Conflictul dintre India şi Pakistan prin prisma unei potenţiale confruntări nucleare

Securitatea Naţională a Pakistanului exprimată concis: „Pakistanul are mai mulţi terorişti pe kilometru pătrat decât oricare altă ţară din lume, dar are şi un program de înarmare nucleară ce este într-o continuă dezvoltare  ce se petrece într-un ritm mai susţinut decât oriunde în lume”. Bruce Riedel / Pakistan Natiomal Security / first edition 2010

Derularea evenimentelor

Conflictul indo-pakistanez, declanşat la 14 februarie 2019 prin atacul terorist al organizaţiei Jaish-e-Mohammed (JEM) cu baze în Pakistan, a implicat atacuri aeriene de răspuns ale Indiei, executate pe teritoriul pakistanez, dar şi riposte aeriene ale acestuia din urmă, inclusiv acţiuni ofensive aeriene executate de către armatele celor două state cu potenţial nuclear, care au provocat temeri serioase privind o posibilă escaladare şi chiar o confruntare nucleară. De la bun început, trebuie subliniat că este pentru prima dată în cei peste 70 de ani de conflict, când India şi Pakistanul angajează acţiuni şi lupte aeriene, estimate de experţi ca având un grad ridicat de escaladare nucleară.

Pe scurt, atacul terorist cu bombă executat la 14 februarie 2019 în Kashmirul controlat de India, a provocat reacţie în lanţ. Grupul terorist din Pakistan, Jaish-e-Mohammed, şi-a asumat responsabilitatea pentru atacul care a ucis 40 de poliţişti indieni, cel mai serios atac petrecut în Kaşmir în ultimii zece ani. Pe 25 februarie 2019, avioane pakistaneze JF-17 Thunder (un avion de lupta multirol dezvoltat de Pakistan împreună cu China) au decolat pentru a intercepta avioanele indiene care intraseră în spaţiul aerian pakistanez, în zona Kashmir. Generalul pakistanez Asif Ghafoor a afirmat că avioanele indiene şi-au lansat bombele  în apropiere de oraşul Balakot şi s-au retras rapid. O zi mai târziu, pe 26 februarie 2019, avioanele indiene au trecut linia de control de la graniţa Indiei cu Pakistanul şi au bombardat ceea ce New Dehli a descris ca fiind o tabără de instruire Jaish-e-Mohammed, lângă Balakot.

Mass-media indiană a anunţat că la misiune au participat 12 avioane Mirage 2000, însoţite de un avion de avertizare timpurie EMB-145, un avion de realimentare în aer, Il-78 şi cel puţin o dronă Heron (fabricaţie israeliană). Raidul aerian indian a ucis „un număr foarte mare de terorişti JEM”, a afirmat ministrul de externe al Indiei. Localnicii însă au declarat pentru Reuters că doar o persoană a fost rănită în atac şi nimeni nu a murit. Această acţiune aeriană a fost prima executată după războiul din 1947, când avioane ale Forţelor Aeriene ale Indiei (FAI) au trecut linia de control din Kaşmir şi au bombardat Pakistanul şi prima lovitură aeriană de când ambele state au devenit puteri nucleare. Islamabadul a ameninţat că se va răzbuna. „Vom răspunde şi vă vom surprinde”, a declarat un purtător de cuvânt al Armatei pakistaneze la o conferinţă de presă. „Răspunsul va veni la momentul ales de noi”.

În aceeaşi zi cu atacul de la Balakot, apărarea antiaeriană indiană a folosit o rachetă Spider pentru a doborî o dronă pakistaneză aflată într-o misiune de recunoaştere în apropierea graniţei. Pe 27 februarie 2019, avioane F-16 pakistaneze au trecut linia de control pentru a ataca forţele indiene. Avioanele MiG-21 indiene au interceptat avioanele F-16 pakistaneze şi potrivit guvernului indian au doborât unul dintre acestea. Oficiali de la Islamabad au susţinut că forţele sale au doborât două MiG-21, dar New Delhi susţine că a pierdut doar un singur avion. Guvernul pakistanez a difuzat un videoclip care a prezentat un pilot indian capturat. New Delhi a cerut întoarcerea imediată şi sigură a pilotului şi a subliniat faptul că „se opune puternic afişării vulgare a Pakistanului”.

