Lecția Umorului

De sărbători, am primit mai multe daruri în cărți, printre care și Enciclopedia umorului de buzunar de Ion Pecie, în zece volume, dar plănuită să aibă 20 de volume și chiar mai multe, după 53 de tematici indicate. Nu sunt volume uriașe, tomuri, ci au formatul „carte de buzunar”, fiindcă încap într-un buzunar și au scopul de a fi citite în parc sau pe drum, când călătorești cu tramvaiul, metroul sau trenul. Dar și acasă, când ești indispus și ai nevoie de un strop de umor, fiindcă dacă nu bei din paharul cu umor, măcar un strop pe zi, îmbătrânești repede și urât. Umorul ține de sănătate și iluzie, de ceea ce poporul cuprinde în expresia „tinerețe fără de bătrânețe și viață fără de moarte”. Creangă a înțeles bine acest mecanism, mai bine decât Petre Ispirescu, în basmul pe care l-a cules și narat puțin altfel.

Și umorul lui Ion Pecie este altfel. Adică un alterumor. Un umor lipsit de metafizică. Nu este umorul lui Eminescu, Blaga, Arghezi, Eliade sau Cioran. Nici măcar umorul lui Caragiale. Sau chiar Marin Preda. Este un umor orășenesc, urbanizat, născut nu de popor, ci de mase. Masele nu sunt popor, nu au o forță și unitate spirituală, sunt o aglomerație, ca aglomerația din decembrie ’89, căreia îi zicem revoluție. E un umor creat de o populație comasată, care de peste 30 de ani își caută identitatea pe care a pierdut-o. Ne-au invadat, cum zicea un cărturar, „dobitocii așa-ziși intelectuali”.

Enciclopedia lui Pecie este semnificativă pentru această realitate nouă, fiindcă noua Românie ți-a pierdut umorul autentic, masele ei nu-și mai găsesc albia și rătăcesc. Uneori rătăcesc așa de mult încît au dat în gropi, adică au manelizat umorul, l-au transformat în bășcălie. Umorul care a devenit bășcălie sau kitsch trebuie scos în afara literaturii, în afara vieții. El nu-i umor, el ucide umorul. În orice caz, bășcălia este un mare dușman al încrederii. Pe când umorul autentic vindecă. Lecuiește, dă tărie, nu moleșește. În antichitate exista o comunitate de oameni numiți moleșiți (sciții). Aceștia au renăscut azi și la noi. De la mulți oameni am auzit vorba că așa suntem noi, românii, adormiți. Nu ne trezim și corupții joacă sârba pe noi.

Evident că este nevoie de o enciclopedie a umorului, dar cred că va trebui făcută de Academie, fiindcă nu stă în puterile unui singur om. Ion Pecie are meritul că a început această trudă, dar deocamdată e ca vinul tulbure, trebuie limpezit. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu un „umor de buzunar”, care arată ca un talmeș-balmeș, ca o uzină de produs de toate pentru toți.

Eu i-aș spune umor forumist, generat de această pătură nouă de umoriști, care nu creează nimic, ci doar comentează ce fac alții. Alții, adevărații artiști, creează, iar ei își dau cu părerea. Și privesc totul de sus, de parcă ar fi cei mai deștepți din lume, dau lecții autorilor adevărați. Există și o rubrică la sfârșitul oricărui text, numită Forum sau Comentarii, unde ei, forumiștii, emit păreri, dar adesea sunt vulgare, sunt bășcălii lubrice, defulări ale unor oameni complexați, păreri neserioase, nedemne de luat în seamă.

Sigur, umorul din Enciclopedia lui Pecie nu este din categoria aceasta, a „semianalfabeților cu internet”, cum îi definea Solomon Mrcus pe românii de azi, fiindcă el a periat lucrurile, le-a trecut printr-o strecurătoare a gustului propriu, care este totuși acela al unui intelectual, care se trage din stirpea moromețiană.

Aici era marele lui pariu, dacă făcea o enciclopedie sau măcar un volum dedicat umorului moromețian. Poate în viitor. Deocamdată în Enciclopedia lui există numai orășeni. E un umor urbanizat. Moromete nu există în volumele lui, dar nici Bulă, ci Bilă. Tot e ceva. Dar până la un nou Moromete eliberat de prejudecăți mai e drum lung. Și este foarte necesară această scormonire în fântâna țărănească, pentru a nu cădea în bășcălie, care este un fel de mâncare fără gust, umor fără sare și piper. Toți oamenii au umor, până la proba contrară. Cu umorul te naști, dar el trebuie cultivat, ca o grădină pe care trebuie s-o plivești. Manelizarea umorului sănătos a dus la bășcălie. Ferea de această molimă! De aceea ne-au și invadat patibularii.

