Experimente operetistice, premiere masacrate

La New York, la Carnegie Hall, am ascultat pentru prima oară opera Castelul Prințului Barbă-Albastră de Béla Bartók sub formă de concert, în interpretarea lui The Philadelphia Orchestra, considerată cartea de vizită numărul 1 a simfonismului american, avându-l la pupitru pe Yannick Nézet-Séguin, un fenomen, cel despre care se spune că a creat un nou sunet.  Și acestor formidabili muzicieni li s-au adăugat, ca soliști, mezzo-soprana Michelle DeYoung și basul John Relyea, alți doi valoroși artiști, care au interpretat personajele principale, prințul Barbă-Albastră și Judith, soția sa. Opera a fost prezentată ca poem, poemul simfonic Bluebeard’s Castle, op. 11, de Béla Bartók.

Am apreciat orginaliteatea abordării unui subiect apropiat de mitul lui Dracula și de legendele din jurul contesei Elizabeth Báthory. Ba am găsit în această lucrare și reflexii din Nietzsche sau din dizertațiile lui Freud despre subconștientul uman. Evident, opera-concert nu avea proiecții, adică nu se experimentau pe ea imagini pleonastice sau de alt gen. Muzica era curată, pură. Și așa textul este un basm sofisticat, care se vrea și o meditație la natura umană. Se spune chiar că în fiecare dintre noi ar exista un Barbă-Albastră. Adică ar exista un ticălos, care își ucide soțiile, care are un palat plin de sânge?!

Și ultima soție, Judith, va avea soarta celorlalte, dar după ce află taina celor șapte uși. Palatul e întunecat, plin cde gheață, dar Judith deschide ușile, lasă lumina să intre. Poate că și sufletul nostru e întunecat, plin de spectre, și avem nevoie de o Judith care să ne deschidă ușile lui, să ne aducă lumina?! Prima ușă dă într-o cameră de tortură, apoi, a doua, într-una de arme, în a treia cameră este tezaurul, comorile Prințului, ca ușa a patra să dea într-o grădină, a cincea dezvăluie domeniile lui regești, ca a șasea ușă să dea într-o cameră plină de lacrimi, iar ultima, a șaptea, îi dezvăluie lui Judith fostele soții ale lui Barbă-Albastră, care arată însă ca niște zombi. Aici e numai Noapte, zice prințul, ultima cameră fiind camera morții. În zombi se va transforma și Judith, iar Barbă-Albastră rămâne singur, așteptînd, probabil, o nouă soție, pe care s-o roage să nu fie curioasă, să nu insiste să deschidă ușile, nici să pună întrebări. El nu vrea decât iubirea ei. Dar femeia vrea mai mult, vrea să afle și ce ascunde el.

Se poate medita la astfel de sensuri simbolice, fiindcă muzica este ca o pânză de păianjen, plină de subtilități și frumuseți cantabile, cu sonorități inspirate de folclor, așa cum sunt multe lucrări ale lui Bartók, compozitor care ar trebui asimilat și de istoria muzicii românești, fiindcă s-a născut în România, în Banat, și a făcut un cult pentru folclorul românesc, fiind unul dintre cei mai mari culegători și exploatatori ai lui.

Dar această delicatețe sonoră, cu taine și suișuri apoteotice, a fost „murdărită” de niște proiecții pe pereții Ateneului român în mod cu totul aberant. Organizatorii ne-au oferit la intrare și libertul tipărit al acestei opere, minunat, da, dar care nu a putut fi urmărit, fiindcă experimentele vizuale aveau nevoie de întuneric. Concertul s-a desfășurat cu lumina stinsă, muzicienii Orchestrei Naționale a Radiodifuziunii poloneze, care au intrepretat opera, sub bagheta lui Cristian Mandeal, au văzut partiturile cu ajutorul beculețelor de la stative. Efort inutil, dureros, fiindcă imaginile nu faceau decât să ne chinuie ochii, o avalanșă de umbre, care se voiau sincron cu textul, dacă se spunea că pereții Castelului sunt uzi și plouă, aveam imaginea unor stropi pe un perete. Găselnița plastică la parabola lui Bartók a fost un șotron. Un șotron cu șapte casete, ca să ne sugereze soarta?! Acest experiment nedorit a fost semnat de regizoarea Nona Ciobanu, căreia i s-a facut o prezentare de star internațional, deși nu cunoaștem nici o montare de-a sa pe scenele lumii, nici în România, să vorbim de ea așa cum vorbim despre Liviu Ciulei, Andrei Șerban sau Alexandru Tocilescu.

