Patrimoniul nostru?!… Din când în când, „la licitație”…

Din păcate, cam pe acolo regăsim identitatea noastră… Ba, de multe ori, de acolo aflăm frânturi de identitate, scoase din cine știe ce scrin și puse pe piață în jocul cererii și al ofertei… Și nu ar fi nimic tragic ca din aceea „piață” să pescuim, să recuperăm câte un „nou” document, câte o neștiută fotografie despre care să avem apoi surpriza, după autentificare, să aflăm că are o anumită valoare  Și a aparținut unui personaj din panteonul nostru cultural, istoric…

Dar, la noi, legislația este ilară… Intenționat croită pentru a da drumul pe piața licitațiilor, nu a unor file rătăcite, neștiute, scăpate între două loturi de nimicuri, ci, aproape cât într-o paranoia a indiferenței, a scoate la talciocul colecționarilor, tomuri, loturi întregi de manuscrise de valoare. Iar când o asemenea licitație mai poartă și un nume pe măsură, sugerând bunuri de patrimoniu, chiar și numai pentru a atrage cumpărătorii, lucrurile sunt parcă dincolo de orice înțelegere.

Și nu, nu este vina caselor de licitații… Chiar dacă ele sunt primele susceptibile a vehicula astfel de obiecte fără a le interesa rostul lor pentru o națiune, ci strict valoarea lor de piață imediată… Și nu își pun, nici măcar moral, problema păstrării documentelor în fondul public, prin asigurarea dreptului Statului Român de a le achiziționa… În fond, ele sunt „case” de afaceri și au un caracter pragmatic firesc (iar dacă nu ar fi așa, probabil nici nu am afla despre existența multor documente).

Și poate că, dacă am vorbi strict despre câte o „hârtiuță”, un colț de șervețel notat, nu am avea de ce să impacientăm… Dar când pe piață apar tomuri întregi, cu manuscrisele lui Eliade, Cioran sau Blaga, purtând și un titlu de licitație de evaluare menit să atragă colecționarii, apostilând colecția, a priori, drept „Manuscrise, dedicații și scrisori”, fără a avea nevoie de un aviz de vânzare pe piață, avem o mare problemă… Una generată de golul legislativ. Un „vid” de norme special lăsat acolo pentru a devaliza, de ce nu?, patrimoniul național. Pentru că un patrimoniu național cât mai sărăcăcios, în antiteză cu întreaga noastră corolă de bogății de scrieri și cercetări date lumii de înaintașii noștri, ne va lăsa și cu o identitate mai descărnată în fața veneticilor și a trădătorilor de țară…

De aceea, citind numele catalogului unei asemenea case de licitații, „În jurul lui Eliade, Cioran şi Blaga – Manuscrise, dedicaţii şi scrisori”, cu un lot substanțial, nu o filă două de texte, ci „bunuri culturale mobile cu valoare istorico-documentară – loturile 001- 101”, este firesc să te întrebi cum poate o casă de licitații să pună pe piață, la talciocul colecționarilor cu ștaif, astfel de documente fără a fi obligată să aibă un aviz de vânzare dat de Ministerul Culturii? Iar răspunsul îl dă chiar… legea, prin lipsurile din ea, dar și veșnicul dezinteres al unor experți…

Dacă aceste case de licitații ar fi ele însele, nu neapărat depozite oficiale de patrimoniu național, dar măcar parte a organigramei publice a instituțiilor de cultură, ar fi poate mai atente cu documentele de patrimoniu. Dar ele sunt, în fond, negustorii… Și trăiesc din ceea ce vând prin licitații. Or, nu poți să le pretinzi o anumită bună credință pentru a atenționa ele instituțiile statului că pe piață au apărut bunuri susceptibile a avea un anumit grad de clasificare, pentru care statul ar trebui să-și exercite dreptul de preemțiune, de achiziție directă.

Lege trebuie schimbată, pentru că ea este facilă tocmai cu practicile ilicit de licite, de a ne vinde patrimoniul la tarabă… Pentru că în cele câteva „norme” se stipulează doar obligația „caselor de licitații, a operatorilor economici și anticariatelor” de a proteja aceste părți de patrimoniu prin asigurarea dreptului de preemțiune a statului pentru bunurile „din categoria tezaur”…

Doar că multe dintre aceste posibile valori de patrimoniu ies pe piață fără a avea o normă de clasare, legea lăsând încadrarea patrimoniului (noile „intrări”) la decizia experților caselor de licitații… Care, într-un exercițiu de sinceritate, ar trebui să sesizeze ei Statul Român despre existența unor documente de patrimoniu, să transmită copii și referate (recte birocrație) și să aștepte decizia unor comisii de cultură pentru a vedea dacă documentele sunt de interes pentru Statul Român. Și a aștepta să vadă dacă acesta își va exercita dreptul de preemțiune! Or, dacă ar face așa ceva, casele de licitații ar deveni oficii birocratice și nu ar mai avea rostul de afacere, de profit. Iar fără aceste case de licitații, pe de altă parte, noi nu am mai avea garanția că asemenea documente ar mai apărea pe piață, fie și din interesul colecționarilor, nu de a le lăsa generațiilor viitoare, ci din scopuri financiare, pragmatice, logice, firești…

Lucrurile ar putea fi organizate atât de simplu… Și nu lăsate ca proces de evaluare a importanței pentru patrimoniul național la îndemâna experților caselor de licitații, care vor fi mereu la mijloc, între dedicația lor culturală și presiunile angajatorului, ci impuse prin lege… Ministerul culturii ar trebui să stabilească o listă cu personalitățile Panteonului Național, obligând casele de licitații, anticariatele sau operatorii comerciali să nu pună în vânzare/licitație bunuri aparținând unor asemenea personalități fără a avea avizul instituției. Un aviz bine stabilit, ca metodologie, în acord și cu interesul de piață al licitatorilor, pentru ca astfel de expertize, de stabilire a nivelului de clasare, ori emiterea avizelor „de descărcare”, să nu sufoce piața… Pentru că atunci am risca să nu mai găsim nimic acolo…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*