Important este că Ion Pecie ne face prin Enciclioedia lui să râdem, uneori bine, cu poftă, dar și să medităm la acesată zestre a poporului român, umorul, care se spune că ar fi soluția supraviețuirii lui. Sigur, o supraviețuire cam șchioapătă. Unii cu munca, alții cu umorul. Da, nemții, de pildă, nu au umor ca românii, dar au hărnicie. Oricum, dacă vedeți Germania, nu vă vine să credeți cum orașe rase de pe fața pământului în cel de-al doilea război mondial, azi arată ca niște minuni ale arhitecturii. Nemții n-au avut timp de umor, fiindcă au fost prea ocupați cu munca.

La noi e invers. În orice caz, căderea umorului în bășcălie se poate asocia cu nemunca. Umorul are o vână benefică, ajută munca, creația, dar are și o latură malefică, că te duce la delăsare, că te moleșește dacă nu știi să-i pui calului la timp căpăstrul. Are două fețe, ca Ianus. Cu una te face să râzi, cu alta să plângi. Aș spune că, pentru români, umorul căzut în bășcălie e un blestem. A avut și are un rol malefic. A dus la nemuncă, la încununarea acelei vorbe cu care chipurile ne mândrim „a face haz de necaz”. Adică am un necaz, precum o rană la o mână, și în loc să dreg necazul, să mă vindec, râd de el. Râd și ce se întâmplă? Rana dă în cangrenă și mi se taie mâna. Și ce fac? Râd că nu am o mână! Și tot așa râd dacă mi se taie capul, ca în parabola lui Cantemir cu gâlceava dintre cap și trup. Sau ajung ca în timpul lui Henric al VIII-lea, când mulțimea se distra că era decapitat un Thomas Morus!! Brrr!

Da, aici duce umorul nefast sau apocaliptic, fiindcă există și un umor prost, fără spirit, grosier sau chiar sadic, care te face să te tragi de șireturi cu învățatul. Printr-un astfel de umor, paznicul e la fel de deștept ca directorul fabricii, ba e și mai și, dacă e forumist, îi dă și lecții. Ceea ce nu e corect. Cu umorul maselor să nu te pui, căci el a dus la cădera multor capete încoronate! Umorul bun, lecuitor, trebuie să înalțe virtuțile umane, nu să le omoare. Eu nu gust umorul care umilește natura umană. Și Ion Pecie are dreptate să pună ca motto al volumelelor sale expresia „să râdem cu oamenii, nu de oameni”.

El are câteva coordonate bune, urmărește un țel benefic, dar nu are spirit critic. De pildă, volumele sale poartă acest titlu: Dacă umor nu e, nimic nu e, parafrază a vorbei cu care își încheia Marin Preda romanul Cel mai iubit dintre pământreni, „dacă dragoste nu e, nimic nu e”, cugetare extrasă din Epistola I către Corinteni a Apostolului Pavel. Ei, aici e cheia. Cred că, în cazul românilor, dacă umor nu e, există bășcălia, care ne-a dus în groapă. Eu lucrez de mai mulți ani la un Dicționar al moralei, iar ștacheta pe care mi-o pun are formula „dacă morală nu e, nimic nu e”. Și cred că dragoste fără umor există, dar umorul fără dragoste e tare șchiop. Sigur, se poate combina foarte bine umorul cu dragostea, dar se poate ajunge și la tragedie, ca în Romeo și Julieta, ca în toate marile iubiri care s-au terminat tragic. Au urmat triada amor – umor – omor, căreia i-am dedicat un tratat despre amor (Filmul erotic) Și s-au teminat tragic fiindcă nici umorul, nici dragostea nu au avut morală. Morala este Dumnezeu. Ea este criteriul absolut după care putem judeca lumea, după care putem judeca istoria. Tragediile vin numai pe calea abaterilor de la morală.

