Un paradox juridic: cultul ex-greco-catolic (4)

Un paradox juridic: cultul  ex-greco-catolic

Un vers al lui Vergiliu, devenit dicton latin, spune: Labor improbus omnia vincitmunca perseverentă învinge totul! În criză de timp, am înmânat, personal, un exemplar al acestui studiu lui Corneliu Vadim Tudor. Dar i-am dat şi articolul „Impostura catolicilor orientali“ şi l-am convins de necesitatea publicării Ior imediate în completarea celui apărut, încă din primăvară, „Calamitatea României: restitutio in integrum“, explicându-i, printre altele, că studiul „Un paradox juridic:…“ i-l „transmisesem tot în primăvară, dar cineva din redacţie l-a rătăcit“. Şi era adevărat că i-l dădusem, dar bănuiesc că nu se rătăcise, ci fusese dosit de cineva. Astfel am reuşit să tipăresc, simultan, pe aceeaşi pagină, cele două studii; dar, din păcate, în seriale foarte lungi, fiindcă episoadele erau foarte scurte, C. V. Tudor încercâd să publice cât mai mulţi autori deodată. Probabil că, din cauza micimii episoadelor şi a lungirii serialelor, s-a diluat mesajul, s-a emasculat dezvăluirea şi s-a pierdut din efectul scontat de mine: de avertizare asupra caracterului pernicios al reinventării aşa-zisului cult „greco-catolic“ şi, mai ales, de prevenire asupra pericolelor – cultice, economice, politice, naţionale etc. – implicate de restitutio in integrum.

Oricum, pentru mine era important că aceste două studii vedeau lumina tiparului – fie şi fără bibliografie –, deoarece era extrem de important ca ele să apară, întrucât era important pentru ţară, iar opinia publică trebuia să cunoască atât adevărata stare de fapt, cât şi consecinţele iminente, de mare gravitate şi pe termen lung.

Partea întâi, care dezvăluia ilegalitatea şi periculozitatea cultului ex-greco-catolic, era rezumatul adaptat pentru ochiul public al lucrării mele elaborate încă în 1995, dar ignorate – din motive care-mi scăpau la acea vreme – de şefii mei ierarhici (cei mai mulţi incompetenţi în domeniu, dar debordând de autosuficienţă)! Or, cum consecinţele muşamalizării acestei problemele erau extrem de grave, era imperios necesar să denunţ politica antinaţională şi antiromânească a ex-greco-catolicilor, care manevrau P.N.Ţ.C.D.-ul şi, prin el, Guvernul şi Parlamentul României!

Aşa am reuşit, într-un final şi prin lungi seriale, să public cele două studii despre periculozitatea reprezentată de iterarea schismei de la 1700 prin revigorarea ex-greco-catolicilor manevraţi în mod viclean de Vatican – „statul“ instituit prin cea mai mare escrocherie politică din Istoria Europei, aşa-zisa Constitutum Constantini. Din păcate, consecinţele publicării lor asupra opiniei publice nu au fost pe măsura aşteptărilor mele, iar asupra factorilor politici au fost nule, cel puţin pentru faptul că nu au fost evidente.

Marea escrocherie postdecembristă: restitutio in integrum

După cum rezultă din unele materiale recente din presă, persistă confuzia şi neînţelegerile privind rolul nefast al cultului ex-greco-catolic şi, mai ales, nu este cunoscut statutul încă ilegal al existenţei acestuia. Apoi, abia anul trecut, un lider ţărănist întârziat, Aurelian Pavelescu, s-a găsit să releve şi el, la 9 ani după mine şi la 13 ani după Î.P.S. Mitropolitul Bartolomeu Anania, caracterul ilegitim şi ilegal al revendicării de către U.D.M.R. a patrimoniului cunoscut sub numele de Statusul romano-catolic ardelean. Asta după ce P.N.Ţ.C.D.-ul, prin legile promulgate cât a fost la conducerea Ţării şi a Parlamentului – legi subsumate principiului restitutio in integrum –, le dăduse maghiarilor tot ce puteau lua!

