Răul se poate întoarce

La finalul premierei filmului „Între Chin şi Amin” de la Cinema „Florin Piersic”, cei circa 1000 de spectatori clujeni au aplaudat îndelung, cu lacrimi în ochi urcarea pe scenă a regizorului şi actorilor. Filmul regizat de tânărul Toma Enache este zguduitor, deşi surprinde artistic doar circa 10 la sută din tragedia şi „banalitatea răului” din Experimentul Piteşti, pus la cale de comuniştii români sub îndrumarea consilierilor sovietici, după o metodă de reeducare prin tortură iniţiată de „pedagogul” Anton Makarenko, la insistenţele lui IV Stalin. Cei care au citit cartea lui Virgil Ierunca şi mărturiile celor care au supravieţuit Piteştiului ,în frunte cu părintele Calciu-Dumitreasa, filmul pare o interpretare artistică destul de soft pentru a putea fi vizionat de cinefilul tânăr de astăzi, care nu a cunoscut nici măcar comunismul mai edulcorat din anii 1980. Din motive artistice nu s-a putut cuprinde întreaga grozăvie a Piteştiului. „Viaţa bate filmul”. În ziua de astăzi este un act de curaj să faci un film despre Experimentul Piteşti, atât datorită corectitudinii politice, care înăbuşă tot mai mult libertatea de exprimare din UE, dar şi pentru faptul că este un subiect dificil, pe care tinerii de astăzi nu-l înţeleg, deci nefiind o promisiune de succes financiar. Cu toate acestea, premierea filmului în 39 de oraşe româneşti a fost primită cu entuziasm, cu sălile pline, şi cu casa de bilete închisă.

„Între Chin şi Amin” dovedeşte criticilor de astăzi, că se poate face film de succes pe subiecte istorice complicate şi grele. Există un public educat care doreşte să vadă filme care developează mecanismul infernal al comunismului. Filmul s-a făcut din fonduri private, pentru că nu este ideologic şi nu e pe placul unei societăţi tot mai secularizate, care în esenţă devine o pastişă a regimului comunist în haine noi, mai colorate. Filmul nu este pe linia oficială şi a fost un vis mai vechi dintr-o poezie a lui Toma Enache: „Între Chin şi Amin este un tribut adus celor care au cunoscut suferința. Poveştile uluitoare de viaţă şi de rezistenţă ale unor oameni fantastici, poveşti care au luat naştere în perioada reeducării, m-au determinat să fac acest film. Am simţit că rezistenţă şi tăria de caracter a acestor oameni trebuiau mărturisite şi într-un film. Nimic legat de acest subiect nu e uşor.” Filmul este distribuit de La Steaua Film Studios.

Filmul este dovada clară că se pot face filme din fonduri private, mai bune decât multe filme bugetivore de la stat şi municipalităţi, regizate de staruri răsfăţate de critica „legalistă”, ca Mungiu sau Giurgiu, ce rulează cu sălile mai mult goale, deşi primesc premii internaţionale doar pentru că merg pe curentul ideologic „corect politic” al noii Europe ce ridică statui lui Marx şi care uită de rădăcini, fundamente culturale şi tradiţie religioasă. De fapt, filmele ideologice uită în primul rând de valoarea şi ierarhia artistică. Toma Enache a subliniat presei greutatea realizării unui film pe acest subiect ocultat. „Chiar şi să asculţi adevărul despre ce s-a întâmplat acolo e greu şi dureros. Chinurile şi torturile la care au fost supuşi acei oameni sunt de neimaginat iar transpunerea lor într-un film artistic nu poate fi nici ea uşoară. Am considerat că este de datoria noastră să povestim lumii, atât cât putem noi, despre aceste adevăruri dureroase, despre suferințele îndurate de acești superoameni, despre puterea lor de a răbda, și în final, de a ierta.” Pelicula „Între Chin şi Amin” este în primul rând un film despre rezistenţa tineretului român la comunizare. Tinerii de la Piteşti proveniţi din lumea intelectuală, clericală sau a partidelor politice tradiţionale au înţeles că regimul comunist este o malefică răsturnare a valorilor, o expresie ideologică cu inflexiuni satanice. Comuniştii prin Experimentul Piteşti au încercat să rupă omul de Hristos, societatea de Dumnezeu şi să destrame valorile familiei. Este semnificativ laitmotivul filmului „sângele apă nu se face”. Frate trebuia să bată pe frate şi să calce şi să scuipe crucea. S-a încercat de către securişti reeducarea prin trotură încercând să schimbe gândul omului de la Lumina hristică înspre întunecimea de inspiraţie satanică. Comuniştii au devenit nişte demonizaţi. A fost un fel de punere în scenă a unei Liturghii neagre, aşa cum a surprins-o genial AE Baconski în cunoscutul roman „Biserica neagră”. Dumnezeul românilor trebuia să devină partidul comunist, iar IV Stalin un Zeu al răului la care să se închine cei reeducaţi.

