Rezervația arheologică de la Budureasca – Vadul Săpat (județul Prahova)

Valea Budureasca este o zonă cu potential arheologic mare, situată în zona dealurilor subcarpatice, în estul județului Prahova, zonă cunoscută ca aparținând în trecut de fostul județ Saac. Situată la o distanță de aproximativ cinci kilometri nord de orașul Mizil și încadrată administrativ comunei Vadu Săpat, această vale ascunde peste 30 de situri arheologice pe o lungime de doar nouă kilometri, situri ce datează din Paleoliticul mijlociu, până în perioada medievală târzie. Au fost cercetate mai ales vestigii din sec. V – VII d.Hr. și daco – getice.

Până în prezent au fost cercetate partial sau sondate siturile arheologice din punctele Budureasca 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 9, 15, 17. Piesele descoperite în urma cercetărilor arhelogice sistematice întreprinse aici au fost incluse în expoziția permanentă a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova, sala „Arheositurile din Valea Budureasca”. Cercetările efectuate în Valea Budureasca au oferit posibilitatea unei mai bune cunoașteri a perioadei secolelor V – VII d. Hr. De asemenea au fost cercetate obiective aparținând și altor paliere cronologice: Hallstatt, Latene, epoca bronzului, neolitic etc. Pentru perioada secolelor V – VII d.Hr. se observă o densitate mare de locuire în Valea Budureasca, ceea ce oferă oportunitatea unor cercetări complexe privind problemele de demografie  și evoluție culturală; prin corelarea rezultatelor obținute în diferite situri cercetate pe teritoriul Munteniei. În acest moment cercetările arheologice ce se realizează în Valea Budureasca sunt printer puținele din Muntenia care abordează situri din a doua jumătate a mileniului I d.Hr., cercetarea acestei perioade fiind într-un regres vizibil.

Zona de interes archeologic se află pe teritoriul comunei Vadu Săpat, care este formată din satele Ghinoaica, Ungureni și Vadu Săpat (reședința). Comuna se află la poalele celebrelor dealuri Istrița, la începutul unei câmpii piemontane, în valea râului Iștău. Este străbătută de șoseaua județeană DJ102K, ce o leagă spre sud de Mizil (unde se termină în DN1B) și spre sud-vest de Fântânele, Ceptura și Urlați. La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna Vadu Săpat era formată dintr-un singur sat, fiind arondată plășii Cricov a județului Prahova, având 1092 de locuitori. În comună funcționa o școală și două biserici — una din 1881 și alta din 1810. În 1925, Anuarul Socec o consemnează în aceeași plasă, tot cu un singur sat în componență, având 1820 de locuitori. În 1931, a apărut și satul Ungureni, în sudul comunei. În 1950, a fost arondată raionului Urlați din regiunea Prahova, iar în 1952, raionului Mizil din regiunea Ploiești. În 1968, județul Prahova a fost reînființat, iar comuna a fost desființată, fiind inclusă în comuna Fântânele. Ea a fost reînființată, în componența actuală, în anul 2004.

Ca monumente istorice, în comuna Vadu Săpat se află biserica „Buna Vestire”-Mărășeasca (1802–1810), monument istoric de arhitectură de interes național aflat în satul Vadu Săpat, ansamblu alcătuit din ruinele bisericii propriu-zise și din zidul de incintă. Tot de interes național este și situl arheologic de la Budureasca, aflat în zonele cunoascute sub numele de „la Siliște”, „Hulă” și „Puțul lui Burciu” din Vadu Săpat, unde s-au găsit urme de așezări din neolitic, din secolele al V-lea–al II-lea î.Hr. și din secolele al II-lea – al III-lea d.Hr., o necropolă din secolele al IV-lea–al V-lea d.Hr., precum și urme de așezări și necropole din Epoca Bronzului, secolele al V-lea–al VII-lea d.Hr. și din secolele al XVI-lea–al XVII-lea. În rest, alte cincisprezece obiective din comună sunt incluse în lista monumentelor istorice din județul Prahova ca monumente de interes local. Opt dintre ele sunt alte situri arheologice: situl din „Valea Rea” (satul Ghinoaica), cu așezări din perioada Latène și din secolele al V-lea–al VII-lea d.Hr.; situl din partea de sud a văii Scheii, de la confluența Liciului cu Scheianca (același sat), unde s-au găsit așezări din neolitic (cultura Boian) și eneolitic (cultura Gumelnița), precum și o necropolă din Epoca Bronzului; așezarea din neoliticul timpuriu (cultura Starčevo-Criș) aflată „la Persu” (tot satul Ghinoaica); așezarea din secolele al IV-lea–I î.Hr. „dinspre Șapte Plopi – la Misica” (satul Vadu Săpat); situl de „la Floreasca” (același sat) cu așezări din neoliticul timpuriu (cultura Starčevo-Criș) și din Epoca Bronzului; situl de „la Dovâncescu” (Vadu Săpat) cu așezări din secolele al V-lea–al VII-lea și al VIII-lea–al X-lea; situl de la „Cotul Malului” (tot satul Vadu Săpat) cu așezări din aceleași două perioade; așezarea din secolele al II-lea î.Hr.–I d.Hr. de la „Combinatul de Vinificație”; și așezarea din Epoca Bronzului (cultura Monteoru) de „la Stănescu”.

