Curtea Domnească de la Târgoviște – cetatea celor 40 de voievozi…

Câteodată, fiind prea apropiate de casă, sau prea „depărtate” în timp de când ne-au povestit despre ele profesorii de istorie, uităm de cetățile și fortificațiile ce au ținut în viață străbunii, atunci când au fost atacați de cei ce doreau darurile acestui pământ. Deși pe placa de marmură de la intrarea în incinta Curții Domnești din Târgoviște este trecută o listă cu 33 de voievozi, aici au domnit 40. Șapte dintre aceștia au fost „uitați”, cineva considerând că aceștia au domnit o perioadă prea scurtă de timp. „S-a întâmplat în 1973. A fost o eroare a celor de la Muzeul Judeţean. Au pus atunci un muzeograf care nu era istoric de meserie, era un învăţător, să adune toţi voievozii care au domnit la Târgovişte. Era dispoziţie de la Bucureşti să se pună în valoare trecutul istoric şi, după vizita lui Nicolae Ceauşescu şi a generalului francez Charles de Gaulle, la Curtea Domnească, a spus dictatorul să punem în valoare şi noi domnitorii, că am avut unii importanţi la Târgovişte. Era indicaţie de partid. Acel muzeograf nu s-a uitat bine în documente şi a omis anumiţi domnitori. Nu sunt domnitori importanţi, au domnit o scurtă perioadă, dar contează la număr pentru că ei au domnit aici şi au emis acte în acea perioadă”, ne povestește istoricul și ziaristul George Coandă. De la Mircea cel Bătrân și până la Constantin Brâncoveanu, aproape toți voievozii ce și-au avut aici reședința au făcut ca preț de câteva secole să tremure șalvarii și să asude turbanele turcilor, ce îndrăzneau să treacă dincoace de Dunăre, cu gând de cucerire.

În anul 1427, în memoriile sale, cruciatul Hans Schiltberger, menționeză orașul Târgoviște drept capitală a Țării Românești, alături de Argeș (două capitale). Cruciatul Hans Schiltberger a participant la expediția militară ce s-a încheiat cu înfrângerea de la Nicopole. Dar, deoarece această lucrare a fost editată 31 de ani ulterior, se presupune că în 1396 orașul avea deja fortificații, ca orice capitală a vremii. În actele interne, Curtea Domnească este atestată în timpul lui Mircea cel Bătrân când, într-un act al fiului și asociatului său la domnie, Mihail I, datat 1417-1418, se vorbește despre „[…]însuși orașul domniei mele Târgoviște[…]” (DRH, B, vol.I). Din acest act se poate înțelege că, la acea dată, aici funcționa o reședință voievodală, fortificată desigur. De altfel, săpăturile arheologice confirmă această supoziție, datând perioadei lui Mircea cel Bătrân: o casă, prima biserică-paraclis, o curtină și urme ale unei palisade (palancă) de lemn de mici dimensiuni. Dezvoltarea și extinderea fortificațiilor se face însă o jumătate de veac mai târziu, după menționarea ca singură capitală a Țării Românești (act emis de Alexandru I (Aldea) din anul 1431), posibil în timpul domniei lui Vlad Dracul (după părerea lui Nicolae Constantinescu) sau chiar în timpul lui Vlad Țepeș (în opinia istoricului Tereza Sinigalia).

