Rechinii din Calcarele eocene de la Turnu Roşu

Dacă am călătorit cu altă ocazie în fosta insulă cunoscută acum ca „Țara Dinozaurilor din Hațeg”, iată acum o nouă invitație la călătorie, dar într-o fostă zonă cu apă caldă, în care mişunau rechinii. Da, rechinii. Unii sunt de 2,4 metri lungime, alţii ajung chiar la opt metri. Unii înoată „vitejește” câte 190 kilometri în două zile, alţii, puţini e drept, sunt chiar prădători agresivi. Aşa e viaţa în mare, la Turnu Roşu în România. Da, Turnu Roşu, de Sibiu, de România. Da, aţi citit bine: e mare chiar aici. Sau mai bine zis a fost în urmă cu multe ere, căci rechinii de la Turnu Roşu au vârsta de 53 milioane de ani. Atunci se scăldau în aceste ape calde… Localitatea se află situată la 24 km sud de Sibiu și la o distanță de 79 km sud de Mediaș, pe malul Oltului, în apropierea defileului cu același nume. Altitudinea medie este de 450 metri. Locul unde se află vatra comunei a fost fundul unei mări, care se numea „Marea Eocenică”. Pe înălțimile din jurul comunei, săpând pentru extragerea pietrei de var, localnicii din vechime au descoperit pietrificate viețuitoare marine. Locul, denumit de localnici „Lunca lui Cercel”, este rezervație geologică de calcare eocene.

Pământul comunei Porcești începe lângă pământul Sebeșului de sus la malul Oltului în punctul unde râul Sebeșulului de Sus se varsă în Olt, apoi merge pe acest râu în sus, până la crucea de lângă drum. Dincolo merge pe dinsus de moara Porceștilor, până la Stejerie, apoi în Poduri, la Plopi, unde se află un semn de hotar. De acolo merge pe deal în Puțuri (Șipote) la Purcitură, apoi la Crucea din Muncei, de acolo la Râpa Roșie la capătul căreia de asemeni se află un semn de hotar. De acolo merge la Curmătura Fertului, apoi spre munte la Piatră Rea, apoi în Izvorele unde este adăpătoare de vite comună cu cele din Sebeșul de jos, apoi în Chica Fedeleșului unde atinge hotarul Munteniei. De acolo merge în culmea muntelui până la Piatră Lacului, apoi în Piatră Albă pe Strunga Draculei, iar de aici pe Valea lui Frate, până la Olt. De acolo se reîntoarce pă malul Oltului în sus, în apropiere de Turnu Roșu trece dincolo de Olt la capul Gârlei. Merge pe Gârlă în Gruiul Chircii și de acolo pe Vârful Măgurii până în pârâul lui Hirsch. De acolo o ia pe sub Gârlă până la Olt și merge pe Olt în sus până la punctul unde se varsă în el Râul Sebeșului.” (Grecu, Victor V., Turnu Roșu. Repere ale evoluției : Sinteză monografică, Editura Etape, Sibiu, 2000 ISBN 973-9090-74-5)