Marile forme de jaf legalizat: „Marea Privatizare“ şi „Marea Restituire“

Principala formă de înstrăinare legală a Patrimoniului Naţional a fost „Marea Privatizare“, pentru a cărei implementare rapidă Parlamentul a croit legile în speţă, fără să se gândească la consecinţele extrem de dăunătoare pentru viitorul ţării. Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, de exemplu, a fost pur şi simplu un text tradus din engleză, inadecvat realităţilor României post-socialiste, dar clocit de alţii, din afara ţării, în mod special ca să pună România pe butuci. Decidenţii politici din acea vreme au fost informaţi de această „traducere“ extrem de nocivă, dar efectele au fost nule. Culmea impertinenţei este că, în lucrarea sa memorialistică Lacrimile dimineţii, Adrian Severin recunoaşte că respectiva lege a fost copiată după o traducere engleză – el fiind unul dintre intermediarii aducerii acestui document şi introducerii lui oneroase în materialele de lucru ale Parlamentului (pe atunci Adunarea Constituantă), dar prezintă această imixtiune externă în politica României ca un act benefic!

Principala formă de jefuire a Patrimoniului Naţional a fost aplicarea criminalei politici restitutio in integrum – impusă de „ţărănişti“ şi subsumată sloganului neoliberal al „privatizării cu orice preţ“, inclusiv pe un dolar! La adăpostul acestei politici, munca de cinci decenii a poporului şi averea strânsă şi menţinută în secolele anterioare a fost apropriată de clica de parveniţi postdecembrişti, de conivenţă cu sechelele burghezo-moşierimii interbelice, cu resturile saturate de spirit vindicativ ale „partidelor istorice“ şi la incitarea unor organizaţii internaţionale, în special a F.M.I.

La presiunea F.M.I., B.I.R.D., B.E.R.D. etc., i s-a impus României „Marea Reformă“, care trebuia să se concretizeze în „Marea Privatizare“. Or, cum se ştie, „Marea Privatizare“ a însemnat şi înseamnă „Marea Jefuire a Patrimoniului Naţional“. Ca atare, în mod firesc, după acelaşi calapod s-a petrecut şi se petrece şi a doua mare escrocherie postdecembristă, „Marea Restituire“, sinonimă, şi ea, cu „Marele Jaf“ – aşa cum aproape toate mas media au început să releve cu tot mai mult curaj.

Consecinţele aplicării politicii restitutio in integrum aveau să devină tot mai evidente, în complexa lor nocivitate, cu fiecare zi ce trecea. Acest principiu de drept a fost transformat într-un paravan, la adăpostul căruia, prin interpuşi de genul „mătuşa“ (Tamara, Maria ş.a.) – cum releva, printre alte publicaţii, Săptămâna financiară, în ancheta lui Sorin Manea, „Băieţii deştepţi din imobiliare“ –, au fost comise cele mai mari ticăloşii, după cum avea să se dovedească ulterior şi cum se constată inclusiv acum. Printre recentele dezvăluiri făcute, în forţă, de presă, referitoare la escrocheriile de retrocedare se numără cele privind Aşezământul Ghika (cu Palatul şi terenul aferent, de 25 de hectare!), clădirea Ciclop şi dosarul lui Eduard Romalo şi al Mariei Cocoru, primul fiind nepotul moştenitor al lui Ivan Gruief – fostul proprietar al moşiei Dudeşti-Cioplea –, iar a doua fiind una dintre intermediarii acestei mari escrocherii făcute, ca şi celelalte, cu acoperire legală şi muşamalizări bine păzite până după prescrierea termenelor când s-ar fi putut recupera fraudele! După care, „prinde orbul, scoate-i ochii!“

De altfel, în mass media a devenit un loc comun expresia „mafia retrocedărilor“, care dă câte un mare „tun imobiliar“, dar autorităţile nu iau nici o măsură să le stopeze, deoarece sunt parte profitoare la aceste escrocherii – în special prin funcţionarii versaţi în problemă din departamentele care gestionează fondul funciar, imobiliar, în genere, din primării şi prefecturi. Ba s-a ajuns cu abilitatea până acolo încât, în Constanţa, se fac şi retrocedări fără proprietar, de aceea, situaţia de acolo constituie, probabil, un al doilea record: Constanţa este revendicată în întregime de unii dintre foştii proprietari, repetându-se cazul Oradiei, care fusese, şi ea, revendicată, toată, de un grup de jidani emigraţi după 1945!