La fel cum nu cunoaștem nici una din realizările scenice ale regizoarei Carmen Lidia Vidu, care semnează dublura multimedia a operei Die Frau ohne Schatten (Femeia fără umbră) de Richard Strauss, în interpretarea Orchestrei Simfonice și a Corului Radiodifuziunii din Berlin, dirijor Vladimir Jurowski, directorul artistic al Festivalului „Enescu”. A fost momentul mult așteptat, de maximă ofertă, al festivalului.

Vorbim aici de două premiere, două opere de prestigiu, piese reper în programul ediției 2019. Atât la Ateneul Român, cât și la Sala Mare a Palatului, aceste opere, Castelul Prințului Barbă-Albastră și Femeia fără umbră, au fost prezentate în primă audiție!

Prima audiție a unei opere este un moment esențial. Mai ales când este o operă-concert înseamnă că se dorește o concentrare a audienței asupra muzicii, nu asupra spectacolului. Altfel, ar trebui să fie reprezentată pe scena operei. Muzica e importantă, peceperea și înțelegerea ei. Înțelegerea ei depinde apoi de text, de libret, de cuvinte, de sensurile lor. Apoi depinde de interpretare, de soliști, de cor, de instrumentiști, de dirijor. Și totul ar fi fost perfect, fiindcă Jurowski are ambiții monumentale, iar opera lui Strauss este monumentală, are de toate. La Ateneu muzica s-a auzit perfect și șansa ei a constat în faptul că proiecțiile multi-media au cuprins pereții laterali ai sălii. Eu, care am stat în față, am avut perceperea mai puțin viciată de imagini. Oricum, mi-am dat seama că muzica exprimă mult mai profund textul, e chiar cu mult deasupra lui, ne plasează într-un plan metafizic, decât erau imaginile, care coborau la un concret pueril. Se vorbea despre lanțuri și săbii, se arătau lanțuri și săbii, despre o grădină, vedeai o grădină etc. Dacă a vrut să compromită arta filmului, regizoara a reușit!

Dar la Sala Palatului a fost un dezastru, findcă textul, scris cu litere albe, se suprapunea peste imaginile calofile ale d-nei Vidu și nu-l mai puteai urmări. A fost un text masacrat de imagini. Apoi, personajele operei erau jucate de soliști, care aveau gesturi operetistice, dar iamginile nu se lăsau mai prejos, ne ofereau și ele soluția lor de interpretare. Și ce interpetare! Ne ofereau un fel de stampe japoneze ale mediului unde are loc acțiunea, deși libretul operei, scris de Hugo von Hofmannsthal, este inspirat de literatura fantastică scandinavă și germană. Este o operă suprasofisticată, cu sonorități aparte, cu o simbolistică foarte complexă, de la observații cotidiene la meditații filosofice, cu părți vocale foarte complexe, pe măsura aparatului orchestral copleșitor, cu efecte supranaturale. Ce personaj! Femeia fără umbră, femeia, împărăteasa, care își caută umbra, în timp de împăratul împietrește! Ea vine din lumea spiritelor și caută o muritoare care să-i cedeze umbra! În paralel cu acest plan, există planul lumesc, în care apare Barak, un personaj care face parte din familia lui Falstaff. Gogol a imaginat un cumpărător de suflete moarte, aici o femeie vrea să-și vândă „inutila-i umbră”. De, mulți facem umbră degeaba pământului! Uităm că umbra este semnul vieții. Numai prin onestitatea sa, prin faptul că nu jinduiește la umbra altuia, cu vrea să aibă propria-i umbră, împărăteasa își recapătă umbra, iar soțul ei, împăratul, iese din încremenire.

Or, acestui barochism sui-generis, acestui univers supramagic și grotesc totodată, precum cele două planuri ale acțiunii, acestei copleșitoare policromii sonore, nu-i mai trebuia o încărcătură în plus, proiecția, un amalgam imaginativ, neînțeles cred nici de autoarea lui. Greu se poarte imagina o calofilie atât de lungă și fără sens, o invazie de semne și simboluri, greu de urmărit. Aveam bombardamentul sonor, nu era nevoie și de un bombardament vizual! Urmăream imaginile sau muzica, pe interpreți, fantstica orchestră și corul ei sau caligrafia digitală?! Dacă ne imaginăm opera lui Strauss ca un organism viu, proiecțiile erau partea lui artificială. E ca și cum am vedea un spectacol pe mobil, numai că aici mobilul a devenit monumental, cât tot ecranul scenic. Presiunea vizială era așa de mare, imposibilă chiar, fiindcă imaginile ucideau textul (de ce nu a fost proiectat lateral?), încât la prima pauză spectatorii au început să plece, iar la a doua pauză, sala a rămas aproape goală. Vladimir Jurowski, cu talentul său muzical atotcuprinzător, a atins performanța să masacreze o capodoperă. Și este vorba de o operă în primă audiție!