Nicolae Stoicescu afirmă că aceste lucrări s-au desfășurat în două etape: prima, inițiată de voievodul Vlad Dracul, care reface și extinde fortificațiile, iar a doua, în timpul lui Vlad Țepeș, care adaogă turnuri (din prima domnie a acestuia datând Turnul Chindiei) și câteva clădiri utilitare (Biserica „Sf. Vineri”). Oricare ar fi fost etapele acestor lucrări sigur este că, după mijlocul veacului al XV-lea, fortificațiile curții domnești devin cele mai mari din țară, șanțul de apărare, lat de aproximativ 20 -24 m și adânc de 4 m fiind întărit cu pari de lemn dispuși oblic în mal. Un act datat 17 noiembrie 1476 menționează pentru prima oară un pârcălab al cetății ceea ce presupune că, la acea dată, Târgoviște avea un important rol militar. Spre sfârșitul aceluiași secol se ridică o porțiune de cca. 20 m de zid, terminată cu un turn de veghe. O altă etapă de extindere a fortificațiilor este inițiată la sfârșitul secolului al XVI-lea de către voievodul Petru Cercel care aduce suprafața din interiorul incintei la cca. 29.000 m2, suprafața cea mai mare de dezvoltare a întinderii fortificațiilor pe care a avut-o de-a lungul timpului. Totodată, cu această nouă extindere, repară palatul și construiește o serie de utilități absolut necesare, precum apeductul ce aproviziona cu apă palatul și garnizoana. Totuși perioada maximă de dezvoltare a reședinței voievodale o cunoaște sub domnia lui Matei Basarab care dublează practic grosimea zidurilor, reface șanțul de apărare, ce urmează traseul fortificațiilor lui Petru Cercel.

Acest nou șanț, cu o lățime și o adâncime de trei metri, era dublat de un val de pământ pe o lungime de cinci kilometri peste care se ridica o palisadă de bușteni. Pe zidul de piatră au fost amenajate zece bastioane de formă rectangulară (astăzi se mai văd urmele a șapte dintre acestea) cu o suprafață de 40 x 45m. Cele 5 porți de acces în cetate, ce purtau numele localităților spre care se îndreptau drumurile (Buzău, Argeș, Dealu, Câmpulung și București), au fost refăcute din piatră asigurându-le și o camere pentru corpul de gardă. Noile porți erau de formă pătrată, cu latura de 8,5 m, iar pe direcția de acces aveau două arcade cu deschiderea de 5 m. În ziua de azi se menține în elevație numai Poarta Dealului, iar porțile Câmpulungului și a Bucureștiului fiind descoperite din întâmplare cu ocazia unor lucrări edilitare, ultima fiind reconstituită. Din nefericire primul care a testat calitatea fortificațiilor a fost însuși Matei Basarab care, în timpul revoltei seimenilor din 1653 „[…] i-au închis porțile și i-au ieșit inainte la șanțul cel mare […]”, voievodul fiind nevoit să ia cu asalt cetatea. Urmașul acestuia, Constantin Cârnul, prin soția sa, face câteva înbunătățiri la clădirile din interiorul zidurilor. Dar, după revolta lui Mihnea al III-lea, la cerința expresă a Înaltei Porți, domnitorul Gheorghe Ghica (1659-1660) începe pocesul de demantelare a curții voievodale și demolare a palatului, în dorința de a distruge orice orice fortificații ce ar fi putut sluji în caz de revoltă a voievozilor Țării Românești. Dezvoltarea impresionantă a construcțiilor și a arhitecturii din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu a „atins” și Curtea Domnească din Târgoviște. Cu încuviințarea otomanilor, marele voievod, reface parțial fortificațiile, dar, în special, se reconstruiesc și dezvoltă palatul voievodal (1695), bisericile (1699) și clădirile utilitare sau decorative (foișorul de piatră din interiorul grădinilor domnești). Cu această ocazie sunt construite în afara zidurilor două dependințe ale palatului: Casa iazagiului și Casa coconilor (1701). După acestă nouă perioadă de înflorire, odată cu martiriul voievodului canonizat și cu mutarea definitivă a capitalei țării în București, zidurie încep a se deteriora. Războiul ruso-turc din 1736-1739, purtat și pe teritoriu românesc, afectează grav construcțiile, Curtea domnească fiind incendiată, pentru ca mai apoi, un cutremur de pământ să afecteze decisiv ce mai rămăsese din ruinele incintei fortificate. Unele reparații au mai fost făcute de către domnitorul Grigore al II-lea Ghica, între anii 1748-1752, însă de proastă calitate căci boltnițele palatului se surpă în 1785. Un nou incendiu și cutremur în anul 1803 duc ansamblul arhitectonic la o definitivă ruinare.