Politica restitutio in integrum anulează Reformele Agrare

Prin aplicarea politicii restitutio in integrum s-au anulat, în mare parte, efectele reformelor agrare din 1921 şi 1947. Acest fapt a reieşit, indirect, inclusiv din comentariul lui Vlad Petreanu referitor la „geambaşii drepturilor litigioase“ şi, în mod expres, la escrocheria prin care s-au hăcuit, de către „rechinii imobiliari“, resturile moşiei Dudeşti-Cioplea: „pământul, luat cu despăgubirile cuvenite, a fost împărţit – în cadrul Reformei Agrare din 1921 – de către regele Ferdinand I“, ţăranilor veniţi de pe front (TV Antena 3, emisiunea „Reporter special“, 11 iulie 2008, 23h 10 min). Dar, e-adevărat că exproprierile făcute de iudeo-stalinişti în anii ’50 au fost grevate de abuzurile specifice terorii roşii, inaugurată de părinţii lor ideologici în Rusia Sovietizată. În mod evident, prin retrocedarea moşiilor împărţite prin cele două Reforme Agrare, este posibil să fie desproprietăriţi moştenitorii veteranilor din Primul şi Al Doilea Război Mondial, ba, poate, chiar din Războiul de Independenţă! În mod logic, izbucnirea unui război civil prin care să se repare politica restitutio in integrum ar fi întrutotul întemeiată şi s-ar lichida şi actuala clasă politică, trădătoare şi coruptă.

Turpitudinea clasei politice este atestată şi de faptul că în mafia retrocedărilor sunt implicaţi mulţi politicieni, inclusiv parlamentari, care au şi imunitate, aşa cum e cazul, dintre multe altele, al hăcuirii Platoului Bucegi, retrocedat ilegal; sub acest aspect, o „tînără speranţă în mafia retrocedărilor“ a devenit şi deputatul Radu Boureanu, vicepreşedinte al P.D.-L., care, în ciuda numelui său, se pricepe la viclenii.

De aceea, cum bine s-a spus, «retrocedările ar putea aglomera „Top 300“», tocmai ca urmare a îmbogăţiţilor peste noapte, prin ilegalităţile întreprinse de cvintetul menţionat mai sus, format din avocaţi venali garnisiţi cu tertipuri, judecători inamovibili în „suveranitatea“ gândirii şi corupţiei lor, procurori intangibili în atotputernicia lor abuzivă, funcţionari publici clientelari şi necinstiţi, beneficiari escroci numiţi eufemistic „cumpărători ai drepturilor litigioase“ – care, toţi, prin comiterea acestor acte ilegale, au devenit criminali de drept comun şi trebuie judecaţi ca atare! Acum un deceniu, Cristian Tudor Popescu, într-un articol despre corupţie, mi se pare, făcea o aluzie la „escadroanele morţii“ din Argentina, spunând că nu e cazul să ne gândim la aşa ceva pentru a se înlătura corupţia de la noi. Eu cred că, dimpotrivă, este iminentă reînfiinţarea lor spontană, la iniţiativa unor grupuri ale căror nemulţumiri au ajuns la incandescenţă – mai ales că, după cum se ştie, ele au acţionat şi în România interbelică – şi care să înlăture corupţia existentă în Magistratură, în primul rând, precum şi în instituţiile de bază, strategice, cel puţin până la reintroducerea pedepsei cu moartea inclusiv pentru jefuirea Patrimoniului Naţional. Oricum, legat de faptul că  magistraţii din România sunt corupţi în proporţie de peste două treimi, rămâne valabilă şi propunerea pe care am mai făcut-o referitor la acest aspect, în urmă cu 3-4 ani, în alte articole: ca la proxima revizuire a Constituţiei să se introducă „prezumţia de vinovăţie a magistraţilor“ şi, în subsidiar acestui amendament, procurorii să fie scoşi din rândul magistraţilor, întrucât acest statut al lor este o rămăşiţă a justiţiei iudeo-staliniste, aflat în contradicţie flagrantă cu acquis-ul comunitar.

