După 30 de ani, fotografii inedite, în premieră, ale grupului care elibera TVR-ul…

Decembrie ’89 este și povestea unui român cunoscut, din diaspora anilor 80, participant la evenimente… Fără diplomă de revoluționar, fără alte beneficii, cu singura motivație a participării – dorința de a se întoarce acasă, într-o Românie normală (Redacția)

La începutul anilor ’80 reușeam, după trei ani de demersuri legale dublate de persecuții inimaginabile ale regimului comunist, să emigrăm din România. Acest drept îl câștigasem la începutul lui1981 cu mari sacrificii și pierderi din partea întregii familii și a fiecărui membru în parte. Cei care sunt familiarizați, știu că pentru a realiza acest lucru, însemna în afara demersurilor legale numite „actele mici”, „actele mari” , să fi deposedat de proprietăți, marginalizat profesional și întreaga familie, părinți, bunici, copii supuși la persecuții greu de imaginat.

Acum 30 de ani trăiam împreună cu familia mea într-o Europă liberă, în principal în Italia, dar și o altă parte a familiei în Grecia. Personal, la acea vreme eram solist al Operei din Split – Croația. Cu totul întâmplător, pe 12 decembrie 1989, înainte de închiderea granițelor României comuniste, reveneam în țară pentru a-mi vedea prietenii cu prilejul sărbătorilor de Crăciun. Așadar, cu pașaportul pe care l-am păstrat, am plătit 30 USD viza și am ajuns la București.

În 22 decembrie 1989, dis-de-dimineață, la ora 07:00 m-am aflat la Universitate, unde cordoanele armatei trăgeau când focuri de avertisment în aer, când la nivelul populației din stradă, ceea ce ne obligă să ne aruncăm la pământ. Nu știam dacă sunt numai gloanțe de manevră sau de război.

Apoi, în jurul orei 09:00, ne-am mutat în față magazinului „Eva” pentru a încerca să întrăm spre Comitetul Central ( CC ). Strada era blocată chiar în dreptul magazinului „Eva” de trupele USLA. De acolo, înaintea „sinuciderii” gen. Milea și plecarea familiei Ceaușescu, s-a creat o coloana de manifestanți care a mers spre Televiziune.

În drum, sentimentul general era cel de teamă – vezi autobuzele USLA de la Piața Victoriei sau alte persoane înarmate pe tot traseul până la Piața (actuală) Charles de Gaulle, dar eram deciși să ajungem în fața unicului instrument de comunicare de atunci, Televiziunea Română.

În zona Charles de Gaulle ni s-a alăturat un grup în care era Ion (Pino) Caramitru cu care am intrat umăr la umăr pe poartă televiziunii. Ne întrebam atunci, pentru că erau militari cu armament în poziție de tragere dacă vor începe să tragă. Mă gândeam că dacă vor trage în noi mi-aș dori să țintească bine pentru că preferăm să fiu mort decât rănit / schilodit.

Ajunși în față clădirii turn a TVR primul reflex a fost să încercăm să ne adresăm celor care ne urmaseră. Ion Caramitru m-a îndemnat să vorbesc, dar i-am spus că el e cel cunoscut și cuvintele lui vor avea alt impact. Așa că, în poză în care se vede ținut deasupra noastră, este acel moment care a rămas memorabil în desfășurarea lucrurilor – discursul lui Caramitru în față televiziunii naționale.

Mai alătur două fotografii cu oameni simpli care se aflau pe străzi în momentul în care Ceaușescu încă nu fugise și hârtiile răspândite de securitate din elicoptere.

Nu știu dacă am fost singurul român din Europa liberă (diaspora) care a participat în București la evenimentele din 22 decembrie 1989, dar în mod sigur prntre puținii. Motivația mea era aceea că îmi doream să mă întorc acasă într-o Românie liberă, lucru pe care l-am și făcut ulterior.

Până acum nu am făcut publică participarea mea la evenimentele din decembrie ’89. Nu am încercat să am vreun beneficiu – nici de imagine/comunicare și nici cel pe care îl oferea legea nr 42, a revoluționarilor, deci nu sunt un revoluționar cu diplomă. Singurii care au văzut pozele și au ascultat câte ceva din cele întâmplate sunt prietenii și familia.

Morală? Ies public după 30 de ani pentru că, este evident, după atât timp acest demers este unul de moralitate.

Luigi Gageos

Fotografii realizate de Dragoș Cristescu