E inutul să mai arăt că România de azi se află într-o gravă criză morală. Începând cu corupții de la putere, care au molipsit toată populația de „arta de a fura”. A te descurca, iată cum sună nemunca la români, care macină de zor țara. Iar cea mai evidentă dovadă a acestei crize este umorul-bășclie, umorul de gang, umorul de mahala sau de șatră.

*

Așadar, poate fi umorul criticat? El este de zeci de feluri, pentru toate categoriile și mințile, cu efecte de toate calibrele. Dar poate un om fără școală să perceapă umorul celui învățat? Nu poate, fiindcă nu înțelege unde bate, nu înțelege… poanta! Dacă ești pretențios, înseamnă oare că nu ai umor? Dar eu cred că există și umor fără umor, adică fără spirit, de proastă calitate, ca și un umor vulgar, porcos. Marii culegători de folclor, precum Anton Pann, cu Povestea vorbii, care este cea dintâi Enciclopedie a umorului românesc, au avut drept criteriu absolut morala. Morala este sfântă, ea este calea către umorul sapiențial, de calitate, rupt din rai.

Simplu spus, există un umor de mahala și unul de elită, subțire, subtil, rafinat. Așa cum există amorul carnal sau la bina, cum îl numea Caragiale, și amorul spiritual. Sigur, diferit de amorul platonic. Dar la o asemenea masă imperială mai pică și câte o gogoașă, este foarte greu să scapi de umorul grosier. Desigur, există și umorul fără perdea, umorul porno,  umorul sexual, în general, care nu trebuie elininat din judecata critică. Dependența omului de sex este mai mare decât dependența lui de umor. Dar în toate cazurile morala trebuie să țină sus ștacheta, altfel se cade în bășcălie, care e moartea încrederii dintre oameni, ucide bunul simț.

Ion Pecie se află undeva la mijloc, umorul cules de el nu este din Caragiale, ci din Nicu Viașu, ca să iau la întâmplare un nume din lista de nume oferită de autor la sfârșitul vol. VIII. El a inclus glume și epigrame de pe răvașe sau de pe internet. Sunt numai nume second-hand. Nu vom întâlni un nume ca Lucian Balaga, autorul uneia dintre cele mai rafinate antologii de folclor din cultura română. Lipsește cu desăvărșite sursa marilor culegători de folclor ai României. Predomina umorul urban, cum am spus, glume care se referă la următoarele categorii de oameni: doctori, muncitori, cheneri, școlari, soldați, funcționari, polițiști, judecători, bețivi, bărbați, femei, meșteri, familiști, soț, soție, ingineri, vânători, pescari, copii, tot felul de slujbași, în general o populație amestecată și alterartă. Așa cum sunt personajele, este și umorul lor. Nu se ridică deasupra condiției de idioți, cum ar spune Lars von Trier. Într-adevăr, idioții sunt la mare căutare, mai toate glumele au întorsături crazy, nici un prsonaj nu e mai breaz ca altul, așa cum le sunt și numele, Piloiu, Șuteală, Bilă, Miluță sau Nilă, care ne amintește de fiul lui Moromete, dar, cum am spus, țăranii lipsesc cu totul din aceste prime 10 volume.

Autorul citează o listă de surse din care a cules. Nu există nici o sursă de umor superior.

Dovadă că Ion Pecie nu este creator de umor, el este, așa cum se autodefinește, culegător de umor. De peste 40 de ani tot adună umor, adică poante, glume, cimilituri, vorbe de spirit, zicale, anecdote pe care le clasifică, le adaptează și le actualizează. Ori pe această cale a adaptării ar fi trebuit să meargă mai vârtos și să nască o nouă și veritabilă literatură umoristică. Așa, Enciclopedia lui nu e un dicționar al umorului, fiindcă nu e organizată după nici un criteriu științific sau estetic. O astfel de organizare ne-ar da Enciclopedia umorului la români și eu aș vedea-o împărțită pe perioade: Umorul mitologic, Umorul tradițional (popular și cult), Umorul regalist și interbelic, Umorul sub dictatură, Umorul semianalfabeților cu internet, Umorul inocențial din viitor

Un Anton Pann al zilelor noastre ar face o nouă Poveste a vorbii inspirată din limba romgleză, adică a forumiștilor, a acestor semianalfabeți cu iPad și internet. Cum se amestecă azi limba, nu s-a mai întâmplat nici pe vremea fanarioților.