Alte șase sunt clasificate ca monumente memoriale sau funerare, diverse cruci de pomenire din piatră: una din anul 1742 aflată la intrarea în biserica „Cuvioasa Paraschiva”; alta din anul 1722 aflată la marginea de nord-vest a satului Ghinoaica; două aflate în grădina lui Nicolae Cătescu din Ungureni — una din secolul al XIX-lea și alta din anul 1732 —; una din anul 1635, aflată „la Greci”; și una din anul 1694, strămutată pe proprietatea lui Nicolae Guțu, la cramă (ambele în satul Vadu Săpat). Ultimul obiectiv, clasificat ca monument de arhitectură, este biserica „Cuvioasa Paraschiva” (1804) din Ghinoaica. Revenind la „Rezervaţia  arheologică de la Budureasca”, acesta a devenit unul dintre locurile în care istoria este un mod de viaţă pentru generaţii întregi de arheologi şi de localnici. Cu toţii se întâlnesc aici pentru a căuta şi a înţelege trecutul. Pentru a ajunge în Rezervaţia arheologică de la Budureasca, una dintre cele mai mari din România, trebuie să iei drumul de la Ploieşti spre Buzău, iar cu aproximativ 13 kilometri înainte de Mizil, să faci dreapta spre comuna Vadu Săpat.  La un moment dat, drumul asfaltat al comunei se termină în buza unor peisaje care îţi taie respiraţia, iar singurele modalităţi de a merge mai departe sunt căruţa (nu mereu la îndemână, pentru că oamenii din sat îşi folosesc animalele la munca câmpului) sau mersul pe jos.

Sunt trei kilometri de excursie uşoară, pe un drum care şerpuieşte pe lângă dealurile zonei şi care îţi scoate în cale, la fiecare pas, peisaje bucolice cu turme de oi, livezi şi iarbă înaltă, de un verde sălbatic.  La un moment dat, exact când te aştepţi mai puţin, dintre copaci şi denivelările reliefului apar o curte şi o cabană. Sunt „inima“ rezervaţiei arheologice, cartierul general al istoricilor şi arheologilor care studiază, de aproape şase decenii, una dintre cele mai importante vetre de civilizaţie de pe teritoriul ţării noastre, numită „Budureasca”. Greu de cuprins cu privirea, Budureasca – numită astfel după denumirea unei vechi aşezări care a existat pe acest teritoriu – este, de fapt, o vale dintr-un vast amfiteatru natural de aproximativ 10 kilometri pătraţi. Cu o climă blândă, adăpost excelent de intemperii şi năvăliri, cu acces la apă, păşuni şi păduri, dar şi la căi de ccomunicaţie, valea a fost locuită neîntrerupt de-a lungul epocii bronzului, civilizaţia fierului la geto-daci, şi până în epoca formării poporului roman, de la dacii liberi şi dacoromani până la românii vechi. Terasele zonei cuprind 31 de situri arheologice, din diverse epoci, cu o importanţă deosebită pentru istorici: aici a fost poate cea mai densă grupare umană străveche din Dacia, iar mai târziu, în secolele VI-VII, zona a fost şi cel mai important centru meşteşugăresc din Muntenia (George V. Grigore).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*