Trebuie, însă, permanent avut în vedere, aşa cum am mai relevat, că funcţionalitatea acestor instituţii şi organizaţii statale esenţiale – Magistratura, Parlamentul, Guvernul etc. – se realizează pe principiul vaselor comunicante. Ca atare, corupţia din Magistratură, de exemplu – fiindcă tot a iterat preşedintele Traian Băsescu problema cu ocazia Zilei Ju$tiţiei –, contaminează în mod nemijlocit celelalte subsisteme ale societăţii şi, în primul rând, instituţiile care le reprezintă: Administraţie, Poliţie, Armată, Servicii Secrete, prefecturi, primării etc. De aceea metastaza corupţiei se răspândeşte în toate mediile societăţii – după care este arătat cu degetul poporul român, ca fiind funciarmente corupt, după ce a fost, în prealabil, sărăcit în mod deliberat şi adus la sapă de lemn.

Restituirea in integrum către ţărani a terenurilor lor incluse în c.a.p.-uri – şi să ne amintim cât de vehement era Corneliu Coposu în impunerea acestei măsuri „reparatorii“ a parcelat agricultura în vreo patru milioane de mici proprietăţi; după care legea a fost „îmbunătăţită“ şi s-a promulgat restituirea pe vechile amplasamente! Această legislaţie imbecilă nu numai că nu a dus la nici o reglementare funcţională, dar a determinat generarea a circa patru milioane de procese în ju$stiţie – dintre care foarte multe s-au tergiversat 4-5 ani sau chiar mai multe. În aceste condiţii incerte, ţăranii nu şi-au cultivat pământurile până nu s-au încheiat procesele. Rezultatul incipient al vehemenţei lui C. Coposu, pe de o parte, şi a lipsei de fermitate a preşedintelui Ion Iliescu, pe de altă parte, combinate cu alţi factori de conjunctură, a fost ruinarea micilor producători agricoli şi, în genere, a agriculturii.

Restituirea in integrum a marilor moşii către moştenitorii foştilor proprietari i-a afectat a doua oară pe ţărani, în măsura în care terenurile lor intrau sub incidenţa „vechilor amplasamente“, şi a afectat tot poporul român, fiindcă vechile moşii erau folosite de fermele de stat, care hrănesc toată populaţia. După cum se ştie, politica restitutio in integrum s-a aplicat, şi aici, treptat, dar tot hoţeşte: întâi s-a legiferat restituirea unei părţi de până la 20 sau 50 de hectare, apoi, s-a „corectat“ legea şi s-au retrocedat sute de hectare, fiindcă deh’, restitutio in integrum e principiu de drept şi trebuie aplicat in integrum. Aşa s-au restituit sute şi mii de hectare de teren arabil sau de păduri unui Mihai Sturza – care are „meritul“ că se trage din neamul colonelului trădător Sturza –, unui Mihai I Uzurpatul, care are „meritul“ că a trădat România la 23 august 1944, precum şi multor altor asemenea pleşcari, care formează noua „meritocraţie“ a ţării, alături de parveniţii postdecembrişti. Rezultatul final al politicii restitutio in integrum, combinate cu alte agresiuni axiologice, cultice, informative, informaţionale etc., a fost şi este ruinarea accelerată a României.