În 1821, în timpul revoltei Eteriei, Alexandru Ipsilanti, conducătorul eteriștilor, destupă șanțurile de apărare și încearcă a reface vechile fortificații. Tentativa acestuia de a readuce vremurile de glorie ale cetății medievale se spulberă penibil la auzul veștii că armatele otomane se îndreaptă spre Târgoviște când, „[…] au început cu toții a se căpui cu fuga […]” (Colecția Academiei Române, document CCXCII/1). Aceste șanturi mai puteau fi văzute până spre sfârșitul secolului XIX fiind studiate și descrise de Cezar Bolliac. Odată cu trecerea timpului și cu dezvoltarea urbană șanțurile, ca și zidurile incintei, sunt astupate, fiind construite peste aceste vestigii clădiri aducând pagube ireparabile sitului. Ultimele lucrări importante de restaurare și conservare a ruinelor se fac în anul 1961, când, rămășițele vechilor fortificații, sunt date circuitului turistic cu actualul aspect. După această dată nu au mai avut loc decâ acțiuni de sondaje arheologice și minore lucrări de conservare și amenajare. Prima construcție ce ar fi putut sluji drept reședință domnească este ridicată în jurul anului 1400 de către Mircea cel Bătrân, probabil pentru a-i oferi o capitală fiului, asociatului și succesorului său la domnie Mihail I. Din această clădire nu s-a mai păstrat decât fundația beciului din pietre de râu cu o dimensiune de 15×6 m. Accesul în clădire se făcea pe latura de nord. Ca dependință este construită, în jurul anului 1415, vechea biserică-paraclis. Ample lucrări de extindere a palatului au loc probabil în timpul voievodului Vlad Dracul, lucrările fiind terminate până în 1440. Noul palat era construit pe aproape de une din laturile zidului de incintă, de formă dreptunghiulară, având laturile de 32×29 m și grosime a zidurilor de aproximativ 2 m. Pivnița, bine conservată, era compusă din patru nave paralele boltite. Probabil la parter era sala de ceremonii și sfatul domnesc (ambele amplasate simbolic pe latura estică), dar și unele încăperi ce ar fi putut sluji drept dormitoare. Petru Cercel caută să aducă un suflu nou în arhitectura muntenească introducând elemente arhitectonice și decoraționale de influență renascentistă occidentală. În 1584 termină o amplă campanie de refacere a palatului existent. În partea de sud a acestuia, la mică distanță, construiește un altul nou. Noua clădire este de dimensiuni mai mari, având trei nivele: pivniță, parter și etaj. Subsolul este mărit permițând comunicarea dintre cele două clădiri prin gârliciul lung le 25m. Parterul noii clădiri, având zece camere, adăpostea cancelaria domnească și încăperile anexe acesteia. Etajul, complet separat de parter, servea drep dormitoare ale familiei domnești. Accesul la aceste dormitoare se făcea printr-o scară exterioară plasată pe fațada de vest. Un coridor făcea legătura dintre palat și Biserica Mare. Această transformare a curții domnești a fost remarcată și admirată de doi călători occidentali (Jaques Bongars și Franco Sivori) care fac descrieri amănunțide despre cele văzute. Odată cu Matei Basarab, palatul domnesc, cunoaște o nouă perioadă de refaceri și transformări. Acesta face un coridor-racord ce unea cele două clădiri și construiește un etaj parțial pe aripa veche. Din nefericire palatul este afectat puternic de evenimentele tragice din anii 1559-1560, când domnitorul Gheorghe Ghica, sub presiunea otomană, demolează fortificațiile și, parțial, palatul.