Istoric vorbind, Turnu Roșu este la origine o construcție militară defensivă, ridicată de sași în anul 1360, lângă Boița, în județul Sibiu. A fost terminată în 1370 sub regele Ludovic I al Ungariei, în scopul supravegherii defileului râului Olt, fiind situată în apropierea vechii frontiere cu Țara Românească. Prima atestare documentară apare în diploma latină a regelui maghiar Ladislau al V-lea din anul 1453, prin care comuna a fost încorporată la cele „Șapte Scaune” ale provinciei Cibiniensis și dată în administrarea celor Șapte Juzi, împreună cu alte șașe comune învecinate: Boița, Tălmacel, Plopi, Sebeșul de Jos, Sebeșul de Sus și Racoviță. Dintre acestea comuna Plopi nu mai există de peste 400 de ani. Extras din diploma regelui maghiar Ladislau al V-lea: „(Noi, Ladislau, prin grația lui Dumnezeu rege al Ungariei… luând cunoștință de la Hunyadi János Comeșul Bistriței că cetățile noastre de graniță Tălmaciu, Lotrioara și Turnu Roșu sunt ruinate, am dispus ca aceste cetăți, împreună cu impozitul regal precum și posesiunile TălmacelBoița, Plopi, Porcești, Sebeșu de JosSebeșu de SusRacoviță și orașul Tălmaciu, să fie anexate și încorporate definitiv la cele Șapte Scaune Săsești din provincia Sibiului în condiția următoare: administrația centrală a celor Șapte Scaune va încasa pe viitor în folosul ei vama de la Turnu Roșu și darea regelui. Locuitorii satelor anexate vor avea și pe viitor aceleași libertăți și drepturi pe care le-au avut în trecut și pe care le au și locuitorii celor Șapte Scaune Săsești. Administrația centrală a celor Șapte Scaune se obligă a repara radical cetățile Turnu Roșu și Lotrioara, ca să poată apăra bine granița și se obligă a dărâma până la temelii cetatea Tălmaciului, care în locul unde se află nu mai e de nici un folos. Dat în Pojon la anul 1453, în anul al XIII-le a al Domniei Noastre. ss. Ladislau al V-lea – Rege )”

În anul 1602, în noiembrie, a fost o bătălie lângă Turnu Roșu între oștile lui Radu Șerban, ajutat de o armată a Imperiului Austriac si de diverși mercenari printre care și John Smith și armatele reunite ale lui Ieremia Movilă, ale tătarilor și turcilor. Bătălia a fost câștigată de alianța lui Ieremia Movilă. John Smith a fost luat prizonier de către turci și vândut ca rob. În 1653, domnitorul român, Matei Basarab ridică o biserică pe aceste locuri. Zidurile au grosimea de aproape un metru. A fost pictată în frescă la interior și exterior. Arhitectura bisericii este în stil muntean, existând asemănări cu biserici din județul Argeș și Dâmbovița. Turnul înalt, în stil gotic, a fost ridicat în anul 1750. În 1828 incinta a fost mărită datorită numărului mare de credincioși. Această biserică fiind singura cititorie a domnitorului valah din întregul Ardeal, în prezent școala generală din comuna îi poartă numele, pentru pomenire. De-a lungul timpului și-au făcut apariția pe meleagurile satului diferite personalități ale evului mediu precum Neagoe Basarab, care ar fi ridicat o biserică ale carei ruine nu s-au descoperit nici până în ziua de azi. Legenda spune că Turnul Roșu își datorează culoarea sângelui vărsat fără succes de armatele turce, care nu au reușit niciodată să îl cucerească.

Prin extensie, trecătoarea situată în Carpații Meridionali, în defileul Oltului, a luat numele de Pasul Turnu Roșu. Până în anul 1966 numele satului nu era Turnu Roșu, numele era Porcești, gara în care staționau trenurile se numea Turnu Roșu, dar numele localității era Porcești. Localitatea deține o colecție muzeală înființată în anul 1976 în locul vechii școli românești de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Sunt expuse o serie de piese cu caracter istoric și etnografic, provenite din donațiile localnicilor. Muzeul este deschis publicului. În afara satului, spre sud și sud-est, se găsește rezervația naturală Calcarele eocene de la Porcești.