În mod axiomatic presupun că Războiul tăcut dus contra României a avut în Serviciile Secrete Româneşti adversari redutabili şi ele au furnizat decidenţilor politici informaţiile oportune necesare contracarării acţiunilor „partenerilor strategici“. (Pentru informarea celor interesaţi, recomand cartea lui Abram N. Shulsky şi Gary J. Schmidtt, RĂZBOIUL TĂCUT. Introducere în universul informaţiilor secrete. Editura Polirom, Iaşi, 2008.) Desigur, e de presupus că aşa este, dar, fiind vorba de informaţii secrete, nu pot fi folosite ca argumente. Dar, dacă, prin reducere la absurd, presupunem că Serviciile Secrete Româneşti nu au acţionat atât de prompt şi eficace pentru contracararea agresiunilor, totuşi nu au lipsit informaţiile date decidenţilor politic de către unii specialişti români redutabili în lucrările lor profesionale, unele deja publicate. Dintre acestea menţionez câteva, cerând iertare autorilor omişi, întrucât nu pot face aici o enumerare exhaustivă, nefiind tema studiului de faţă. Astfel, orice român patriot trebuie să citească măcar aceste cărţi: Mircea Bulgaru, DREPTUL DE A MÂNCA (Editura Economică, Bucureşti, 1996); Nicolae Belli, TRANZIŢIA MAI GREA DECÂT UN RĂZBOI. ROMÂNIA 1990-2000 (Editura Expert, Bucureşti, 2001); Dionysius Fotă, CUM SE RUINEAZĂ O ECONOMIE NAŢIONALĂ. Prin dezindustrializare, importuri, pe datorie şi polarizarea societăţii în bogaţi şi săraci! (Editura Universitară, Bucureşti, 2007). La acestea adaug doi autori americani, care nu pot fi bănuiţi că ar fi socialişti, comunişti şi, în nici caz, filo-români: Joseph E. Stiglitz, GLOBALIZAREA. Speranţe şi deziluzii (Editura Economică, Bucureşti, 2002); John Perkins, CONFESIUNILE UNUI ASASIN ECONOMIC (Editura Litera internaţional, Bucureşti, 2007). Aşadar, dacă decidenţilor le-ar fi lipsit informaţiile date de intelligence, nu le-au lipsit informaţiile date de intelighenţia românească. Dar, în mod evident, specialiştii români au fost permanent ignoraţi, decidenţii politici apelând la specialiştii străini, pentru audit extern, provocând un dublu prejudiciu ţării: pe de o parte fiindcă aceşti experţi străini au fost plătiţi cu sume exorbitante şi, pe de altă parte, pentru că aceste onorarii sunt, totuşi, derizorii comparativ cu pagubele produse de „expertiza“ lor: în toate cazurile, ei sunt interesaţi să păgubească România, pentru a nu mai fi o concurentă a propriilor lor ţări; de aceea, toate expertizele lor au dus la falimentarea întreprinderilor româneşti, la ruinarea economică a ţării, la scăderea calităţii vieţii. Aceşti experţi străini sunt, de fapt, ceea ce John Perkins indică prin sintagma „asasini economici“ – meserie pe care a practicat-o şi el! Pentru a contracara degradarea continuă a calităţii vieţii, dar pentru a preîntâmpina ca nemulţumirile populare să ajungă la incandescenţă, guvernele postdecembriste s-au împrumutat la bănci străine pentru a plăti salariile şi pensiile, generând inflaţie permanentă şi reluând împrumuturile împovărătoare la F.M.I., B.I.R.D. etc. – băgându-ne, astfel, într-un cerc vicios. Băncile străine aparţin ţărilor care ne-au trimis cu „generozitate“ experţii străini să ne ajute – pe care Perkins a avut curajul să-i descrie drept ceea ce sunt  în realitate: asasini economici. În acest mod cei care ne conduc ne-au dat pe mâna „partenerilor“ strategici, ca să ne pună la gât laţul, iar la mâini şi la picioare lanţuri.

Aplicarea sloganului restitutio in integrum poate servi ca studiu de caz la învăţarea ştiinţelor politice, pentru a se explica studenţilor cum se jefuieşte o ţară „cu legea în mână“ şi cu consimţământul tacit al locuitorilor ei, cărora li s-a indus iluzia că li se implementează democraţia, dreptatea şi echitatea: cum că „toţi sunt egali în faţa legii“; desigur, sunt egali doar în dreptul de a muri de foame! Şi, culmea absurdului „democratic“, chiar în revendicările lor pe baza principiului restitutio in integrum, petenţii obişnuiţi sunt victime sigure ale „rechinilor retrocedării“.

În fond, este şi normal ca escrocheria restitutio in integrum să fie cea mai mare escrocherie postdecembristă – extinsă, profundă şi inextricabilă –, de vreme ce poartă pecetea Vaticanului, care a apărut şi el, în urmă cu 15 secole, tot prin cea mai mare escrocherie istorică.

Filiera Vaticanului: politica restitutio in integrum impusă României prin liderii ex-greco-catolici

Totodată, trebuie să remarcăm că escrocheria restitutio in integrum a figurat, de la început, în strategia ocultă a Vaticanului, ceea ce atestă conspiraţia atent elaborată în vederea ofensivei catolice antiromâneşti desfăşurate în etapa post-ceauşistă prin reînfiinţarea cultului ex-greco-catolic.