Teroriştii cu baze în Pakistan au fost mereu o problemă pentru New Delhi ceea ce a provocat numeroase reacţii şi contrareacţii. Trecutul colonial al celor două ţări, apartenenţa lor la „Compania Indiilor de Vest”, bijuteria coroanei britanice, împărţirea arbitrară care a urmat retragerii britanice au generat un conflict cronic între cele două ţări, marcat de peste şapte decenii de conflicte în care au avut loc patru războaie (1947, 1965, 1971 şi 1999), perioade interbelice cu ciocniri, violenţe, violări ale spaţiilor aerian şi maritim, ciocniri şi raiduri, precum şi frecvente schimburi de focuri peste linia de control (demarcaţie stabilită de ONU). Cele mai recente incidente care, într-un fel, au anticipat recentele evenimente au fost în septembrie 2016, când forţele speciale indiene au atacat o tabără teroristă în Kashmirul ocupat de Pakistan. Acest raid a fost ca urmare a atacului terorist împotriva bazei militare indiene din Uri. Atacuri similare împotriva taberelor teroriste din Kashmirul pakistanez au mai avut loc, deşi la un nivel mai redus şi fără să fi existat „provocări”.

Lovitura aeriană a Indiei, din 26 februarie 2019, marchează un răspuns escaladat la acţiunile teroriste ce îşi au originea pe teritoriul Pakistanului, acţiuni ce sunt tolerate, eventual sprijinite de structurile de forţă de la Islamabad. Subliniez caracterul de escaladare a conflictului cronic existent între cele două ţări, având în vedere următorii factori: aceasta este prima dată de la începutul conflictului dintre cele două ţări (1947) când India a folosit puterea aeriană împotriva Pakistanului; tot pentru prima dată s-au înregistrat lupte aeriene între avioanele de vânătoare ale celor două ţări; reprezintă o schimbare de tactică întrucât acţiunile aeriene devin prioritare în ansamblul confruntărilor indo-pakistaneze. După această nouă rundă a confruntării indo-pakistaneze, aşa cum s-a întâmplat întotdeauna, au apărut şi demersurile comunităţii internaţionale pentru detensionare şi revenire la normalitate. Angajamentele şi eforturile diplomatice au fost orientate cu prioritate către Pakistan pentru a preveni escaladarea conflictului.

Guvernul de la Islamabad a anunţat în mod oficial o întâlnire de urgenţă, pe data de 27 februarie 2019, a Autorităţii Naţionale de Comandă, agitând efectiv „opţiunea nucleară”, pe care acest organism o gestionează. Pakistanul nu are o doctrină nucleară oficială şi nici o politică „de a nu recurge prima la opţiunea nucleară” (no first use), ceea ce este un factor agravant ce trebuie luat în consideraţie. În plus, de parcă situaţia dintre cele două ţări nu era suficient de încordată, a mai apărut un motiv suficient de puternic pentru a bulversa situaţia de securitate chiar la nivel regional.

Pe data de 02.08.2019 preşedintele Indiei,  Nerendra Modi, a revocat articolul 370 din Constituţia ţării. În baza acestui articol provincia Jamu şi Kaşmir beneficia de un statut special ce îi permitea să aibă propriul sistem legislativ. Mai mult, autorităţile indiene au interzis cumpărarea de proprietăţi de către persoane ce nu sunt rezidente în această provincie şi au hotărât o nouă organizare administrativ-teritorială, ce impune împărţirea provinciei în două  unităţi teritoriale separate. Pentru a asigura implementarea măsurilor luate, guvernul indian a trimis în Jamu şi Kaşmir 35.000 de militari şi aproximativ 8.000 trupe paramilitare care au fost debarcate în provincie în dimineaţa zilei de 05.08.2019. Ulterior, în cursul nopţii, autorităţile indiene au arestat miniştrii provinciei Jamu şi Kaşmir, apoi au instaurat starea de asediu, au întrerupt legăturile telefonic şi internet, au interzis mitingurile şi adunările şi au închis toate instituţiile publice.

Primul ministru al Pakistanului, Imran Khan, a condamnat această acţiune a guvernului indian pe care a calificat-o drept „iresponsabilă şi iraţională” şi a ameninţat că va face uz de toate mijloacele la dispoziţie pentru a se opune. De asemenea, au luat măsuri de evacuare a 50 de muncitori chinezi ce lucrau la construirea unui baraj la confluenţa râurilor Neelum şi Jhelum din Kaşmirul pakistanez.