La trei kilometri de localitate se află Mănăstirea „Turnu Roșu”, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. S-a descoperit din vechea mănăstire o cărămidă pe care era inscripționat anul 1601. Cronicile arată că în 1761 și acestă biserică a fost distrusă de generalul austriac Adolf von Buccow, din ordinul dat de Maria Tereza, împreună cu multe alte biserici și mănăstiri ortodoxe. Au fost dărâmate cu tunurile, sau li s-a dat foc în încercarea de a extermina credința Ortodoxă de dincolo de Carpați. Biserica veche, ridicată de locuitorii comunei pe la anul 1850, a fost pictată în 1989 în stil neobizantin. Iar în 1994 mănăstirea se reînființează și se sfințește de către Mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală. În 2004, s-au introdus curentul electric și apă curentă. Pe traseul creasta Munților Făgărașilor, urmând șoseaua, la trei km de ieșirea din sat, ajungeți la mănăstire, un drum forestier mai continuă până ajungeți la cărarea care duce spre Vârful Suru. Rezervația naturală Calcarele eocene de la Turnu Roșu – Porcești (60 ha) sunt cele ce aduc dovezi paleontologice despre rechinii acestei mări calde ce a fost odată. Monumentul Eroilor Români din Al Doilea Război Mondial este un obelisc situat în centrul satului și care a fost dezvelit în anul 1959, pentru cinstirea eroilor români căzuți în Al Doilea Război Mondial. Monumentul are o înălțime de trei metri și este realizat din piatră de râu, beton și marmură, la inițiativa A.V.S.A.P. Porcești. Ca și monument istoric putem menționa Biserica ortodoxă „Sf. Nicolae”, zidită de logofătul Toma Beceriul în numele lui Matei Basarab în anul 1653. Se află aproape de centrul comunei, pe Str. Bisericii Nr. 75. Acest edificiu cu decorul exterior bogat este din anul 2013, un monument istoric înscris în Patrimoniul cultural național al României (cu codul SB-II-m-A-12574).

Acum imaginaţi-vă că sunteţi la Turnu Roşu, că aveţi Oltul în faţă şi munţii în spate. Acum imaginaţi-vă că totul – munţi, copaci, case – e acoperit de ape, iar vârfurile Carpaţilor încep încet-încet să se vadă dintre ape. Şi se ridică, se tot ridică, până când munţii sunt acolo, în spatele dumnea­voastră, iar în faţă sunt ape întinse, în care înoată rechini. Tocmai aţi făcut o călătorie în timp pentru a ajunge în vremuri de acum 53 milioane de ani, în eocen, când Turnu Roşu nu exista, ci existau rechini  – dar și diferite specii de pești, cefalopode, moluște, mamifere marine, etc – într-o mare caldă. Rechinii de la Turnu Roşu au existat și pot fi văzute dovezile existenței lor, mai precis fosilele care alcă­tuiesc una dintre importantele colecţii paleontologice de selacieni (denumirea ştiinţiifică a rechinilor) din România. Colecţia „dințoasă” este adăpostită de Muzeul de Istorie Naturală din Sibiu, iar dr. Rodica Ciobanu este specialistul care a cercetat-o şi o cercetează încă. Fosilele de rechini descoperite sunt de fapt dinţi de rechini, căci, de vreme ce rechinii au schelet cartilaginos, acesta se păs­trează în extrem de puţine cazuri; în consecinţă, specia­liştii recurg la analiza dinţilor pentru a cerceta rechinii de odinioară: „Pentru ca scheletul cartilaginos al rechinilor să rămână întreg, e nevoie de condiţii extraordinare, să fie acoperit cu păcură sau cu gheaţă, de exemplu, ceea ce nu a fost cazul în România.  Schelete întregi de rechini s-au găsit în Monte Bolca-Italia şi Green River-SUA. În conse­cinţă, cercetările noastre se bazează pe studiul dinţilor; nu e o muncă uşoară pentru că dinţii sunt diferiţi în funcţie de vârstă, de aşezare, de specie ş.a.m.d. Însă se remarcă unele similitudini între unii rechini din eocen şi cei din prezent, aşa că bazându-ne pe aceste asemănări, dar şi pe studii de altă natură, putem spune mai multe despre selacienii de acum 53 milioane de ani“, precizează Rodica Ciobanu.