„Poporul comunizat” trebuia rupt de valorile creştine şi tradiţionale şi de Dumnezeu. Libertatea alegerii nu mai trebuia să existe în societatea comunistă. În locul lui Hristos se introniza o societate secularizată, în care secretarul general al partidului comunist este noul idol propus la care să se închine poporul. Ateismul e o formă de religie în care totul e permis, inclusiv crima, ca şi în romanul lui Dostoievski – „Crimă şi pedeapsă”. Unde nu mai există teama de Dumnezeu şi de judecata dreaptă este permis orice. Actorul Cotimanis, care jocă magistral rolul şefului închisorii este rebarbativ şi repetitiv: „- Eu sunt Dumnezeul vostru”. Închisoarea este transformată în iad, în care nici măcar legile totalitarismului comunist nu mai sunt respectate. Tinerii studenţi sunt crucificaţi, schingiuiţi şi ucişi într-un ritual negru a unei false epifanii de către cei reeducaţi conduşi diabolic de către Ţurcanu. Şi studenţii reeducaţi care devin torţionari şi scuipă pe cruce sunt nişte victime a acestei mori ai terorii. Ei se leapădă de fapt de ei însăşi. Pare un chin perpetuu, în care Dumnezeu nu mai există pentru victime. De altfel asta încearcă să le inducă gardienii şi securiştii în minte. Că nu există Dumnezeu. Tinerii îşi pierd credinţa, se simt uitaţi de Dumnezeu. Pe acest gând perfid mizau torţionarii comunişti. Filmul arată într-o manieră dramatică că numai credinţa este mântuitoare, iar compromisul duce mai întâi la moarte sufletească, care prefigurează apoi moartea trupească. Până la urmă cel care nu „cade” are şansa mântuirii, dar şi a supravieţuirii. Minunea, poate întâmplarea, prin stricarea cazanului cu aburi duce la salvarea personajului principal, un compozitor creştin care a compus în minte prin lovituri şi torturi „Odălui Dumnezeu”. Jocul lui Vali Popescu e magistral. E sensul supravieţuirii sale miraculoase ca mărturie a diabolicului Experiment Piteşti. Regizorul Toma Enache având un buget limitat, a fost nevoit să joace şi cu studenţi la actorie, care şi-au intrat în rol, cu o oarecare stângăcie a debutantului. Povestea de dragoste între Tase Caraman şi Lia este salvatoare. Frumuseţea Anei Pârvu, actriţa care o joacă pe Lia e un balsam pus de regizor pe rănile produse de vizionarea prea dureroasă a peliculei. Tânărul compozitor în chinurile torturii remomorează o dragoste diafană cu logodnica sa într-un peisaj idilic pe malul mării. Este o evadare cu cadre filmate dintr-o lume răsturnată. Valorile se inversează. Credinţa fără compromisuri este eschatologică şi singura cale de scăpare din infern. Moartea prin tortură este de fapt o eliberare din iad. Până la urmă cu fratele reeducat şi sora ucisă, compozitorul este eliberat după mulţi ani de închisoare, unde se reîntâlneşte cu logodnica, care în urma loviturii date cu bastonul peste cap de un securist şi-a perdut memoria. Lia şi fetiţa sa sunt salvate miraculos într-un spital de elită al regimului de o asistentă medicală, fiica preotului închis la Piteşti. Drama şi tensiunea reîntâlnirii este bine surprinsă de regizor, deşi Lia nu-şi recunoaşte logodnicul. Până la urmă, compoziţia „Odă lui Dumnezeu” scrisă din memoria perioadei de recluziune are succes şi devine un reper muzical simfonic. Lia aude compoziţia la radio şi muzica o eliberează printr-o anamneză miraculoasă. Finalul filmului e fericit, cei doi şi fata lor se reântâlnesc pe malul mării într-o pace senină şi recuperatoare. Regizorul a dorit să dea un sens artistic peliculei, în realitate „banalitatea răului” de la Piteşti nu a avut happy-end, doar oase rupte, măsele scoase, degete zdropite şi frângere de suflete prin renunţarea la credinţa în Dumnezeu. Experimentul de la Piteşti se încheie printr-un control de la Bucureşti: „prea mulţi morţi de inimă…” Studenţii torţionari reeducaţi sunt găsiţi vinovaţi de partidul comunist care îi execută ca să se şteargă urmele experimentului. Şeful Închisorii îşi continuă cariera în sistem. Azi, sigur are o pensie nesimţită de magistrat şi cumul de funcţii.