Ultima perioadă de înflorire a vechii reședințe a domnitorilor munteni se derulează între anii de domnie ai marelui Constantin Brâncoveanu. Acesta renovează palatul, adăugând încăperilor picturi și stucaturi după moda epocii. Pe fațada dinspre răsărit a palatului lui Petru Cercel adaogă o lojă prevăzută cu scară de acces spre grădină, iar pe latura de vest o altă lojă de acces spre Biserica Mare. După Constantin Brâncoveanu, palatul de la Târgoviște este aproape părăsit ajungând la mijlocul secolului XVIII o ruină. Câteva reparații sumare și de proastă calitate le face Grigore al II-lea Ghica (1748-1752) iar în timpul primei domnii a lui Mihail Șuțu (1791-1793), Enăchiță Văcărescu l-a convins pe acesta să repare biserica domnească. În urma cutremurului din 1803 și a incendiului din acelasi an, fosta curte domneasca devine o ruină. Aspectul actual îl capătă după campania de lucrări de restaurare și conservare din anul 1961, când o parte a cetății Târgoviște, palatul domnesc și clădirile ce țineau de acesta, este organizată ca muzeu și dată circuitului turistic. Desupra ruinelor Curții Domnești din Târgoviște se ridică Turnul Chindiei, monument emblematic pentru municipiul Târgoviște. Acesta a fost construit de către domnitorul Vlad Țepeș în jurul anului 1460. Rolul acestui turn era probabil acela de donjon al cetății (turn de strajă). Din păcate astăzi nu admirăm decât forma sa modificată în urma lucrărilor de refacere de la mijlocul secolului al XIX-lea. Un alt monument important aflat în incintă este Biserica Sfânta Vineri. Numită și Biserica Mică Domnească, monumentul  arhitectonic datează din mijlocul secolului al XV-lea și este păstrat fără modificări, de altfel fiind singurul cunoscut din Țara Românească păstrat astfel. Este ctitoria lui Vlad Călugărul și a soției sale Smaranda. Are planul trilobat de formă alungită, compus din pridvor, pronaos, naos și altar. Pridvorul prezintă analogii cu pridvorul bisericii domnești de sus, pronaosul având și rol de gropnită pentru „conița Stanca”, nepoata lui Constantin Brâncoveanu. Casa „zisă” a doamnei Bălașa, cu inscripția ce o datează la anul 1650 se datorează transformărilor făcute de N. Brătescu la anul 1852, prilej cu care s-au adus și pisania de piatră a jupânului Manea Clucer (pisanie încastrată pe fațada sudică a casei numită mai apoi „a Bălașei”) și piatra de mormânt a acesteia, considerând că în acest fel îi va crește importanța. Această construcție este constituită arhitectural ca un adevărat complex de chilii mănăstirești, cu patru încăperi dispuse în șir, cu bolți și pardosite cu cărămizi, armonios concepute, dar modeste și care emană simplitate. Biserica Mare Domnească este ctitoria voievodului Petru Cercel și a fost ridicată după modelul bisericii mitropoliei din oraș, însă de dimensiuni mult mai mari, acesta fiind la data construcției, cea mai mare clădire religioasă din Țara Românească. Pictura, păstrată și în zilele noastre, este realizată integral între anii 1696-1698, în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu și conține cea mai amplă galerie de portrete de domnitori munteni.