Aşa cum vă spuneam, rechinii de la Turnu Roşu au existat în urmă cu 53 milioane de ani, iar cercetările indică faptul că apa în care au trăit era una caldă şi nu adâncă: „Studiul paleoecologic realizat pe fauna de rechini fosili de la Turnu Roşu (prezentă în colecţiile muzeului cât şi colectate personal) şi mai ales prezenţa genurilor Ginglymostoma, Nebrius şi Negaprion, ai căror reprezentanţi actuali trăiesc numai în ape tropicale, conduce la concluzia că marea care a scăldat zona sudică a Bazinului Transilvaniei a fost o mare tropicală. Studiul habitatului şi biologiei re­chinilor actuali, ai căror strămoşi se regăsesc printre speciile descrise la Turnu Roşu, evidenţiază că majoritatea lor preferă apele puţin adânci, până la 150 metri, zona litorală a mării, ape puternic oxigenate şi bogate în hrană”, precizează cercetătoarea. Ce fel de rechini au trăit în zona Turnu Roşu de astăzi? Pe baza dinţilor, au fost identificate nu mai puţin de 27 de specii de rechini, dominante fiind  Lamma şi Carcharocles, iar dacă asemenea denumiri nu vă spun nimic, vă dăm câteva indicii. Rechinii Carcharocles sunt buni înotători şi pot parcurge 190 km în două zile, dimensiunile lor sunt variabile, de la 2,4 metri la opt metri.  20 de fosile descoperite la Turnu Roşu sunt dinţi de rechin Galeocerdo Latidens,  care se aseamănă cu rechinul Galeocerdo Cuvier; lungimea maximă a acestuia este de 9,1 metri, iar cea mai mare femelă pescuită până în prezent a avut 7,10 metri şi 3.110 kg. Alţi cinci dinţi de Turnu Roşu provin de la rechini Gingly­mostoma Angolense, care se hrănesc cu crabi, stele de mare, peşti osoşi, sunt ino­fensivi şi au dimensiuni de aproximativ patru metri. Tot mai mici sunt şi rechinii Nebrius Thielensis (43 dinţi de la această specie s-au descoperit la noi), care ajung la 2,3-2,9 metri lungime. Cum arată dinţii de rechini din colecţiile muzeului sibian? Ei bine, unii au mai bine de zece centrimetri lungime, alţii abia un centimetru, căci depinde de specia căruia i-au aparţinut.

Pe 60 de hectare se întinde rezervaţia naturală-paleon­tologică de la Turnu Roşu, o rezervaţie ce a atras atenţia specialiştilor prin bogăţia remarcabilă a faunei şi prin accentuata ei diversitate, până în prezent fiind identificate 180 de forme de foraminifere, coralieri, zechinoderme, viermi, brahiopode, bivalve, gaste­ropode, reptile şi peşti. Rezervaţia poartă denumirea de „Calcarele eocene de la Turnu Roşu” şi se constituie sub formă de depozite epicontinentale, adică depozite de origine marină, suprapuse pe mase continentale. Aceste depozite au fost semnalate şi studiate încă din secolul al XIX-lea, iar stabilirea vârstei lor a suscitat şi suscită încă interesul cercetătorilor.

Cea mai mare parte din depozitele eocene sunt alcătuite din calcare. Acestea sunt majoritar de culoare albă, alb-cenuşie, gălbui pe supra­feţele de spărtură şi prezintă numeroase mulaje externe sau cochilii de lamelibran­hiate, gastero­pode, echinide, corali, dinţi de rechin sau crocodilieni, spune cercetă­toarea sibiană. Ce se mai poate spune despre calcarul de la Turnu Roşu? Că e mai puţin compact, mai puţin dur decât cel de la Albeşti Muscel sau Cluj, şi deci e mai fiabil, mai uşor de distrus. Din păcate, astăzi, rezervaţia de la Turnu Roşu nu traversează o perioa­dă favorabilă, căci în zona unde s-au descoperit fosile de rechini s-au stabilit oameni, iar lo­cuirea afectează rezervaţia.

