Primul termen al umilinței eterne…

Asta chiar nu se va casa vreodată!… Umilința aplicată eroilor, răniților, urmașilor… Ci va avea termene peste termene… Și, probabil, și la comemorarea următorilor treizeci de ani se vor găsi „justițiari” care să aplice legea lor, legea procurorului stat în stat, legea umilinței…

Astăzi, în pragul comemorării primelor trei decenii de la Revoluție, oamenii au fost aliniați, înghesuiți, umiliți pentru că așa cer procedurile… Ălea de la care procurorii nu fac rabat, ălea care nu pot fi aplicate într-un management, dacă nu al procedurilor pentru cei deja îmbătrâniți, măcar al respectării bunului simț… Iar dacă printre cei au fost aliniați pe lângă Înalta Curte mai erau poate câțiva participanți și luptători din Decembrie care refuzau să se întrebe retoric (deși, retoric a rămas doar gustul iluziilor furate), ce au căutat ei pe străzi în 1989, probabil că, azi, și ei au săvârșit recunoașterea neputinței.

Ceea ce a oferit Justiția Română va rămâne ca o altă imagine-amprentă. Pentru că doar din așa ceva se compun „dreptățile” făcute românilor. Din imagini-amprentă devenite șabloane, marote… Rictusuri de umilință… Sigur, călăii din Decembrie ’89 stau liniștiți pe la casele lor… Și râd, dar nu amnezic, despre, recompensele, mai valoroase decât distincțiile „Pobeda”, pe care încă le primesc. Aceste imagini-amprente care le dau forța de a mai supraviețui, în pofida bolilor și anilor, cât să ne mai râdă în nas și la o următoare comemorare a Revoluției. Iar cei ce așteaptă Dreptatea primesc citații și reconfirmări procedurale aberante… Ei sunt aliniați „pe procedură” pentru lucruri care, dacă ar avea vârsta de acum trei decenii, le-ar transforma în baricadele de pe care ar răsturna impostura, ipocrizia, falsitatea… Le-ar mai răsturna poate o dată, dar tot nu le-ar ucide; căci ele nu mor…

Dar au îmbătrânit și oamenii… Mulți nu mai au puterea să lupte cu propriile boli, de unde energia, entuziasmul necesare împotrivirilor pe care doar tinerețea le hrănește?!… Și nu s-au mai așezat, din revoltă, la cozile pe care acum trei decenii le sfărâmau… Acum stau la cozi pentru că sistemul are puterea de a-i sancționa dacă se împotrivesc unor chemări, e drept, juridic, „pe procedură,” dar fără sens în viața reală…

În 1989 au ieșit în stradă pentru a obține întârziata porție de dreptate, acum pentru a nu fi sancționați… Pentru că gamela libertăților are capacul tot mai bine strâns, ba, chiar acel cufăr cu speranțe a fost transformat, prin manipulări, într-un fel de cutie a Pandorei, tot mai hidos înfășurată în minciuni pentru ca generațiile următoare să nu mai aibă curajul să o atingă, să nu-i mai salte capacul, nu pentru a elibera libertățile transformate între timp în cine știe ce duhuri ale somnului rațiunii, ci nici măcar pentru a privi înăuntru să vadă, să spună mai departe, cum era pe vremea în care oamenii încă puteau vedea…

Și este tragic să vezi atâția oameni puși la cozi… 600 din cei 5000 citați la întâiul termen al procesului Revoluție… E trist să-i vezi cum tac în fața acestor ritualuri bizare ale mamutului Justiției care se scutură, se ridică, „decembristic”, dar numai pentru a se așeza mai bine pentru următorul an. Că și Justiția îmbătrânește. Și o să devină și ea amnezică și, la un moment dat, va uita și de ce i-a chemat pe oamenii ăia, câți vor mai fi, la niște reconfirmări „pe proceduri”…

Și nu suntem în fața unei alte dovezi a neputinței unui stat de a-și servi cetățenii… Este nesimțirea, nerușinarea, ipocrizia, aroganța unui sistem… Care îmbătrânește la rându-i, dar, spre deosebire de oameni, nu se usucă pe picioare, nu slăbește sub neputințele strânse de boli și vremuri, ci se osifică, devenind și mai greu de înlăturat. Iar la un moment dat, fiind acolo de atâta timp, va deveni parte, fundal, al normalului zilei de mâine.

Și nu, sistemul nu i-a chemat pe oameni pentru a-i număra, să vadă câți au mai rezistat îndrăznelii de a tot continua să ceară, apoi să aștepte, dreptatea!… Ci pentru a da același mesaj al tergiversării… Pesemne, într-o bună zi,  oamenii vor fi chemați să li se citească public și concluziile și verdictul Justiției despre ceea ce a fost (și poate nici nu va mai fi „pe speța” în sine a revoluției la cât timp va mai fi trecut)… Atunci poate nu vor mai fi nevoiți să stea la cozi… Nu pentru că sistemul îi va respecta și va găsi alte proceduri, ci pentru că ei nu vor mai fi aici pentru a fi umiliți…

Au început dară manifestările dedicate comemorării celor trei decenii… Sistemul își strânge haita de ipocriți și farisei pentru a aranja decorul apogeului… Prin panotarea cu umilință, cu dispreț, cu nepăsare a marii săli ceremoniale în care ar trebui citite numele celor căzuți… Și va fi o comemorare cu destin de Centenar… Așa cum Centenarul a fost o aniversare cu destin de comemorare… Un cerc pe care poate numai acum trei decenii am fi avut forța, curajul, nebunia de a-l rupe… Căci, astăzi, doar privim… Și pentru că ne-am blazat în a privi, vom apuca și „sfârșitul”, în care cei din urmă ne vor lua peste picior, ne vor ironiza sau, mai rău, ne vor acuza pentru ceea ce am îndrăznit a crede că putem face, că putem sfărâma în Decembrie ’89. Și poate că, atunci, urmașii eroilor nu vor mai fi aici, dar cei ai călăilor, sau chiar ei, călăii, vor exista prin crusta de aroganță a sistemului. Căci sistemul i-a osificat în scheletul lui, i-a făcut deja nemuritori în nedreptatea pe care a împărțit-o celorlalți, cei simpli, cei creduli, cei entuziaști, cei prea tineri înainte de a fi înțeles un rost…

Un răspuns la Primul termen al umilinței eterne…

  1. Avatar IO...gerules spune:

    Cea mai evidenta,cea mai acuta,cea mai revoltatoare actiune indreptata impotriva Romaniei este ansamblul implantat pe intregul mapamond al Terei,de denigrare,scuipare,umilire,ascunderea maretelor infapuiri ale neamului romanesc in istoria sa.Acest atac permanent duce Romania pe prapastia unei istorii programate,in care poporul roman va fi sacrificat fara drept de apel la vointa unor minti infierbantate de ura ,o ura neinteleasa(vorba lui Nicolae Iorga),neexplicata,sau doar poate”scuzata”de dorinta de a se fura toata splendoarea unei natiuni urcata pe piedestalul umanitatii dumnezeiesti.Acest tip de infractiune depaseste logica codurilor penale din toate timpurile.Aceste infractiuni se pedepsesc numai de divinitate.Istoria a probat,dealungul timpului aceasta.In continuare natia romana e pe muchie de cutit.Nenorocirea e ca romanii nu fac nimic,se complac in moartea lenta a fiintei lor nationale.Oare vom sta neputiinciosi,privind moartea noastra?Romanii oare incep sa invete cum se moare?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*