Reinstituirea cultului ex-greco-catolic a avut ca primă consecinţă condamnabilă impunerea de către Vatican a aplicării politicii restitutio in integrum, al cărei rezultat esenţial este jefuirea averii publice a Statului Român. Totuşi, pentru a înţelege mai bine dimensiunea absolut păguboasă a politicii restitutio in integrum, trebuie să relev, succint, retrospectiva istorică a apariţiei ei.

Astfel, semnificativă pentru obstinaţia programatică cu care s-a intenţionat reinstituirea ex abrupto a cultului ex-greco-catolic este documentul intitulat „Poziţia Bisericii Române Unite din ţară“, pe care îl publicase Tertulian Langa, vicarul general al Diocezei din Cluj-Gherla, în martie 1990, în ziarul românilor din Canada, Cuvântul Românesc. Aici, la punctul 8, Langa afirma cu mare emfază: „Ţinem să menţionăm că respingem de plano şi în mod absolut orice soluţie bazată pe recensământ sau pe vreo altă formă de referendum popular. O asemenea procedură ar contrazice însăşi abrogarea Decretului 358 din 1948, căci ar lua în considerare legală efectele sociale şi juridice ale unui act abuziv, nul de drept şi de fapt, nu numai în substanţa sa, ci şi în efectele sale. Or, nici un abuz nu poate fi instituit ca sursă de drept“ (apud Grigore Nedei, IMPERIALISMUL CATOLIC – o nouă ofensivă antiromânească, Editura CLIO, Bucureşti, 1993, pag. 142). Deci nu conta câţi enoriaşi mai sunt, nu conta opţiunea lor religioasă, nici consultarea lor conform legilor canonice şi laice. Important era ceea ce voiau liderii numiţi de Vatican: să se elimine din Istoria României ultima jumătate a secolului XX şi să se reînnoade firul istoriei ţinând cont de situaţia existentă la 1947, ca şi când, de atunci încoace, nimic nu s-ar mai fi întâmplat! Adică, după comiterea silniciei cu confecţionarea „cultului greco-catolic“ la 1700 – care a fost tot un abuz absolut al Imperiului Austriac, acoperit de un absolut fals istoric al iezuiţilor, aşa cum se specializase, în fabricarea lor, Biserica Catolică –, să se repete silnicia şi în 1990. Nu conta realitatea istorică, nu conta statistica socio-demografică – existenţa, în 1990, a circa o sută de mii de enoriaşi ex-greco-catolici şi nu a 1,2 milioane câţi fuseseră în 1938 –, ci doar dorinţa unor indivizi dornici de parvenire prin proptele cultice asigurate de Vatican. Apoi, cum am demonstrat în mod incontestabil, aşa-zisa abrogare a Decretului 358/1948, cu iuţeală de mână şi nebăgare de seamă, nu are nici o valoare juridică, în baza celor două principii elementare de drept: neretroactivitatea şi neultraactivitatea legii. Dar reînnodarea firului Istoriei după extirparea realităţii şi înlocuirea ei cu o filă statistică a recensământului din 1938 nu se făcea în virtutea unor comandamente teologice, ci urmărea doar obiective strict materiale şi, în subsidiar, prozelitiste. Aceste obiective sunt dezvăluite de alte pasaje – deliberat mistificatoare – ale „manifestului“ lui Tertulian Langa.

În lucrarea lui Grigore Nedei, care a fost menţinută, deliberat, sub o tăcere deplină, documentul este reprodus integral. Dar aici ne interesează îndeosebi articolul 7: „Acordarea doar in abstracto a libertăţii Cultului greco-catolic, fără restituirea in integrum a patrimoniul său, ar putea fi considerată de opinia publică internaţională doar ca un simulacru de libertate şi ar arunca o serioasă îndoială asupra caracterului leal şi real al măsurilor de abolire a dictaturii ceauşiste şi staliniste, în vederea instaurării unui regim de legalitate indiscutabilă“ (ibidem). Aici se vede urma copitei despicate a Vaticanului: impunerea principiului restitutio in integrum! E posibil ca toţi liderii ex-greco-catolicilor, ca Tertulian Langa, Iftene Pop, Lucian Mureşan, George Guţiu ş.a. să fi fost în postura „idioţilor utili“, fără să ştie că sunt manevraţi de Vatican. Acum, asta contează mai puţin.