Guvernul Chinei, care sprijină Pakistanul şi este într-un război rece cu India, a condamnat decizia guvernului indian de a revoca articolul 370 din Constituţie, anunţând că această decizie „afectează suveranitatea teritorială a Chinei” şi că Beijingul nu consideră aceste măsuri nici legitime, nici legale. Replica venită de la New Delhi a fost destul de subtilă, aceasta subliniind faptul că problema Kaşmirului este una internă şi ar fi bine ca alte state să nu se amestece. Subtilitatea acestei replici constă în faptul că, la rândul său, China se confruntă cu o situaţie asemănătoare, dar mai gravă în Hong Kong. Guvernul Indiei a evitat să emită opinii sau critici referitoare la acest conflict, aşa că prin replica dată indienii sugerează că aşteaptă o atitudine similară şi din partea Chinei. Printre rânduri se poate vedea şi o ameninţare discretă prin faptul că se sugerează că şi India are mijloace de a turna gaz peste focul din Hong Kong dacă va fi necesar acest lucru.

Ţinând seama de evoluţia protestelor din Hong Kong, a faptului că deja China a trimis trupe pe insulă pentru o eventuală intervenţie în forţă, se poate estima că Beijingul a înţeles mesajul transmis de New Delhi şi că India va primi mână liberă din partea Chinei pentru a acţiona conform intereselor proprii în Jamu şi Kaşmir. Între timp populaţia musulmană din Jamu şi Kaşmir a ieşit în stradă pentru a protesta împotriva restrângerii drepturilor lor.

Raportul de forţe şi evaluarea forţelor

Potrivit unui raport al Institutului Internaţional de Cercetare pentru Pace de la Stockholm din 2018 (S.I.P.R.I.), Pakistanul are 140-150 de focoase nucleare în comparaţie cu cele 130-140 focoasele nucleare ale Indiei (alte surse indică cifre apropiate, diferenţa fiind de 10 maxim 12 focoase nucleare). Ele sunt comparabile în sensul că ambele ţări au capacitatea de a lovi în întregime teritoriul adversarului şi de a provoca pierderi masive de vieţi omeneşti şi pagube materiale imense (Anexa nr.1). De notat că Pakistanul are reactoare care produc mai mult plutoniu decât India, inclusiv capacitatea de a produce până la 20 de focoase nucleare, cifră de care se va apropia şi India în doi-trei ani. În privinţa mijloacelor de transport la ţintă a vectorilor purtători, India are o superioritate asigurată de capacităţile sale navale. Astfel, India a dezvoltat submarinul cu propulsie nucleară „INS Arihant”, înarmat cu rachete balistice nucleare. Primul submarin de acest tip a devenit operaţional în 2016, iar al doilea, începând cu anul 2019  parcurge etapa de testare operaţională. În prezent, India poate afirma că posedă aşa-numita triadă nucleară, adică are posibilitatea de a executa lovituri nucleare de pe mare, uscat şi aer.

Pakistanul, deşi dispune de submarine clasa AGOSTA-90B, care au capacitatea de a lansa rachete nucleare de croazieră, încă face eforturi pentru dezvoltarea acestor rachete de croazieră cu lansare de pe mare, pentru a-şi finaliza propria triadă nucleară. În ceea ce priveşte rachetele de toate categoriile, cu capacitate de transport a loviturilor nucleare, Pakistanul are arme nucleare cu rază lungă de acţiune, cum ar fi racheta Shaheen III cu o rază de acţiune de 2.750 km şi care poate atinge Insulele Andaman şi insulele din Asia de Sud-Est sau alte ţări considerate inamice, nominalizând însă numai Israelul.

India derulează programul de a dezvolta rachete balistice cu rază lungă de acţiune capabile să atingă ţinte în toată China şi deci şi din Pakistan, între care şi Agni-V, estimată la o rază de 8.500 km. Trebuie subliniat că expertul R. Chidambaram, care a condus testele nucleare Pokhran-II din India, a declarat într-un interviu acordat mass-media indiene că India este capabilă să producă o bombă cu neutroni. Nu sunt alte informaţii privind acest program şi stadiul de realizare a muniţiei cu neutroni. Analizând numai arsenalul nuclear al celor două ţări rezultă clar că un conflict nuclear în Asia de Sud ar fi devastator deoarece ambele pot să-şi lovească reciproc şi relativ uşor, centrele urbane cheie. Sunt calcule care evaluează că pierderile de vieţi omeneşti în cazul unui conflict, chiar limitat ca amploare, ar fi de cca. 7 milioane victime şi peste 12 milioane răniţi la care se adaugă importante pierderi materiale.