Finalul filmului e un avertimsent la neuitare dat de Toma Enache pentru tineri. Şeful Închisorii după revoluţie devine o umbră a sistemului, un fel potentat, politician sau cu o funcţie mare în stat, care aprobă o sumă minusculă pentru realizarea unui film despre Piteşti, vorba funcţionarei de la cultură, sumă oferită „doar aşa să se creadă că este libertate…”. Demonii încă sunt la putere în România. Rânjetul lui Cotimanis din final este un avertisment: „…la cât de proşti sunt românii, uită repede ce li s-a întâmplat”.

Un răspuns la Răul se poate întoarce

  1. Avatar IO...gerules spune:

    (…) o mica corectie cu privire la comunistii romai,care au pus la cale lagarele mortii din Romania anilor ’50,sub indruimarea comunistilor sovietici.Eu zic ca a fost tocmai invers,comunistii sovietici,care nu prea erau rusi,au pus la cale toate faradelegile criminale impotriva poporului roman,ajutati de o grupare(banda) de comunisti din Romania,printre care cativa doar au fost romani.Acesta este adevarul adevarat.Adevarul nu trebue ascuns la umbra aproape nebuloasa a intelegerii istoriei.Generalul Antonescu a prevazut extiderea masei de memrii ai PCR-ului cu comunisti romani,care-i vor depasii numeric pe cei cativa comunisti alogeni(care cu ajutorul armatei sovietice,formata din sarmanii soldati rusi,au capurat Romania in 1945,aventurieri de drumul batatorit al lumii)comunisti romani dar care vor actiona romaneste,dupa regulile sufletului romanesc ancestral,cu respect fata de om si Dumnezeu.Acest lucru s-a infaptuit sub influenta a doua mari personalitati romane Ghe.Ghe.Dej si Nicolae Ceausescu.Amandoi au pus capat comunismului iudeo-masonic in Romania,asa cum poporul roman a stavilit extinderea acestuia in Europa secolului XX.In Romania vremii lui Ceausecu se mergea la biserica,se sarbatoreau sarbatorile crestine Craciunul si Pastele la vedere ,neoficial dar nimeni nu a foast persecutat pentru credinta lui in mod real.Deceniul groazei in Romania a fost intre anii ’46-’56 dupa pe madam tortionar politic Ana Pauker a fost alungata din tara cu clica ei cu tot,madama care plecand de pe pamantul romanesc a luat,a furat de fapt,chiar si mobila scumpa in care s-a lafait pe perioada desfraului ei Romaia,care nu-i apartinea.Si aceste lucruri ar trebui prezentate in filme poporului roman.

Lasă un răspuns la IO...gerules Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*