Dar, pe lângă politica restitutio in integrum, noua ofensivă antiromânească a imperialismului catolic mai are o latură virulentă: prozelitismul agresiv. Apostazia Mitropolitului Nicolae Corneanu – care a fost iertat de Sfântul Sinod zilele trecute, în pofida protestelor formulate, printre alţii, de Laicatul Ortodox Român – reprezintă unul dintre aspectele prozelitismului catolic. E-adevărat că eventuala trecere de jure a Mitropolitului Nicolae Corneanu la Biserica Catolică nu constituie cine ştie ce achiziţie notabilă pentru aceasta, chiar dacă el are o poziţie înaltă în ierarhia ortodoxă, întrucât asigurase interimatul după plecarea în rândul celor drepţi a Patriarhului Teoctist. Şi aceasta deoarece el reprezintă tipul clasic al traseistului colaboraţionist: a fost, rând pe rând, cu legionarii – ceea ce, în esenţă, nu poate fi, ab initio, o opţiune condamnabilă –, cu greco-catolicii, apoi, după 1945, cu Securitatea jidano-stalinistă, cu comuniştii naţionalişti, iar după Retrovoluţia din decembrie 1989, cu ex-greco-catolicii, cu rechinii neocapitalişti şi, „pe ultima sută“, cum se zice, cochetează cu „ecumenismul“ catolic. Cred că, acum, la bătrâneţe, Mitropolitului Nicolae Corneanu i-ar fi stat mai bine un dram de discreţie: adică, în termenii adecvaţi, o retragere la mănăstire.

Xenocraţia conduce România!

Sunt înclinat să cred că, din cele expuse până acum, a reieşit în mod convingător că există o întrepătrundere inextricabilă între sistemele şi subsistemele, domeniile care formează sistemul social global. Fireşte, la prima vedere, pentru cetăţeanul de nivel mediu nu există nici o legătură între, pe de o parte, Vatican, politica „indigenă“ restitutio in integrum, „cultul“ ex-greco-catolic, acţiunile insidioase ale diverselor o.n.g.-uri, directivele unor organisme internaţionale precum F.M.I., O.M.C., N.AT.O., O.N.U., agresiunile axiologice contra tradiţiilor strămoşeşti, a Istoriei României, a Bisericii Ortodoxe Române, şi, pe de altă parte, căderea în prăpastie a României, în aceşti 19 ani apocaliptici. Fără îndoială că, dacă ar vedea ce au ajuns azi O.N.U. şi România, Nicolae Titulescu – Casandra Europei interbelice –, s-ar întrista şi mai mult. În mod cert, însă, prin marea sa capacitate analitico-sintetică, Nicolae Titulescu ar fi găsit ideea care organizează toate elementele aparent dispersate ale acestui puzzle internaţional: Noua Ordine Mondială. Formele de mişcare ale Noii Ordini Mondiale sunt de resortul războiului tăcut (care înglobează războiul axiologic), asupra căruia avertizau generalii Lucian Culda şi Decebal Ilina. Vox clamantis in deserto!

Prin analiza minuţioasă a informaţiilor referitoare la acţiunile, ideile, planurile diverselor organizaţii şi persoane străine, precum şi ale „Coloanei a V-a“, apoi prin sintetizarea competentă a acestor informaţii se pot elabora prognoze ştiinţifice care să întemeieze luarea de către decidenţii politici a măsurilor menite să ne scoată din prăpastia în care ne afundăm. Şi, la fel de cert, există asemenea instituţii competente care să realizeze aceste produse ştiinţifice – departamentele specializate ale Serviciilor Secrete, institutele de cercetare ale Academiei Române etc. –, dar nu există voinţa politică la nivel guvernamental, parlamentar etc., şi nici organismele statale apte care să pună în practică respectivele măsuri, deoarece sunt infestate, într-o proporţie alarmantă, se pare, de acel SIDA social numit corupţie. Oricum, chiar dacă americanii nu au citit lucrarea Mareşalului Ion Antonescu, Pe marginea prăpastiei, situaţia geopolitică actuală este de aşa natură încât i-a determinat pe unii sintezişti să ajungă la idei similare. Ca atare, Tyler Drumheller – fost şef al operaţiunilor clandestine ale C.I.A. din Europa – şi Elaine Monaghan au publicat o carte al cărei titlu începe la fel: PE MARGINEA PRĂPASTIEI. Mărturia unei persoane din interior, referitoare la compromiterea Serviciilor de informaţii americane de către Casa Albă (Editura Minerva, Bucureşti, 2008). Desigur, ne pare rău că Marele Licurici se află pe marginea prăpastiei, dar noi ne aflăm, deja, pe fundul ei. Şi, vorba aceea, „milă mi-e de tine, dar şi de mine mi se rupe inima!“ În plus, se pare că situaţia în care am ajuns este cauzată de unii care sunt chiar „americani“ – cel puţin după paşaport. Deci, au încălcat versetul biblic „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face!“ E-adevărat, însă, nu le poţi pretinde unor satanişti măcar să cunoască Biblia, necum să o respecte.