Doctrinele nucleare

Doctrina nucleară a Indiei. India şi-a făcut cunoscută doctrina nucleară în anul 2003. Principalele sale prevederi sunt după cum urmează:

– Principiul de bază al doctrinei nucleare a Indiei este „No First Use”. Conform acestei politici, armele nucleare vor fi folosite doar ca represalii împotriva unui atac nuclear asupra teritoriului indian sau asupra forţelor armate indiene.

– India trebuie să realizeze o descurajare minimă credibilă. Aceasta presupune:
a) posesia unor mijloace nucleare suficiente pentru a provoca inamicului pierderi inacceptabile în urma loviturii de răspuns;
b) forţele nucleare trebuie să fie pregătite din punct de vedere operaţional în orice moment;
c) capabilităţi eficiente de intelligence şi de avertizare timpurie;
d) comunicarea capacităţii de descurajare a inamicului.

În India, decidentul politic care poate ordona executarea loviturii nucleare este Cabinetul Comitetului de Securitate. Practic „butonul nuclear” este la dispoziţia premierului indian.

Doctrina nucleară a Pakistanului. Pakistanul nu are o doctrină nucleară declarată oficial, fapt pentru care a elaborat conceptul doctrinar „Spectrul Complet de Descurajare” (Pakistan’s Full Spectrum Deterrence) ceea ce înseamnă că posedă „toate” tipurile de arme pentru a avea „toate” ţintele indiene în raza de lovire. Pakistanul afirmă că acest lucru este în concordanţă cu politica sa de „Descurajare Minimă Credibilă şi evitarea cursei înarmărilor”.

În 2002, generalul-locotenent Khalid Kidwai, care era atunci şeful Diviziei de planificare strategică a Armatei pakistaneze, a enumerat patru circumstanţe în care ţara sa, păstrând opţiunea de a ataca prima ar putea lansa un atac nuclear asupra Indiei:

– când India atacă Pakistanul şi ocupă o mare parte din teritoriul său;

– când India distruge o mare parte din forţele armate ale Pakistanului;

– când India strangulează economia Pakistanului;

– când India provoacă destabilizarea politică sau creează subversiune internă în Pakistan.

În Pakistan decidentul politic care are autoritatea de a aproba folosirea armamentului nuclear este Autoritatea de Comandă Naţională, care a fost înfiinţată în anul 2002. Aceasta este prezidată de primul-ministru care, la rândul său, prezintă preşedintelui (din septembrie 2018 Arif Alvi), deciziile de dezvoltare şi folosire a armamentelor nucleare. Practic, „butonul nuclear” este în mâna preşedintelui.

Doctrinele nucleare ale Indiei şi Pakistanului, dar şi declaraţiile de politică cu privire la „liniile lor roşii” de utilizare a armelor nucleare, reuşesc să complice elementul esenţial al credibilităţii, după cum remarcă experţii independenţi din întreaga lume. Fundamentale pentru succesul teoriei descurajării sunt două lucruri: dacă o ţară „poate” să producă pierderi majore unei alte ţări şi dacă o ţară „va” provoca pierderi masive altei ţări/altor ţări. Lipsa fricii, a temerilor că o naţiune va lansa bombe nucleare asupra ţării inamice, va elimina efectul de descurajare. Capacităţile Indiei şi Pakistanului de a se distruge reciproc cu arsenalul lor nuclear nu au fost niciodată puse la îndoială. În ceea ce priveşte India, deşi guvernele succesive nu au reacţionat cu violenţă excesivă la atacurile teroriste din Pakistan, temându-se de escaladare şi de conflictul nuclear, mulţi politicieni şi analişti consideră că temerile sunt exagerate. De asemenea, la Islamabad, puţini cred că India ar fi într-adevăr pregătită să lanseze lovituri nucleare ca represalii. Probabil că după acţiunile recente ale guvernului indian, părerile se vor mai nuanţa.

Analizând rapid doctrinele nucleare ale fiecărei ţări, identificăm câteva aspecte importante. În primul rând, Pakistanul refuză să accepte regula „No First Use”, spre deosebire de India. Acest lucru înseamnă că Pakistanul îşi menţine opţiunea de a fi primul care foloseşte armele nucleare. India va folosi armele nucleare numai atunci când şi după ce este atacată cu arme nucleare.

