Autencitatea unui tânăr pictor iconar

Elena Adriana Popa este unul dintre puținii iconari autentici din România, iar talentul ei este unul impresionant. Este câștigătoare a peste douăsprezece premii I la concursuri de icoane pe sticlă, participând până acum la tot atâtea expoziții și festivaluri. Atracția pentru icoanele pe sticlă își are originea încă de la începutul anului 2004, când a pășit în clasa I la Școala Generală ,,Prof. Ion Vișoiu din Chitila. Acolo a fost îndrumată să meargă la cercul de pictură al școlii pentru a desluși tainele unei perspective noi – cea a picturii icoanelor pe sticlă. Doamna Mariana Badea este cea care i-a deschis acest drum. Atăzi este o autodictată, neinspirânu-se de la niciun artist contemporan, izvoadele luându-le din cataloage și albume de artă foarte vechi aparținând meșterilor populari transilvăneni, precum Savu Moga sau Matei Țimforea. Cromatica culorilor este proprie, iar tehnica întocmai celei vechi, din Transilvania.”

Pictura pe sticlă a fost dezvoltată la români ca un meșteșug popular și folosită la zugrăvirea icoanelor, fiind practicată până în prima jumătatea a secolului al XX-lea, mai ales în Transilvania. Începuturile picturii pe sticlă la români datează din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, fiind posibil ca aceștia să fi învățat această tehnică din centrele din Boemia, Moravia sau Slovacia. Marea răspândire a picturii pe sticlă în Transilvania se datorează atât tehnicii sale întemeiate pe copierea unui model, cât și a condițiilor social-umane ale Transilvaniei din epoca aceea.

Amintim aici centrele din zona Țării Bîrsei, Sebeș-Alba, Sibiu și Făgăraș și Scheii Brașovului. S-au înființat centre de pictură pe sticlă mai apoi și în nordul Moldovei. Cel mai vechi centru de pictură cunoscut este cel de la Nicula, în judetul Cluj. Se spune că în 1699 o icoană a Sfintei Maria aflată în mănăstirea de la Nicula a lăcrimat. Unul dintre cei mai însemnați zugravi de icoane pe sticlă este Savu Moga, venit de la Nicula, urmându-l elevul său Matei Purcariu Țimforii.

În ceea ce privește tehnica de lucru la pictura pe sticlă, ea este – în general – unitară. Iconarii au folosit trei feluri de materiale: sticla, culorile și lemnul pentru rame și pentru spatele icoanelor. Dacă în ultima vreme, în special la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, sticla se cumpăra de la fabrici sau din prăvălii, în trecut se lucra numai pe sticlă confecționată manual în mici ateliere din apropierea Clujului, precum și în satele de la poalele munților Făgăraș. Zugravul trebuie să aibă în vedere că întreaga compoziție îi va apărea invers și că accentele și retușurile ulterioare nu sunt posibile.

În așternarea petelor de culoare se pun întâi luminile sau umbrele și mai apoi tonul local. Negrul se prepară din negru de fum și servește pentru desenul conturului, iar cele mai cunoscute și mai întrebuințate culori sunt roșu, galben, albastru, verde, alb, ocru și bronz.

Icoanele se zugrăvesc după modele (izvoade), iar cei mai înzestrați dintre zugravi au creat icoane din imaginația lor: Savu Moga, Matei Țimforea, Ilie Costea. Izvodul este făcut pe foaia de calc cu creionul și mai apoi transpus pe sticlă cu ajutorul unei pensule subțiri și a tușului de culoare neagră. Urmează, mai apoi, realizarea umbrelor sau a luminilor cu o culoare mai deschisă față de culoarea cu care urmează să umplem întregul contur. După aceasta, urmează pictarea în întregime a locurilor rămase goale. În final se aplică foița de aur pentru aureolele sfinților sau chiar pentru fundalul icoanelor. Icoana pe sticlă este încadrată în ramă de lemn de brad.

Temele sunt în strânsă relație cu sărbătorile bisericești. De exemplu, în apropierea Sfintelor Sărbători de Paște, tânăra pictoriță realizează lucrări cu tema Bunei Vestiri, în care Fecioara Maria e înfățișată la rugăciune cu cartea, într-un cadru de arhitectură, unde se vede cerul înstelat, în timp ce Sfântul Arhanghel Gavriil îi vestește primirea Darului cel Mare, Intrarea în Ierusalim (Duminica Floriilor) celebreză intrarea triumfală a Mântuitorului în Ierusalim, înainte de Patimile Sale, o sărbătoare a bucuriei şi, totodată, a tristeţii (a bucuriei pentru că e sărbătoarea primirii triumfale a Domnului în Ierusalim, ziua în care Mântuitorul, însoţit de ucenicii Săi şi înconjurat de mulţime, intră în cetatea sfântă, şezând pe un asin. Oamenii îl întâmpină cu ramuri de finic, cununi de biruinţă şi flori sau îşi aştern hainele în calea Sa), dar și o sărbătoare a tristeții deoarece El ştie că cei care strigă azi „Osana”, mâine vor striga „Răstigneşte-L!”, dar foarte frecvent apare tema Răstignirii lui Iisus, care este una din temele preferate ale iconografiei pe sticlă (aceasta ilustrează momentul crucificării lui Iisus în prezenţa sfintelor femei, a Sfântului Evanghelist Ioan şi a centurionului Longin),  și o temă aleasă este cea a Învierii Domnului, cel mai important praznic şi constituie cea mai veche sărbătoare creştină (Semnifică bucuria Învierii Domnului, noapte a luminii, a izbăvirii omului din iad, din păcat şi din moarte. Iconografia occidentală a imaginat o reprezentare a Învierii: Mântuitorul ieşind din mormânt cu un steag în mână. Lângă mormânt stau doi soldaţi căzuţi, iar un înger dă piatra la o parte).

Icoanele pe sticlă realizate de tânăra pictoriță sunt o fereastră către o lume dispărută, către farmecul caselor şi al bisericilor de lemn ce adunau comunitatea satelor în jurul lui Dumnezeu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*