Printre alte construcții civile ale Curții Domnești se află și Biserica-paraclis veche care este construită de Mircea cel Bătrân în jurul anului 1415 și se află lângă latura de nord a primei case domnești. Urmele fundației reconstituite până la înălțimea de 2 m, arată o construcție după un plan de tip triconic. Planul arhitectonic este asemănător cu cel al bisericii mănăstirii Cozia și în general cu tendințele în arhitectura bisericească a epocii, aducând însă un element nou – turnul clopotniță plasat în extremitatea vestică, accesul fiind asigurat de trei intrări. Biserica, păstrată în condiții proaste, se surpă în urma cutremurului din 1802, iar 45 de ani mai târziu este complet demolată. Grădinile palatului, ca loc de promenadă și recreere, erau amplasate pe locul actualului parc al orașului, pe latura de est a zidului de incintă, întinzându-se, peste râul Ialomița până la poalele dealului Mănăstirii. Grădinile, în stil italian, au fost prima oară amenajate de voievodul Petru Cercel în anul 1584. Matei Basarab adugă pe latura de răsărit a palatului un pridvor către aceste grădini pentru a înlesni accesul dinspre dormitoare. Admirând splendida grădină din antreul casei, în ziua de 9 aprilie 1655, bătrânul domnitor trecea în nemurire. Aproape o jumătate de un veac mai târziu, Constantin Brâncoveanu, extinde grădinile, asigurând un corp de grădinari pentru întreținerea acestora. Baia domnească, un alt loc de receere descris de către Paul de Alep, este construită după moda turcească de către Matei Basarab pe latura de nord-est a zidului de incintă, în apropierea palatului. Construcția dreptunghiulară cu dimensiunile de 5,50×14,7 m era formată din trei încăperi dispuse în șir. Prima, dinspre nord, prin care se făcea accesul, avea inclus și un mic vestiar; a doua era baia propriu-zisă. Ultima încăpere, ce nu comunica cu celelalte două, era destinată cazanului de încălzire a apei. Sistemul de funcționare al băii era cel clasic romano-bizantin, aburul fiind dirijat prin conducte din sala cazanului în baie. În incinta Curții Domnești se mai află și Casa Bălașa care a fost construită de Bălașa, doamna voievodului Constantin Cârnul, odată cu lucrările de refacere și îmbunătățire aduse Bisericii „Sfânta Vineri”, în apropierea căreia de altfel se și află. Scopul inițial era acela de casă de oaspeți și azil pentru săraci. Clădirea există și în zilele noastre fiind bine conservată. Construcția, fără etaj, este de formă paralelipipedică, având patru camere dispuse câte două de-a lungul unui colidor central. Pardoseala este de cărămidă roșie, iar bolțile sunt în cruce. Ca o curiozitate, Casa Bălașa este singura clădire civilă care păstrează o pisanie a ctitorului. Mai avem Foișorul, ale cărui ruine sunt situate la 60 m de spre est de zidul de incintă și a fost prima oară construit de Matei Basarab din lemn. Constantin Brâncoveanu reface construcția, din zidărie, astfel devenind un superb loc de odihnă și recreere pentru cel ce se plimba prin parc. În ziua de azi din foișor nu se mai păstrează decât temeliile și câteva coloane și capiteluri expuse în Lapidarium. Târgoviștea, ca cetate și curte domnească și-a consumat existența istoric și eroic. Voievozii Țării Românești ce au avut aici scaunul de domnie au oprit vremelnic hoardele păgâne, dând oarecum o pauză de respirație creștinătății. Și ca semn al trecerii lor prin lume, au ridicat palate și biserici, a căror strălucire a pălit în timp, iar azi se stinge încet printre ruine.

Intrarea în orașul Târgoviște de astăzi se face pe lângă „Poarta Bucureștilor” – un fel de Arc de Triumf la scară redusă, o copie a porții de acces în cetatea domnească de aici. Se înaintează pe strada „Nicolae Bălcescu” și apoi pe „Calea Domnească”, spre „ruine”. De departe, Turnul Chindiei vestește apropierea de locația căutată. Se intră pe sub Turnul Clopotniței unde, în stânga, apare lespedea de marmură unde sunt trecuți cronologic cei 33 de domnitori ce și-au săvârșit aici domnia (pus cei șapte ce au fost „uitați”). Sunt nume răsunătoare ce-au făcut ca, cel puțin trei secole, toți sultanii Înaltei Porți să viseze doar la cucerirea acestei țări: Mircea cel Bătrân, Mihail I, Dan al II-lea, Alexandru Aldea, Vlad Dracul, Vladislav al V-lea, Vlad Țepeș, Vlad Călugărul, Radu cel Mare, Neagoe Basarab, Radu de la Afumați, Pătrașcu cel Bun, Petru Cercel, Mihai Viteazul, Radu Șerban, Matei Basarab, Constantin Șerban, Mihnea al III-lea și Constantin Brâncoveanu au fost cei care i-au umilit pe marii cuceritori ai Europei, și au ridicat aici palate și biserici pentru pomenire (surse: wikipedia.org; muzee-dambovitene.ro; curteadomneascadintargoviste.ro, calatoruldigital.ro, patruzari.ro; catidianul.ro; cunoastelumea.ro; targovistea-turistica.ro).

Altădată pe aici treceau domnițe în trusouri de gală la braț cu prinți eleganți, dar și domnitori înfășurați în mantii de purpură, călcând solemn, apăsați de conduita impusă de rigorile severe ale protocolului Curții Domnești. Săli de protocol și sfat, numeroase dormitoare, camere de zi și pivnițe (cândva pline cu comori, vin și afumături) indicau măreția și prosperitatea fostelor palate domnești. Însă, azi, din curțile ridicate acum 400 de ani au rămas numai zidurile tocite de vreme…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*