Enclicopedia lui Ion Pecie ține de această dn urmă categorie, dar departe de a fi conștientizată. Dovadă că nu există o selecție riguroasă, căci lucrurile sunt amestecate. Sigur, drumul e bun. Adică se face saltul de la „bancurile cu Bulă”, apanajul perioadei comuniste. De altfel, Bulă nici nu apare în această Enciclopedie, e înlocuit cu Bilă. Se face din start diferența. Iar marea diferență se explică prin faptul că Ion Pecie este moromețian, își trage rădăcinile și, deci, seva umorului, din zona Siliștea-Gumești. El e un fel de nou Moromete, însă un Moromete dus la școală, fiindcă Ion Pecie este inginer de profesie, ingienr petrolist, dar și cercetător al istoriei, dovadă că, împreună cu doi sau trei colaboratori, a scris și monografiile câtorva sate, printre care Siliștea-Gumești și Tătărăștii de Jos. Iată, deci, o preocupare de temelie a lui Ion Pecie, conștient că Monografia este cartea de vizită a unui loc, este documentul identității lui. Monografiile satelor țin de istorie, sunt monumente ridicate neamului. Dacă fiecare sat al țării ar avea o monografie, identitatea României ar fi neștirbită,  nu ar mai exista diversiunile UDMR et co., care vor să rupă din trupul țării hălci, fiindcă localnicii, în special preoții și profesorii români, nu au avut conștiința și hărnicia să facă monografii, adică să adune documente de atestare a locurilor în care au văzut lumina zilei, ei, părinții și strămoșii lor.

Monografiile sunt o comoară, ele adună urme risipite, care tind să se destrame sau să piară. Documente, rune, cifre, vase, tablouri, fotografii, tot ce înseamnă urmă istorică, inclusiv mărturisiri ale bătrânilor și mai ales folclor, monumente folclorice, care sunt comoara artistică a unui loc sau altul. Nu mai vorbesc de monografiile filmate, de documetarele cinematografice, poate cea mai modernă cale de conservare a istoriei.

Din aceste comori Ion Pecie s-a alimentat în primul rând, din folclorul țărănesc, apoi din folclorul urban. Meritul lui imens este că a avut ideea să adune perle umoristice pe diferite teme. Din păcate, țelul lui Ion Pecie este unul modest, departe de a fi academic sau enciclopedic, așa cum mărturisește în prefața la vol I; „Una din intențiile mele a fost ca această enciclopedie să servească la reușita unor petrceri”.

Și cred că și-a atins acest scop comercial, am avut ocazia să văd cum funcționează acest tip de umor fără pretenții. El este îndreptățit până la un punct. O dovedește originea lui. Am asistat de-a lungul vieții mele la numeroase petreceri țărănești, în special dinȚara Făgărașului, de unde-mi trag rădăcinile. Și aceste petreceri au ca suport tradițional Șezătorile, când țăranii își aruncă vorbe de la unii la alți pline de miez. Iar petrecerile au loc cu strigături, ca la unele jocuri. Aceste strigături pline de umor, de apropouri, au darul că creeze o atmosferă plăcută. Și Ion Pecie își strigă cimiliturile. Ba și le cântă, uneori pe ritm de samba sau rock, el nu cântă folclor, precum făcea odinioară Anton Pann, care, la petreceri, își cânta la cobză povețele.

Oricum, Enciclopedia lui Ion Pecie conține germenii realizării unui amplu tablou al societății românești actuale, care, dezvoltate, poate cuprinde toate categoriile de români, inclusiv politrucii și corupții, o sursă generoasă de umor nou, când Bilă va deveni, desigur, Bășilă, iar Nilă, Chiolhannis. De aici, nu mai e decât un pas până la realizarea unui vast roman social, o frescă a minunatului timp pe care îl trăim.