Categoric, trăim o epocă definită ca „Turbulenţă în politica mondială“, cum relevă James Rosenau, în care se constată o erodare a autorităţii, o scădere a puterii guvernelor. Dar nu înţeleg de ce tocmai noi să avem parte, de aproape două decenii, de aceşti ticăloşi care ne guvernează, iar unii să ne cumpere ţara pe nimic, en gross şi en detail, să ne determine să emigrăm şi să aducă pe alţii în locul nostru chiar cu sprijinul guvernaţilor noştri. Există autori care afirmă argumentat că unul dintre obiectivele Noii Ordini Mondiale este destrămarea României, dispariţia Poporului Român! Într-adevăr, Poporul Român se împuţinează numeric pe zi ce trece prin avorturi, prin decese şi prin emigrare masivă şi descreşte valoric prin diminuarea spiritualităţii sale: prin creşterea necredinţei în Dumnezeu, prin creşterea analfabetismului, a ignoranţei, prin răspândirea imoralităţii. După ce afli toate astea, după ce le analizezi şi le sintetizezi, după ce le înţelegi în toată grozăvia lor, mai e nevoie doar de un pas ca să devii adeptul convins al teoriei conspiraţiei.

Realmente, trăim vremuri de mare pericol naţional, iar acest pericol este cu atât mai mare şi cu consecinţe de lungă durată cu cât lezarea valorilor şi intereselor naţionale au făcut-o şi o fac înşişi guvernanţii, în toţi aceşti ani apocaliptici, de când ne aflăm sub ocupaţia Tranziţiei. Deoarece, dacă nu a devenit evident pentru toţi, trebuie să ştim că ne aflăm în regimul de ocupaţie al Tranziţiei dictate de forţe externe, în faţa cărora guvernanţii manifestă o maximă slugărnicie! De aceea, trebuie să spunem cu toată fermitatea: „Xenocraţia conduce România!“ În susţinerea acestei idei, analiza originii sloganului restitutio in integrum, sinteza aplicării lui în România şi anticiparea consecinţelor sale imediate şi în perspectivă oferă argumente peremptorii. Cu cât ne vom convinge mai mult de acest adevăr, cu atât mai repede şi mai profund ne vom solidariza întru apărarea Românismului, întru contracararea acţiunilor care urmăresc extincţia poporului nostru.

Iată de ce trebuie găsită orice cale pentru înlăturarea clicocraţiei cleptocrate! Evident, e vorba de orice cale democratică, cea mai puternică fiind prezentarea tuturor la vot, pentru înlăturarea actualei clase politice, corupte în cvasitotalitatea ei. Dacă această cale, electorală, nu dă rezultatele scontate, există riscul iminent să apară cealaltă soluţie, revoluţionară de drept, dar violentă – care are virtutea că îi extermină pe corupţi, dar şi dezavantajul că este însoţită de „efecte colaterale“, greu sau chiar imposibil de anticipat. Şi cel mai posibil efect ar fi intervenţia „partenerilor“ noştri strategici, ca să ne pacifice. Or, în condiţiile în care Armata României a fost diminuată atât de mult încât încape pe un stadion mai mare, nu ar fi mare lucru să ne şi „crucifice“. (sfârșit)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*