi unsoare, treptele din lemn erau din tablă lucioasă pe alocuri perforate de rugină, un mare risc pentru trecători; mă întrebam în gând: oare, dacă ningea, mai putea cineva să treacă, fiind gheţuş, nici nu vreau să-mi închipui. Nostalgică priveam treptele străine şi pe cei doi pietoni, un tânăr care zburda pe trepte şi un pensionar care ţinându-se de balustradă cu temă, cobora.

Un sentiment de linişte şi necunoscut m-a îmbrăţişat atunci când am trecut pe lângă complexul din care nu a mai rămas decât zidurile cu uşile ferecate, acele spaţii furnicar de altă dată erau numai în mintea mea, la fel şi mirosul de pâine caldă. Strada era pustie, parcă bântuia ciuma, câteva maşini erau parcate şi câteva circulau pe şosea, în schimb blocurile erau înţesate cu schele şi muncitori care izolau cu polistiren faţadele, totul într-o tăcere ordonată. Nicio cafenea, nici un magazin aglomerat nici ţipenie de om în mijlocul zilei, oare gripa şi virusul venit de la mii de km a înspăimântat locuitorii Cartierului Giuleşti?

Cu întrebările la purtător şi pasul hotărât spre Circa Financiară, am fost martora unei scene parcă ruptă de realitate, un domn trecut bine de 70 de ani i-a deschis uşa aprozarului unei doamne, gestul de mare nobleţe m-a trezit din visare, încă mai sunt sentimente de omenie rătăcite printre plăcile din beton? Am zâmbit privind cele câteva găleţi cu flori, garoafe, trandafiri, crini şi crizanteme, aşezate ordonat sub fereastra unde roşiile, fasolea şi alte frunze verzi aşteptau cuminţi în vitrină, cumpărătorii.

Acelaşi magazin din copilăria mea, însă puţin schimbat, fără obloanele grele din scândură, acum cu geamuri din termopan, aceleaşi garoafe, astăzi în vaze din plastic nu în găleţi din metal, frumuseţea lor pălind sub frunzele crinilor imperiali din import.

Ajunsă în sfârşit la Circa Financiară, la ghişeu, funcţionara şi-a cerut scuze, spunând că trebuie să mai aştept, s-a blocat programul, aveam timp berechet. Am aşteptat preţ de câteva minute, fără să comentez, la ce-mi folosea, oricum încetasem de mult să mai visez.

Am căutat cu privirea un loc să mă aşez, să beau o cafea, dar unde? Pe Şoseaua Giuleşti era capătul lumii, totul trist şi lipsit de culoare de viaţă, nimic care să te cheme să te facă să rămâi. M-am întors pe acelaşi drum, pasarela tăcută şi părăsită cuprinsă de rugină, din loc în loc lucind în razele zgârcite ale soarelui s-a lăsat traversată de realitate. Am păşit cu grijă pe tabla lucioasă ce servea drept pardoseală, am făcut câteva fotografii garniturilor de tren în paragină, simţind acelaşi miros de cherosen, vaselină şi urină, am dat bineţe celor trei, patru persoane care m-au depăşit în mers, am coborât treptele abrupte ţinându-mă strâns de balustradă, de această dată întrebându-mă unde sunt banii pentru reabilitarea acestei construcţii care durează de secole, unde sunt muncitorii care lucrau în trei schimburi la Atelierele Griviţa Roşie, mirosul de la cantina liceului care îţi provoca o revoluţie în stomac şi cel mai important, sunetul sirenei lui Vasile Roaită, care anunţă ora 14, schimbarea turelor de lucru.

Astăzi am văzut culoarea gri a sărăciei, depoul murdar şi un singur acar. Coincidenţă sau nu, privindu-mi ceasul am constatat ca era ora 14, m-am oprit pe caldarâm să ascult, era doar vântul, atât.

4 răspunsuri la Reporter fără voie: Culorile sărăciei

  1. Pingback: Reporter fara voie: Culorile saraciei | Syneiter's Blog

  2. Avatar IO...gerules spune:

    Doamna Coca Popesu ati povestit o viata in cateva vorbe si imagini.Ati asezat adevarul pe varful sulitelor in care guvernantii Romaniei vor sa-i infiga pe romani in mod parsiv si mincinos,pe nesimtite.Toate schimbarile petrecute pe intreaga planeta,la ora actuala,poarta pecetea asa zisei Revolutii fraceze in Franta,sovietice in Rusia,romanesti in Romania…Toate transformarile sociale din lume au izul politic al acestei intruse criminale pe teritoriul popoarelor.In istoria societatii umane se dovedeste a fii o singura Revolutie si anume cea a lui Iisus Cristos(Petre Tutea),restul nu au fost si nu sant decat lovituri criminale indreptate impotriva natiunilor intemeiate din menire divina.Toate aceste zise Revolutii au urmarit un prim scop:reducerea populatiei muncitoare,adica a acelora care produc venitul tarii respective,venit national pe care se sprijina restul activitatilor unei natiuni,actiuni neproducatoare dar necesare social
    (medicina,scoli,arta,sport…)si cresterea populatiei neproducatoare,nemuncitoare,doar frofitabila incepand chiar cu insisi guvernantii care iau tot caimacul ce se mai poate din tara.Romania a fost distrusa tocmai prin aplicarea prinipiilor acestei revolutii diabolice imbracata in haine proletare,la inceput,apoi si-a luat vestimentatia scabroasa,la vedere a homosexualitatii si drogurilor.De fapt distrugerea Romaniei a inceput la 23 august 1944,continuind cu perioada cominternista pana in 1968 cand doi patrioti de calibru au scos Romaia din ghiarele dusmanilor ei(Ghe.Ghe.Dej si Nicolae Ceausescu)ridicand prestigiul acestei tari aproape de Dumnezeu,cand iarasi a intervenit intrusa-diavol-Revolutia,savarsind marasmul,intrerupt de Epca de Aur,unei tari cu potential pamantesc(adica daruit de Dumnezeu) si uman,materie si spirit tot dotare divina.Datorita acestui fapt se distruge bunastarea si fericirea unui popor muncitor si visator la gradinile raiului,datorita acestui fapt se ridica munti de faradelegi criminale.

  3. Avatar Alexandru Harvalia spune:

    FELICITĂRI! Stimata și distinsa Dna Coca Popescu, reporter fără voie, ați scris istorie în acest articol care zugrăvește atât de real și elocvent starea societății românești înainte și după Lovitura de stat din ’89! Sunt profund impresionat trezindu-mi amintiri plăcute mie din perioada tinereții mele ca inginer care lucra la Electrofar! În același timp mi-au dat fiori și o revolta a renăscut fata de starea de degradare a vieții sub toate aspectele ei de astăzi! Și toate acestea din cauza trădătorilor și vânzătorilor de Tara și Neam care ne-au condus și încă ne mai conduc fără scrupule! Ma întreb cât vom mai răbda? Va rog să-mi permiteți sa distribui acest Articol pe Facebook, important sa fie citit de cât mai multe persoane în special tinere!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*