*

Tot de sărbători am mai primit o carte numită Sablun/Nisip, de la traducătoarea Magdalena Popescu-Marin, care a tradus poeziile lui Dumenic Andry, un autor elvețian de limbă romaniș, care este a patra limbă oficială a Elveției. Comunitatea romaniș numără însă doar 35 de mii de locuitori și totuși și-au impus limba într-un canton elvețian. Pare un ciudat amestec, un dialect germano-spaniol-francez. Sunt versuri scurte, amintind de haiku, dar departe de arta de a metaforiza a japonezilor. Andry o face la modul sec, vrând să prindă o stare sau alta. Ca o vânătoare după cai verzi pe pereți. Niciodată nu am înțeles de ce când există o limbă evoluată, ca franceza sau spaniola, unii oameni se contonează într-o limbă… aproape moartă. În loc să scrie în limba franceză, Andry scrie în romanișă. De ce nu în țigănească? Ține de Enciclopedia lui Pecie această mentalitate primitivă să te menții în ceva fără nici un viitor. Ferice de limba română care este regină, domnină orice dialect. De fapt, așa cum spunea Eminescu, România este singura țară cu o unitate a limbii perfectă, aceeași în toate cătunele ei. Și romanișa are o origine valahă, oare de ce Andry nu a scris în limba română? Dar oamenii țin la dialectele lor. Cum sunt și la noi machedonii, care au mândria limbii lor, deși este total involuată, e ca și cum ai vorbi celtica atunci când ai engleza! Dar poate că există o nostalgie după origini. Povestea cu limbile este foarte complicată, dar a apărut deja un cip care rezolvă și această problemă. Adică un mic telefon care traduce simultan o limbă în alte 42 de limbi. 42 de oameni de diferite naționalități se pot înțelege între ei cu acest mic aparat inventat de japonezi!

Ar fi interesant ca unul dintre următoarele volume ale Enciclopediei umorului de buzunar, Ion Pecie să-l dedice vorbirii, acestui Turn Babel al limbilor, creat de Dumnezeu când a văzut că oamenii fac un Turn ca să ajungă la cer. Le-a încurcat limbile, i-a oprit, dar în viitor, peste mii de ani, lumea, începând cu New York-ul, s-a împânzit de zgîrie-nori. E un nou Turn Babel planetar, căruia i-a răspuns acum cipul limbilor.

Ion Pecie este o fire iute, cum se autodefinește în vol. X.  Se și vede din anecdotele lui. Nu are răbdare să le ticluiască literar, unele sunt brute, chiar redundante, repetitive, cu variante. Dacă avea răbdare, fiindcă aceasta este calitatea number one a unui prozator, răbdarea, ar fi rezultat o scriere romanescă, o proză la concurență poate cu Moromeții lui Marin Preda, fiindcă multe glume sunt date ca la Fierăria lui Iocan. Și cea mai mare dovadă a acestei afiliații este titlul pus pe fiecare dintre volumele Enciclopediei, cum am arătat. E un fel de concluzie, de înțeles final al lumii pe care o descrie. Se potrivește cu sufletul larg al lui Jummy, cum îi spun amicii, el însuși un „personaj de buzunar”, cu o fire veselă, deschisă, mereu pus pe brimade, cu o reală capacitate de împrietenire.

Sigur, este vorba de noii Moromeți, de cei pe care eu i-am descris în cartea Urmașii Moromeților (1998), rezultată în urma experienței cu filmul Credința lui Moromete, deci de Moromeții deveniți orășeni, de țăranii deveniți chelneri, paznici, muncitori, felceri, dar și ingineri sau avocați. Aria este și mai largă, fiindcă Moromeții pot fi găsiți și în Anglia, Israel sau America. N-ar fi o surpriză să-i vedem ca mâine și în cosmos. Avem, așadar, surpriza unor mici proze cu personaje recognoscibile, pe care le întâlnim la piață, în magazine, pe stradă, în parc…

Oricum, felul cum vorbesc oamenii este cheia umorului. Fiindcă toate anecdotele din Enciclopedia lui Pecie au ca poante diferite înțelesuri ale cuvintelor, abundând vorbele cu dublu sau triplu înțeles, tot felul de jocuri de cuvinte, un șuvoi de calambururi, așa cum își începuse și Marin Preda… întâlnirea din pământuri. Și mi-aduc aminte de o vorbă pe care a pus-o în povestirea Înainte de moarte, care conține un dialog între un doctor și un țăran aflat pe moarte:

– Domnule doctor, când? Cât mai am de trăit?

– Nici o grijă, Gheorghe, o să trăiești până mori.

Iar la Ion Pecie e așa:

-Nu mai bea, mă, că ai să mori!

-Și dacă nu mai beau, tot am să mor.

Ar urma să fac o analiză de la caz la caz, să ofer mostre de glume bune și ne-bune, dar mi-e teamă să nu-mi pierd umorul. Vă las dvs plăcerea să descoperiți această Enciclopedie și să separați boabele sănătoase de neghină.