Piovra carpato-dunăreană

Așezat confortabil în paginile propriilor memorii atent reconstruite pentru un viitor de care i se rupe în paișpe cât nu se referă la el ci la turma de stupide peuple, genitorul piovrei carpato-dunărene, Ion Iliescu, zâmbește proștilor cu toată ambrazura largă a zâmbetului atent smuls din apa oglinzii. Va pleca din lumea aceasta luând cu el, bine sigilate, artefactele unei lovituri de stat absorbită de intempestiva mișcare a populației care și-a asumat sacrificiul pentru o victorie anticomunistă eșuată, lestată de pseudo-dizidenții grupați în jurul zâmbitorului, în mare parte activiști de notorietate, și sprijinită, din subteran, de partenerii activi ai serviciilor secrete, păpușarii, cei care, în scenariul numitei revoluții, dețineau pârghiile decizionale.

Șantajiști și șantajați, numitorul lor comun a fost, conform regulilor de război, prada – avuția națională, împărțirea acesteia și, desigur, transformarea valorilor obținute în culorile necesare prezentării în prim-plan a imaginii primei pături sociale de mijloc, bazinul din care vor expanda înalții funcționari, parlamentarii, directorii patronali ai instituțiilor de stat, dreptacii și stângacii, clasa politică profitoare. Sursele corupției? Cele decise printr-o Lege Funciară tembelă, în dsul căreia se translau terenuri agricole, se  despropietăreau moșnenii și, bomboană pe colivă, profitorii  tembelismului comisiilor de dizolvare a CAP-urilor deveneau șmenarii incluși, în mare parte, în partidul lui Victor Surdu. Identic membrii comisiilor de privatizare, cotizanții noii puteri, se încovoiau sub cascada milioanelor care le consfințeau înfeudarea politică. Un Anghel Rugină sau Constantin Cojocaru erau translați spre anonimat, proiectele de țară fiind nocive mersului spre integrarea euro- atlantică. Desființarea economiei naționale părând a fi prețul cuplării României la marginea de vest a capitalismului multilateral dezvoltat. Îmbogățiții de după război (război a fost oare în 1989?) au consimțit statutului de colonie a țării, integrarea europeană, mersul spre marea promisiune globalistă, reușind să reducă la minimul hertzian vocile intelectualilor „dușmănoși”, naționaliștii suprapuși legionarilor, anticriștilor și oricărei bizarerii posibile.

Iliescu, Roman, Stolojan și restul listei rușinii acestei istorii încă se ițesc din variile înmlăștinări necuvenite ale societății române, ei și toată puiernița lustrabililor, găuri negre în geogrrafia țării, clonându-se, din nefericire, inclusiv în junele apariții de pe scena politică și pentru care România este în continuare un poligon pentru marile tunuri mixte, transnaționale, corporatismul (sclavia de acasă) părând a fi capătul de drum al poporului român. O colonie.

Baletul electoral din jurul Cotrocenilor are rare și nesusținute clarificări ale parcursului, metastaza coruptivă anulând orice apariție benefică, proiectele de țară fiind doar declarații semantice, inactive, inoperante.

România se află în stare de necesitate. Clasa politică actuală, așa cum este, amalgamată, cu respirații scurte, are o singură șansă de a nu intra în uitarea definitivă: reconstruirea vocației identitare și asumarea, indiferent de care va fi compoziția viitorului parlament, a unui Proiect de Țară care să fie asumat, sprijinit, realizat punctual, vertebră cu vertebră. Indiferent de rezultatul alegerilor prezidențiale, dacă la alegerile locale și la cele parlamentare electoratul nu va avea de ales programe și nu personaje politice, viitorul nu va mai avea viitor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*