Nu am nimic cu experimentele, dar să le facă la ei acasă. Nu, ei vin la români, fiindcă România este o țară a experimentelor. Se experimentează pe scena politică, economică, socială, de ce să nu se experimenteze și muzical, la Fesvialul „Enescu”, fiindcă bani sunt (altfel de unde datoria de 103 miliarde Euro), dar nu există conștiință și învățătură. Vă puteți imagina un ministru al culturii care poate să înțeleagă așa ceva?!

După „era Holender”, care a fost un dezastru pentru Festival, fiindcă l-a măcelărit pe Enescu, aproape că l-a exclus din programe, ediția 2017 a fost prima care l-a reabilitat pe Enescu și i-a cântat zilnic câte o piesă sau două. A fost cu adevărat ediția Enescu. Era speranța că am intrat în normalitate, într-o sferă rațională. Da, dar tot atunci s-a născut „era experimentelor”, când trei opere majore, Oedipe, Damnațiunea lui Faust și Mathis pictorul, au avut parte de experimentul multi-media, când muzica a fost invadată de proiecții. Am făcut o analiză pe larg a acestui triplu experiment, studiul meu poate fi găsit în ultima carte, IUȚIREA DE SINE ÎN VIZIUNE ENESCIANĂ, i-am transmis impresiile mele și d-nei Vidu, am încercat să lămuresc din puncte de vedere estetic această problemă complexă a muzicii ilustrate vizual, dar nu am fost înțeles, dovadă că boala se întinde, greșelile au apărut și la această ediție și se vor continua dacă Vladimir Jurowski nu înțelege, se lasă sedus de farmece plastice, dacă nu oprește experimentul, dacă nu ia aminte la ce-i spun alții, cu mai multă experiență decât el, precum dirijorul englez John Nelson, specialist în muzica lui Berlioz, care, la transpunerea în imagini a operei Damnațiunea lui Faust, a spus: „Mie îmi place mult mai mult opera lui Berlioz fără partea vizuală. Pentru că vizualul limitează, de fapt, imaginația spectatorului. Dacă te uiți la un film, ai doar acea viziune impusă de regizor. Nu ai cum să-ți construiești propria viziune”.

Nicăieri pe acest pământ nu am văzut acest tip de masacrare profesionistă a unei opere în primă audiție. Experimentele se fac de regulă pe opere consacrate. Dacă vedeam Traviata de Verdi, de pildă, cu imaginile d-nei Vidu, nu era  nici o pierdere, fiindcă opera lui Verdi e arhicunoscută. În focusul artei mondiale, Lincoln Center de la New York, n-ai să vezi așa ceva, deși sunt peste 20 de săli dintre cele mai bune din lume. Există o singuraă sală, „Atrium”, dotată cu un mare ecran, unde în fiecare joi seara se practică această formulă, muzică și imagini, dar totul este gândit pentru așa ceva, pentru experiment. Adică sunt compozitori care compun anume pe ideea transpunerii unor imagini proiectate pe muzică. Sau invers. Ascultăm cum muzica face un original comentariu al imaginilor plastice pe care le vedem pe ecran. Este ceva cu totul special, care se experimentează programatic.

Dar aici, la un festival de muzică clasică, nu este cazul. Le-am trimis organizatorilor ample materiale de la Festivalul Mozart de la New York, să afle cum se deschide un festival către artele surori, îndeosebi către spectacolul de balet. Festivalul Mozart e axat acolo pe spectacole diverse, pe forme de reprezentare cât mai spectaculoase, cât mai atractive. Vizualul este dominant. Dar așa este gândit, ca un vast repetoriu teatral-muzical. De altfel, Broadway este regele musicalului cinematografic. Nu mai insist.

Dacă va continua așa, Jurowski o să cânte cu sala goală. Publicul românesc nu e obișnuit cu experimente. Dacă vrea să transforme Festivalul Enescu într-un Festival Mozart, e nevoie de o politică nouă, radical schimbată, care rupe cu tradiția Festivalului și cu pregătirea clasicistă a spectatorilor săi buni.

Pentru situația actuală, ar fi fost salutar dacă oferea opera lui Strauss în primă audiție muzicală, exclusiv muzicală, iar a doua seară relua spectacolul cu imagini. Spectatorii ar fi ales, între Strauss și d-na Vidu. În cazul unei opere în primă audiție este un fapt elementar să fie prezentată opera, ea prevalează, ea trebuia să fie slujită, nu experimentul. Important este compozitorul, el trebuie slujit de către dirijor, orchestră și tot ce mișcă pe pereți. Nu poți să iei o asemenea operă monumentală ca pretext pentru un experiment vizual!

Este o chestiune de abecedar estetic, dar acești oameni nu vor să învețe, ei depășesc albia, dau peste maluri. Opriți masacrarea capodoperelor! Altfel faceți un mare păcat!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*