De Ziua Naţională am uitat să fim români…

Cu trei zile înainte de 1 decembrie am primit o invitaţie la o manifestare ce s-a dorit a fi sărbătorirea a 101 ani de la „Marea Unire”. S-a vrut doar, pentru că, exceptând două dintre comunicări, mesajul organizatorilor n-a fost altceva decât o parodie burlescă a ceea ce fusese anunţat. Iniţial, intenţia întâlnirii a plecat de la readucerea în memoria celor prezenţi a unei personalităţi locale, ce şi-a lăsat amprenta istorică, printr-un simbol devenit blazon al oraşului – Monumentul Independenţei, inaugurat la 17 mai 1915. Se pare că, cineva s-a gândit pe parcurs că n-ar strica bifarea în nuş-ce calendar, al nuş-ce O.N.G., a nuş-ce acţiune, dedicată actului de la 1 Decembrie 1918, că asta dă bine la imagine. Cruntă şi grotescă ironie să vorbeşti despre Independenţă şi Unire într-o ţară sfâşiată de un război fratricid de treizeci de ani aflată sub ocupaţie militară străină. Nu, nu este vorba de binecunoscutul război religios din secolul al XVII-lea (1618-1648) dintre cardinalul Richelieu, pe de o parte, şi Imperiul romano-german şi puterea Habsburgilor, de cealaltă parte, ci de cel dintre anii 1989-2019 ai României postdecembriste sinucigaşe.

Celor cu memoria mai scurtă, le amintesc că oficialităţile statului român au alocat „0” (zero) lei sau roni (denumire cu care matusalemicul de la B.N.R i-a pricopsit şi zăpăcit de cap pe cetăţenii României) pentru sărbătorirea Centenarului Unirii provinciilor româneşti. Parale s-au găsit – firesc – pentru referendumul pentru familia tradiţională, sabotat de însuşi şeful statului, pentru cel premeditat confuz şi comandat de acelaşi sabotor, dar mai cu seamă pentru „campania prezidenţială”, începută nelegal de chiar chiriaşul de la Cotroceni cu multe luni înainte de data oficială. Evident, asemenea navetei săptămânale la nevastă, bannerele cu pozele „Gauleiterului” din Hermannstadt şi sloganele idioate tot din buzunarele românilor au fost plătite.

Moderatorul manifestării la care am fost prezent a avut o misiune ingrată şi, cu riscul asumat al unei mici exagerări, una cam „sinucigaşă”, de care eminenţele cenuşii s-au bucurat şi au profitat fără riscul asumării răspunderii. La rândul ei, gazda întâlnirii, luându-şi rolul în serios, a rostit „ca la carte” câteva fraze despre importanţa temei, adică despre Fata Morgana numită Unirea românilor. De râsul curcilor, pentru că doar cu câteva zile înainte de „alegeri”, dar şi după, participanţii la războiul româno-român erau gata să se sfâşie unul pe celălalt pentru a decide cine va fi „alesul neamului” pe durata cincinalului 2019-2024. De parcă nu s-ar fi ştiut cine-i „numitul”. Cei „mulţi da’ proşti” o fac în continuare, precum gladiatorii, aşteptând direcţia degetului mare al „Cezarului Iluminaţilor”.

Câtă ipocrizie! Păi, până la 24 noiembrie 2019 „Am strigat cât am putut:/ Sus Cutare! Jos Cutare!/ Şi cu asta ce-am făcut?/ Am dorit, cu mic, cu mare,/ Şi-am luptat, cum am ştiut,/ S-avem altă guvernare/ Şi cu asta ce-am făcut?”. A zis-o Constantin Tănase în anii ’40, o zic şi eu în anno domini 2019…

Am privit în faţă, în spate, în stânga şi în dreapta mea. Erau oameni pe care-i ştiam a fi „de treabă”, dar am constatat că în cazul comiterii imprudenţei exprimării unei opinii personale, unii dintre „oamenii de treabă” devin de nerecunoscut, se metamorfozează instantaneu în fiare agresive. Când am spus că şeful statului, şeful guvernului, şeful S.R.I., şeful B.N.R., şeful C.N.A.D., şeful I.N.S.H.R.-E.W… şi încă doi ultra-sărbătoriţi de câteva ori pe an în mediul local, nu e niciunul român, un „filolog” mi-a ripostat că aş urî străinii, numindu-mă xenofob. Am încercat să-i explic domnului „filolog” semnificaţia neologismului: xeno-străin şi fobie-teamă patologică, nu ură, cum sugera persuasiv  personajul. Zadarnic! Asemenea plăcii stricate a unui patefon vechi, gura nu-i tăcea, repetând acelaşi refren deconspirator al înaltului său „profesionalism”. După minute pierdute într-un dialog monologat cu „filologul” în chestiune, saturat până la refuz de o polemică inutilă, m-am adresat politicos, spunându-i că-i respect opinia şi rugându-l să procedeze la fel, apoi am pus capăt disputei inutile cu interlocutorul incompatibil.