Din 2010, India a vorbit despre o doctrină de război cunoscută drept „Cold Star War”, ceea ce înseamnă mobilizarea rapidă şi atacuri imediate asupra Pakistanului, fără a permite acestuia să execute lovitura nucleară şi fără riscul de escaladare nucleară. Deşi la vremea anilor 2015-2017 oficiali politico-militari indieni au negat existenţa acestei doctrine, ministrul apărării al Indiei a recunoscut în anul 2017 că această doctrină este la baza exerciţiilor şi aplicaţiilor de pregătire a Armatei indiene. Din 2015 Pakistanul mizează pe Loviturile Nucleare Tactice Performante (T.N.W.) şi ameninţă cu folosirea rachetelor nucleare cu rază scurtă de acţiune asupra oricăror forţe indiene aflate pe poziţii avansate. Aceasta pare o idee copiată din strategia N.A.T.O. împotriva armatei fostei Uniuni Sovietice.

O primă concluzie este că India îşi menţine doctrina declarată în 2003 şi aplică politica de „No First Use”, ceea ce înseamnă că prin aceasta s-a angajat să nu execute prima lovitură nucleară.  Scopul său primordial este de a riposta cu lovituri de răspuns, de represalii atât de puternice încât un adversar să nu mai fie în stare să lovească din nou. Experţii militari indieni consideră că în realitate doctrina nucleară a Indiei ar putea funcţiona diferit faţă de cele prevăzute. În caz de urgenţă, la detectarea unui semnal de atac iminent din Pakistan vor fi lansate rachetele nucleare ca lovitură de avertisment. Cu alte cuvinte, recurgerea la lovitura nucleară preventivă nu se exclude, iar aceasta ar anula principiul de a folosi prima arma nucleară. Aceasta pare o abordare mult mai realistă şi până la urmă logică. În acest caz pericolul constă în lipsa de comunicare dintre părţi, ceea ce poate duce la o interpretare greşită a intenţiei reale a inamicului şi recurgerea din teamă la soluţia nucleară.

Dacă ar fi să tragem o primă concluzie privind executarea primei lovituri nucleare, aceasta, foarte probabil, ar fi că Pakistanul va recurge primul la opţiunea nucleară. Cu toate acestea, dacă se confruntă cu ameninţarea iminentă a  unui atac nuclear, India ar putea să lanseze lovitura preventivă, declarând că „am fost permanent provocaţi până acum şi iminenţa atacului este clară”, opinie împărtăşită, între alţii, şi de Pervez Hoodbhoy, proeminent expert în fizica nucleară din Islamabad. Pericolul unei confruntări violente, clasice sau nucleare va dăinui încă multă vreme deoarece deocamdată nimeni nu întrezăreşte o soluţie politică pentru rezolvarea problemei Kaşmirului. Acesta va rămâne pentru încă multă vreme o moştenire grea a perioadei coloniale.

Scurt istoric privind armele nucleare

India şi Pakistan au urmat căi diferite pentru a-şi dezvolta arsenalele nucleare. Se estimează că India a dezvoltat capabilităţi nucleare după înfrângerea sa într-un scurt război de frontieră cu China (1962). Primul test nuclear indian a avut loc în mai 1974. În cazul Pakistanului, experţii spun că războiul Indo-Pakistanez din 1971, care a condus la independenţa Bangladeshului, s-a dovedit a fi un punct de cotitură pentru Islamabad şi de iniţiere a programului nuclear pakistanez.

La 13 mai 1998 Pakistanul a executat primul său test nuclear (cu numele de cod Chagai-I) care a constat din 5 lovituri nucleare simultane. Testele au fost efectuate la Ras Koh Hills, districtul Chagai, provincia Balochistan. La 30 mai 1998 a urmat al doilea test, o lovitură nucleară. De atunci, ambele ţări s-au angajat într-o acerbă cursă a înarmărilor convenţionale şi neconvenţionale.

India, a dezvoltat în ultimii ani rachete cu combustibil solid, care necesită deja capetele de luptă montate pe rachete, creând o modificare favorabilă evoluţiei rachetelor spre ţintă. Acesta este un avantaj major pentru India deoarece permite utilizarea rapidă a rachetelor nucleare.

Pakistanul a fost mai vocal cu privire la puterea sa nucleară, spre deosebire de India care este mult mai precaută şi discretă în propaganda sa nucleară. Pakistanul a reuşit să dezvolte rachete nucleare tactice (T.N.W.) ce îi conferă, cel puţin momentan, o uşoară superioritate în zonele de operaţii militare din regiunile de frontieră, de unde ar putea începe un eventual conflict. De asemenea, Pakistanul va realiza în timp scurt rachetele de croazieră destinate submarinelor sale, prin care va obţine triada nucleară şi astfel, posibilitatea executării unei a doua lovituri nucleare.

