Relațiile economice interstatale nu sunt de obicei o lectură privilegiată pentru publicul larg și chiar pentru experții sau interesații în ale politicii par mai degrabă o lectură obligatorie. Dar cartea „Lumini și umbre. Relațiile economice româno-ruse 1965-1989”, autor Vasile Buga, este departe de a fi una “aridă” (epitet preluat de la autor). Noua contribuție editorială este parte a unui triptic care mai include alte două cărți de istorie fierbinte, volumele „Pe muchie de cuțit” și „Sub lupa Moscovei”, consacrate relațiilor politice și respectiv în sfera vieții internaționale dintre cele două țări. La care se mai adaugă alte valoroase cărți: „Putere și societate”, „Apusul unui imperiu”, „O vară fierbinte în relațiile româno-sovietice” și „Gh. Gheorghiu-Dej la Stalin”, ce se constituie de fapt într-o pentalogie de o valoare istoriografică referențială în materie. Ne aflăm în fața unui corpus de contribuții esențiale invidiabil nu de un autor, ci de un institut de cercetări pe problema în chestiune.
Niciuna dintre relațiile bilaterale ale României n-a avut până acum parte de o asemenea tratare atât de cuprinzătoare și de atentă din partea istoricilor români. Vasile Buga alcatuiește, prin scrierile sale, o frescă politico-diplomatică pasionantă și dramatică, o adevărată epopee a raporturilor pe mai toate planurile între una dintre redutabilele superputeri ale lumii de astăzi și o țară vecină (sau semi-) de calibru și amplitudine mijlocii, angajată temerar și tenace în apărarea și afirmarea interesului sau național și – cu extensie internațională – în gestionarea echitabilă a raporturilor fortamente asimetrice între un colos statal și un stat în parametri medii. Un asemenea raport de forțe, condamnat aparent la o comparație între un dominant și un dominator, între un David și un Goliat, cum pare, într-o viziune simplistă și grăbită, l-a văzut – și îl mai vede încă, percepția comună, formula cea mai superficială și mai facilă ca definiție. Dar Vasile Buga, diplomat și politolog, însă mereu „în miezul evenimentelor”, chiar ca participant direct și discret la mari jocuri politico-diplomatice, spulberă prin analizele și mărturiile sale noianul de locuri comune care continuă să distorsioneze sau denatureze realitatea. Aflăm din cărțile sale că Moscova nu a fost de regulă un hegemon necruțător, un dictator și stăpân intratabil, care-și nesocotește sau ignoră partenerii și aliații mai mici, deși își exercită constant reflexele de mare putere. După cum nici Bucureștiul nu este în esență un subordonat docil și servil sau unul rebel, retransat într-o poziție mereu recalcitrantă și ostilă. Este de fapt vorba de două state care, într-un context intens neprielnic și ingrat, al războiului rece, caută modalitățile cele mai potrivite și mai discret negociate pentru a dezvolta relații cât mai apropiate de cele normale de cooperare și întrajutorare, de a asigura funcționalitatea și unitatea de acțiune a comunității de state si a constructelor de colaborare și alianță din care fac parte.
În raporturile lor cu România, Stalin, Hrușciov, Brejnev, Gorbaciov și ceilalți lideri sovietici n-au fost niște monștri implacabili, etichetabili și diabolizabili. Stalin a redat Transilvania României, a spus: “Păstrați-vă aurul, aveți nevoie de el” și a redus din obligațiile împovărătoare ale Armistițiului din 1944 și din primul Tratat româno-sovietic, Hrușciov și Brejnev nu au rămas ca un zid implacabil inițiative și solicitări de conlucrare și întrajutorare formulate de partea română, Gorbaciov (împreună cu Ceaușescu) a depus eforturi pentru salvgardarea relațiilor bilaterale (inclusiv economice) într-un moment în care ambele state intraseră într-o perioada de mari dificultăți pe plan intern în țările lor.
Și nici Gheorghiu-Dej, Maurer, Ceaușescu, n-au fost automat negativiști și îndărătnici în tratarea relațiilor cu Moscova. Nu s-au lăsat tentați de extravaganțe spectaculoase în relațiile cu Moscova, care ar fi făcut deliciile adepților războiului rece și presei occidentale avidă de scopuri. România a fost unul dintre inițiatorii CAER, s-a pronunțat de la un moment dat pentru reuniuni la nivel înalt ale statelor socialiste și partidelor comuniste, a pledat pentru potențarea colaborării între aceste state.
Ceea ce nu înseamnă că relațiile dintre cele două țări s-au desfășurat în mod constant într-o atmosfera idilică, fără probleme, asperități, divergente, situații critice. S-au făcut de-a lungul timpului greșeli în modul de abordare și acțiune, de ambele părți, căci nimeni nu este perfect alb sau de un negru absolut.
Meritul fundamental al cărților lui Vasile Buga este că prezintă relațiile complexe și sinuoase ale relațiilor Moscova-București în mod riguros și nuanțat, atent și amănunțit, temeinic documentat și argumentat, fără rabat la obiectivitate, fără umori și imun la abordările false, neproductive și interesate care încă dau tonul și viciază înțelegerea corectă a unor realități deloc simple.
Iată în ce cheie trebuie citite, iată ce gen de reflecții generează cărțile lui Vasile Buga. Rămâne totuși o întrebare cu un răspuns care trebuie formulat și explicitat: s-a întors oare Ceaușescu, spre sfârșitul său de om politic și de stat, la un comunism stalinist, dur și pur, când își schimbase, către final, traiectoria și milita pentru relații economice (dar și politice) mai strânse cu Uniunea Sovietică și când propunea revenirea la o unitate și solidaritate întărită cu comunitatea statelor socialiste și mișcarea comunistă și muncitorească internațională, ba chiar (după unii) și pentru un „ajutor frățesc” pentru regimuri în dificultate ca în Polonia? De ce a cântat Ceaușescu, în față plutonului de execuție de la Târgoviște, „Internaționala” și nu „Trei culori”? O întrebare ce rămâne (încă?) fără răspuns.
Exegezele lui Vasile Buga, principalul cunoscător și analist al relațiilor româno- sovietice/ruse sunt cea mai consistentă și lămuritoare contribuție istoriografică și politologică asupra unui capitol de prima importantă al istoriei contemporane a României. O contributie de obligatorie referință, imposibil de ocolit.
Lasă un răspuns