Da, suntem nişte ipocriţi pentru că vorbim despre unire în zilele în care români sunt mai dezbinaţi decât oricând în istoria lor milenară. „[…] avem o țară care se surpă cu încetul, o țară dezbinată, un popor în cea mai mare parte sărăcit, disperat, amorțit și lipsit de orice speranță, căruia i s-a luat și mândria identității naționale. Cum a fost cu putință așa ceva? Grea întrebare!” (Acad. Dinu C. Giurescu). Da, istorie milenară, nu centenară, cum insinuează unii procedând precum Don Basilio în „Bărbierul din Sevilia”: „Calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque chose!” (Calomniaţi, calomniaţi, ceva tot va rămâne !), sugerând că am exista ca Naţie doar de o sută de ani.

Priviţi puţin peste gard, în curtea vecinului de la nord-vest şi veţi vedea cum procedează patrioţii maghiari în interesul ţării lor… că tot Orban se numeşte şi prim-ministul lor, dar nu Ludovic, ci Viktor. Să ne mirăm că, deşi calitativ, deosebirea dintre ei este ca de la cer la pământ, Orb-an-ul de la Palatul Victoria (de aceeaşi etnie cu cel de la Budapesta) au un numitor comun: ambii nu lucrează în interesul României, ci al ţării în care se uneşte Buda cu Pesta. Pentru eliminarea oricărei confuzii, precizez: nu este vorba nici de buda din fundul curţii, nici de pesta porcină, ci de capitala cu opinca centenară, atârnată de parlament acum o sută de ani. Măcar aşa ne mai aducem aminte că suntem români.

Aflu că în chiar Ziua Naţională a Ţării, un dac tânăr s-ar fi spânzurat de o balustradă cu un ştreang confecţionat din Tricolorul Românesc. Am tot meditat şi m-am întrebat: o fi dorit oare să transmită către urmaşii dacilor că în spiritul politicii globalismului agresiv, al multiculturalismului migraţionist kalergian, al răului absolut prevestitor al celui de-Al Patrulea Reich şi al celui de-Al Treilea Război Mondial, Tricolorul României şi spiritul naţionalist românesc echivalează cu trecerea Styxului? Umblă vorba prin târg că ar fi fost o „sinucidere” asistată, supoziţie care ar întări spusele cu glas tare ale academicianului Dinu Giurescu: „Putem constata, privind în jur, cum România și-a distrus în cea mai mare parte economia, și-a înstrăinat pământurile și resursele, își nimicește fără milă tezaurul cultural și istoric… iar a fi azi patriot în România constituie… o infracţiune!”. Are rost să ne mai mire ceva care se întâmplă în România zilelor noastre? Greu de răspuns, fiindcă tare întortocheate sunt drumurile dacilor în Grădina Maicii Domnului!

Un răspuns la De Ziua Naţională am uitat să fim români…

  1. Avatar Stefan Silva spune:

    Nu vindeţi pământul
    Ştefan Silva

    Mi-am dat pământul de la Cruce,
    La un străin pe câţiva lei,
    N-am crezut c-o să m-apuce,
    Zile negre şi ani grei.

    Acum sunt om fără de ţară,
    Pribeag prin lume şi flămând,
    Ce rătăcesc prin lumea largă,
    De mult de tot şi de-atunci plâng,
    De dorul tău iubită ţară,
    După ai mei, după pământ,
    De dor de Tricolorul care,
    Mai flutură acolo-n vânt.

    Acum sunt om fără de ţară,
    Străin prin lume, dus de vânt,
    Ce port pe talpă grea povară,
    Dor de pământul meu cel sfânt,
    Şi port pe talpă dorul ierbii,
    Ce n-o găsesc pe unde sunt,
    Şi port în suflet basmul iernii,
    Ce-l ascultam la sobă stând.

    Acum sunt om fără de ţară,
    Sărman prin lume, fără rost,
    Rătăcitor prin ţări străine,
    Nici nu mai ştiu pe unde-am fost,
    Şi port în spate dorul ţării,
    Care-au vândut-o la străini,
    Şi port în suflet dorul mamii,
    Şi plâng într-una şi suspin.

    Eu am plecat demult de-acasă,
    Nici nu ştiu când şi nici şi cum,
    Mi-e dor de floarea din fereastră,
    Şi de mărul de la drum,
    Mi-e dor de ouăle de Paște,
    Ce le ciocneam cu fraţii mei,
    Mi-e dor de holda de la Cruce,
    Care-am vândut-o pe doi lei.

    Mi-e dor de Seara de Crăciun,
    Când colindam prin satul meu,
    Şi-l aşteptam pe Moş Crăciun,
    Şi-l preamăream pe Dumnezeu,
    Mi-e dor de Slujba Învierii,
    De la Biserica din sat,
    Şi port în pieptul meu durere,
    Pentru tot ce am lăsat.

    Mi-e dor de banca de la stradă,
    Unde-ascultam pe cei bătrâni,
    Mi-e dor de nucul din grădină,
    Şi de floarea de salcâmi.

    Pământul ţării nu se vinde,
    El este sfânt şi-mprumutat
    De la nepoţi. E locul unde,
    Comoara ţării-au îngropat.
    Eu l-am primit de la bunicul,
    Când a plecat în drumul lui,,
    E lege sfântă că pământul,
    Rămâne-n trupul neamului.

    Cel ce calcă legea sfântă,
    Dând pământul la străin,
    Duce viaţă de osândă,
    În amar, suspin şi chin.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*