Riscuri de securitate a facultăţilor nucleare

Riscul ca elemente agresive necontrolate, inclusiv actori nestatali, să preia controlul asupra armelor nucleare este mult mai mare în Pakistan, care adăposteşte mai multe grupuri militante paramilitare radicale, inclusiv unele care au atacat facilităţile sale militare. Un astfel de grup este gruparea islamistă Jaish-e-Mohammed care a generat conflictul din februarie 2019. Deşi securizarea facilităţilor nucleare ale Pakistanului par rezonabile, sunt semnalate încălcări grave de securitate la instalaţiile militare pakistaneze, inclusiv atacuri asupra instalaţiilor nucleare din apropierea Dera Ghazi Khan, în 2003 şi 2006 şi o serie de atacuri asupra bazelor forţelor aeriene de la Sargodha şi Kamra, între 2007 şi 2012, alte tentative de preluare a unor nave şi aeronave de către elemente teroriste. Toate aceste incidente ridică semne de întrebare şi preocupări majore în privinţa securităţii nucleare.

În ceea ce priveşte ameninţarea unui război nuclear real, unii experţi apreciază că Pakistanul vede armele sale mai mult ca un factor de descurajare pentru a preveni o situaţie de escaladare necontrolată a conflictului cu India. Este de înţeles această atitudine dacă ne gândim la faptul că Pakistanul a fost înfrânt în toate confruntările avute cu India.

Trebuie să remarcăm faptul că la nivel declarativ şi al abordărilor politice, poziţiile Indiei şi Pakistanului sunt asemănătoare.

Opinie privind a doua lovitură nucleară „Second Strike” Capability

De când India a anunţat că poate renunţa la opţiunea primei lovituri, au apărut întrebări despre capacitatea ţării de a lansa a doua lovitură. Pentru ca o ţară să lanseze a doua lovitură nucleară, trebuie să rămână cu arme nucleare suficiente după distrugerile provocate de primul atac al inamicului. La ultima evaluare, India are 135 de focoase nucleare, iar Pakistanul are 145, dar este recunoscut că Pakistanul are cel mai rapid ritm de dezvoltare a arsenalului nuclear din lume. Pentru ca India să iasă din această situaţie dificilă, ameninţarea nucleară a Pakistanului trebuie să slăbească sau trebuie să se dovedească a nu fi la fel de puternică cum pare. Un lucru bun este faptul că, potrivit unor experţi, armele sale nucleare tactice ar putea să nu fie suficiente pentru a distruge complet o armată care avansează din India. Există unii experţi militari care atrag atenţia asupra faptului că, dacă Pakistanul ar folosi armele nucleare tactice ar avea mai mult de suferit de pe urma radiaţiilor decât pierderile umane şi distrugerile materiale pe care aceste arme le-ar produce Indiei.

Concluzii

India şi Pakistanul îşi continuă cursa înarmării nucleare, conform perceptelor doctrinare naţionale, oficiale sau mai puţin oficiale. Deşi nu au cunoscut modificări majore, doctrinele şi conceptele doctrinare ale celor două state au fost detaliate şi mai bine conturate spre îndeplinirea misiunilor stabilite cu folosirea armamentelor nucleare, devenind mai agresive şi mai subtile în mesajele de comunicare în mass-media. Vectorii purtători ai ambelor tabere au fost perfecţionaţi prin introducerea în arsenalele ambelor armate a noilor rachete de croazieră sau balistice, cu lansare terestră, aeriană şi de pe platforme maritime, asigurând Indiei realizarea triadei nucleare şi probabil în viitorul apropiat şi Pakistanului. Deşi distanţa dintre ţara noastră şi cele două state nucleare este suficient de mare pentru a garanta o marjă de siguranţă, să nu uităm contaminările radioactive generate de cele mai importante accidente nucleare: Cernobâl şi Fukuşima. De aceea, prezenţa unor ofiţeri români în Grupul Militar de Observare al Naţiunilor Unite în India şi Pakistan (U.N.M.O.G.I.P.) reprezintă oportunitatea unei avertizări timpurii în caz de escaladare nucleară şi a riscului de declanşare a unui conflict nuclear cu efecte ce pot deveni globale.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*