Ludwig Johann Neuge­boren este cel căruia Muzeul de Istorie Naturală din Sibiu îi datorează o mare parte din colecţia de fosile de rechini pe care o deţine. Şi tot lui, lumea ştiinţifică din România îi datorează primele studii în acelaşi domeniu. Neuge­boren s-a născut în 1806, în Sebeş, şi a studiat la Viena, cu profesori de renume: dr. Baum­garten-viitorul preşedinte al Academiei austriece, profesorul Meisser, profesorul Moos – de la Cabinetul mineralogic al Curţii Imperiale vieneze, spune Rodica Ciobanu. Întors în Transilvania, a fost lector, profesor gimnazial, cleric, dar şi bibliotecar şi „îngrijitor” al Muzeului baronului Samuel von Brukenthal. Aşa se face că mineralele şi fosilele au intrat în atenţia sa. Începând cu anul 1840, a făcut numeroase excursii la Porceşti/Turnu Roşu, a adunat o mare colecţie de fosile eocene pentru Muzeul Socie­tăţii, iar mai târziu a valorificat aceste cercetări în studii de specialitate, adevă­rate lucrări de pionierat pentru Transilvania. Consecinţa? „În 1846 „Wiener Zeitung” anunţa deja că L.J.Neugeboren a găsit un nou punct fosilifer pentru resturile de rechini, cel de la Turnu Roşu, şi că există acum şi în Transilvania cineva care se ocupă de acest grup fosil. El a descris 24 specii noi pentru ştiinţă.” Neugeboren şi-a îndreptat atenţia şi spre alte grupe fosile, iar prin studiile efectuate asupra foramini­ferelor, poate fi considerat întemeietorul micropaleonto­logiei din România.

Activitatea sa de cercetare ştiinţifică şi de colecţionar a fost recunoscută încă din timpul vieţii: la 2 ianuarie 1857, era numit mem­bru de onoare al Academiei Regale Belgiene. Colecţia lui Neugeboren a fost achiziţionată, în mai 1910, de Muzeul de Istorie Naturală din Sibiu; din păcate, desele mutări ale locului de depozitare a materialului paleontologic, evacuarea din timpul primului război mondial şi-au pus amprenta asupra colecţiei şi doar o parte s-a păstrat până astăzi, adaugă Rodica Ciobanu. Al doilea mare colecţionar de dinţi de rechin de la Turnu Roşu a fost Richard Breckner (1900-1979), critic de artă, jurnalist, secretar literar la teatru, scriitor.

De unde legătura cu fosile de rechini? Răs­punsul îl primim tot de la Rodica Ciobanu: „În perioada 1933-1938 când a fost liber profesionist, Richard Breckner a trăit din lucrări ştiinţifice despre colecţia de fosile din Transilvania, dar nu am găsit nici o lucrare publicată de el. Numele lui Breckner apare însă des în periodicul Societăţii Ardelene de Ştiinţele Naturii, fiind lăudat pentru activitatea, de înregistrare, ordonare (chiar redeterminări de dinţi de rechin) a colecţiilor mai ales a celor paleontologice”.

Rodica Ciobanu a început studiile asupra fosilelor de rechin prin 1995, după vreo jumătate de secol de când nimeni nu se mai aplecase asupra colecţiilor de gen din  muzeul sibian sau asupra depozitelor de selacieni de la Turnu Roşu. Rodica Ciobanu a primit o bursă a Fundaţiei Soros, bursă care i-a permis să aprofundeze studiul paleon­tologiei în Marea Britanie, la British Museum. Tot acolo, a avut prilejul să îl întâlnească pe David Ward, un pasionat al fosilelor de rechini şi un bun cunoscător al acestora. Pentru lucrarea „Selacienii paleogeni din România”, elaborată ca teză de doctorat, Rodica Ciobanu a primit, în sep­tembrie 2003, Premiul „Ion Simionescu” al Societăţii Paleontologilor din România, iar în decembrie 2004-Premiul „Grigore Cobălcescu” al Academiei Române. Rechinii au apărut la sfârşitul silurianului, acum 400 de milioane de ani. Rechinii de azi nu reprezintă decât o mică parte din speciile de odinioară. În 1987, cercetătorul francez Henry Capetta a descris 494 de genuri fosile de la 57 de familii de rechini, câtă vreme Compagno a studiat rechinii actuali şi a ajuns la vreo 350 de specii (surse: wikipedia.org; tribuna.ro; turism.talmaciu.ro; turnurosu.ro; scribd.com; ziare.com; sibiunews.net; skytrip.ro; sibiul.ro).

Rechinii fosili de la Turnu Roșu se constituie într-un tezaur paleontologic ce întregește tabloul geologic atât de divers al României.  Merită să fie vizitat acest complex folsilifer, dar și colecția muzeală de dinți de rechin.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*