Muzeul lor, tăcerea noastră…

Da, neîndoielnic, putem să-l credem pe cuvânt de neamț pe Klaus Iohannis că a promulgat legea de înființare a acestui nou muzeu al evreimii „cu gândul la istorie, la prezent, dar mai ales la viitor”… Doar că acel gând, devenit faptă, s-a referit de fapt la istoria lui… personală, la  prezentul lui politic și, „mai ales”, la viitorul lui ca turist prezidențial!

Departe de el empatia sinceră cu suferințele evreimii… Departe de el emoțiile pe care i le-ar fi stârnit vizualizarea unor pelicule și fotografii de arhivă ori amintirile relatate de supraviețuitorii holocaustului pe care i-a decorat „la rece” (ca empatie, desigur!), doar pentru că așa cerea protocolul funcției lui acolo. Protocolul (și Protocoalele!)  prezenței lui în fruntea statului ca ales, dar nu neapărat în sensul dat de voința la urne a electoratului, ci din acel „mai ales” al rămânerii lui în funcție vreme de încă un mandat…

În fapt, prin promulgarea legii pentru înființarea acestui muzeu, Klaus Iohannis a pus o „kippă” de (re)confirmare „la nivel înalt” (aproape „mondial”, dar nu ca prestanță, ci în rostul consiliului mondial evreiesc) al succesului său în cadrul recentei vizite în Statele Unite. Evident, nu era nevoie să traverseze oceanul pentru a-și face un „make” de ceva în treaba asta de alt gheșeft pe tavă dat evreilor… Nu trebuia să stea „la mustață” cu duduia Dăncilă pe concurența, oricum inegală, dar la fel de „loială”, față de cei ce i-au invitat acolo, pe fotografia celui ce prinde un loc mai în față în grațiile „statului” din spatele… statelor (că doar au și aia „paralele” lor, ca stat, ca federație, ca enclave de lobby). Putea să rămână acasă cu stiloul și capacul de la călimară deșurubate… Pentru că nu conta cine propunea, cine întocmea „motivațiile” și organigramele pentru noul zis „muzeu”, ci, acela care semna la final legea (mai bine îi spuneau de drept „decret”!). Căci, indiferent de agitațiile guvernului, rămânea tot treaba lui, inutil prin America lăfăindu-set duduia „Veorica” (inutil la nivel de semnătură, nu ca pelerinaj pe un „avenue” al cumpărăturilor!).

Sigur, acum putem pune și noi un punct… electoral, achitându-i „factura” pentru ușurința de care a dat dovadă în crearea acestui muzeu, prin reținerea „la sursă” (cetățenească!) a votului la Prezidențiale.

Dar nu pentru că a înființat un nou (alt) muzeu pentru evreime. Nici pe departe. Nici pentru măsura inegală, măcar în raport cu propria-i etnie, căreia nu i-a „promulgat” un astfel de muzeu ca nivel de reprezentare, pentru a nu mai vorbi despre muzeele pe care le merită cu prisosință Neamul Eomânesc, pentru victimele regimului stalinist și comunist, dar și un muzeu al îndurării și plății pentru fel și fel de vinovății și gheșefturi inventate pe seama unei națiuni și a unei țări vinovate a priori pentru cumsecădenie, răbdare, găzduire și protejare a fel și fel de alte neamuri și seminții.

Iohannis se face vinovat pentru acceptarea titulaturii acestei „instituții”: Muzeul Naţional de Istorie a Evreilor şi al Holocaustului din România. Dacă era vorba despre un Muzeu de Comemorare a Suferințelor Evreilor, semnam și noi! Dar în denumire sunt termeni care nu au ce să caute acolo, nu „Național”, nu „Istorie”, nu „din România”, pentru că se generează fracturi în (co)memorarea faptelor așa cum au fost ele, pentru a lăsa loc inserării unor reinterpretări…

Evrei au locul lor în istoria și cultura noastră. Fără îndoială! Dar nu prin fluturarea unui holocaust ca principal capitol, și nu cu un muzeu național care va fi extrapolat, și nu neapărat peste câteva generații, ca o recunoaștere a existenței vinovățiilor reproșate nouă, inclusiv pe întreg teritoriul țării. Și poate chiar ei ar trebui să-și facă recursul la memorie și la contribuțiile pe care și le-au adus de-a lungul anilor ca minoritate a acestei țări.

Se prea poate ca inițiatorii aceștei noi forme impuse de recunoaștere a unei vinovății străine nouă să fii gândit „titulatura”, exact așa cum știu ei mai bine: pragmatic. În sensul în care sub „umbrela” unei instituții „naționale”, înființarea de alte muzee să fie mult mai facilă, prin crearea de filiale în întreaga țară. Pentru că așa nu vor trebui să mai meargă… „pas cu pas”, oraș cu oraș, uneori cartier cu cartier!, pentru a-și justifica înființarea și, mai ales!, subvenționarea de la bugetele de stat a unor asemenea lăcașuri.

Pentru că, de fapt, nici nu va fi un muzeu în sensul protejării părții de memorie istorică a unei comunități greu încercate, ci va fi un alt bastion de asalt, de impunere a vinovățiilor și de eliminare, nu a negaționiștilor, că de asta s-au ocupat prin alte legi și oficine, ci de suprimare a oricărei tentative de mirare a unei majorități care va fi tot mai puțin liberă ca expresie și drept de exprimare. Și o spun chiar inițiatorii „muzeului”, căruia puteau să-i spună direct Departament de impunere a tăcerii, sau chiar Cenzor a opiniilor majorității, care subliniază de facto rostul acestui MUZEU ca „punct cheie al combaterii antisemitismului şi negaţionismului, al tentativelor de reabilitare a mişcării legionare şi a lui Ion Antonescu”… O „fundamentare” care are și o parte de recunoaștere, neasumată evident, a realității inexistenței în spațiul public „fizic” a unor asemenea acțiuni, ci manifestări „din ce în ce mai prezente pe internet”.

Or, dacă acolo sunt problemele, acolo trebuia înființat și muzeul! În spațiul virtual, să combată de la nivelul a ceea ce vrea de fapt, o miliție virtuală la adresa libertății de exprimare…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*