Un paradox juridic: cultul ex-greco-catolic (2)

Adîncirea contradicţiei produse prin reinstituirea schismei

Acest paradox a fost accentuat prin promulgarea H.G. nr. 466/1992, prin care – cu buna-intenţie „reparatorie“ şi de stingere a conflictelor – s-au retrocedat, între timp, actualei B.R.U.R. 97 de locaşuri de cult din patrimoniul deţinut anterior (vezi Adevărul, nr. 2201, din 19 iunie 1997, pag. 10). Prin caracterul său părtinitor şi contradictoriu, această hotărîre a Guvernului a provocat însă nemulţumirea Bisericii Ortodoxe Române, deoarece, pe de o parte, acesteia nu i s-au înapoiat, în mod simetric, bunuri patrimoniale echivalente, iar, pe de altă parte, B.R.U.R., nu numai că nu s-a mulţumit cu locaşurile de cult primite – care erau arhisuficiente, avînd în vedere numărul derizoriu al enoriaşilor –, dar, pornind de la precedentul creat prin această hotărîre, a continuat campania de revendicare integrală a patrimoniului. Apoi, inechitatea este reliefată şi de faptul că preoţii (greco-)catolici sunt salarizaţi integral de către stat, iar cei ortodocşi doar pe jumătate. Această situaţie sporeşte nemulţumirile celor din urmă, dintre care unii, printr-un şantaj total necreştinesc, ameninţă cu trecerea la cultul „greco-catolic“, pentru că vor fi mai bine plătiţi. Asta, deoarece, într-adevăr, Vaticanul acordă, cu scop prozelitist, importante subsidii Bisericii Catolice Orientale de Rit Bizantin din România – în mod direct sau prin intermediul organizaţiilor catolice „caritabile“, coordonate de faimoasa organizaţie CARITAS. Trebuie reţinut – pentru înţelegerea corectă a problemei – că această organizaţie catolică este atît de bogată încît, prin intermediul ei, Vaticanul a ajuns să concureze Crucea Roşie Internaţională şi Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi al O.N.U.

Incorectitudinea juridică existentă – folosirea pentru aceeaşi organizaţie a două denumiri diferite: una în România şi cu totul alta pe plan internaţional – este profitabilă Vaticanului, care speculează ambiguitatea introdusă deliberat şi, sporind deruta, îşi dublează eficienţa utilizînd două culte diferite (în aparenţă) pentru rezolvarea aceloraşi probleme: revendicarea patrimoniului deţinut anterior şi accentuarea prozelitismului catolic. Dar aceste două culte – catolic şi „greco-catolic“ – acţionează numai împreună, cel „greco-catolic“ subordonîndu-i-se primului (vezi, de exemplu, vizitele periodice ale episcopilor celor „două“ culte la Vatican, sau despre a treia întîlnire a tinerilor catolici şi greco-catolici din România, în ziarul Azi din 1 august 1996, pag. 7).

Ca atare, în relaţiile dintre România şi Vatican este necesar să se corecteze această situaţie, deoarece, dacă unul şi acelaşi cult are o denumire în România şi o cu totul alta la Vatican, atunci actele bilaterale referitoare la instituţia respectivă sunt lovite de nulitate juridică, pe lîngă faptul că, astfel, se întreţine confuzia şi se înlesneşte atît apariţia erorilor pe plan intern, cît şi a presiunilor din exterior, cum, de altfel, se întîmplă actualmente.

Elocvent este faptul că, la puţin timp după prima vizită a papei Ioan Paul al II-lea în Israel, s-a putut constata ofensiva Comunităţii Evreilor din România – sprijinită chiar de către Parlamentul din Israel – în vederea recuperării fostelor averi. Între timp s-a ajuns ca Guvernul României să emită – iar Senatul să aprobe – Ordonanţa de urgenţă nr. 21/1997 pentru a li se restitui evreilor bunurile comunitare (Dimineaţa, nr. 136, 18 iunie 1997, pag. 1). Speculînd acest precedent, maghiarii îşi măresc continuu presiunile, mai ales că, din totalitatea maghiarilor, în proporţie de 51 la sută ei sunt catolici, iar din totalitatea catolicilor, maghiarii deţin o pondere de 58 la sută. Deja Marko Bela cere o Ordonanţă de urgenţă după modelul celei pro-evreieşti (Jurnalul Naţional, 24 iulie 1997, pag. 7; vezi şi interviul cu Raoul Şorban din 5 martie 1997, pag. 16-17). După cum Petre Mandea vrea una similară pentru (greco-)catolici (România liberă, nr. 2234, 1 aug. 1997, pag. 2).

Este de aşteptat ca, după această „înaintare“ prin intermediul altora, „statul“ Vatican să-şi impună pretenţiile în mod mai radical decît pînă acum. Aceasta a devenit mai plauzibil acum, întrucît, prin Decretul nr. 151 din 17 iulie 1948, România a denunţat Concordatului cu Vaticanul, dar s-a pripit şi a încălcat articolul 23, aliniatul 2 al Concordatului. Vaticanul va căuta cu siguranţă un tertip pentru a repune problema aceasta, iniţiată, se pare, în condiţii impropii încă în 1948 (vezi I. N. Floca, Concordatul – Act diplomatic în slujba acţiunii catolice, Sibiu, 1993, pag. 45). Atunci nu a reuşit, din motive evidente, dar acum, în contextul acceptării revendicărilor de retrocedare a fostului patrimoniu – formulate după principiul restitutio in integrum de tot mai multe organizaţii etnice, politice, religioase etc. –, este de aşteptat ca Vaticanul să acţioneze sub paravanul diverselor forme şi organizaţii.

Printre presiunile practicate se numără aceea sub formă „diplomatică“, făcută de către ministrul de Externe Adrian Severin, şi cea sub formă mediatică, realizată de ziarul Ziua (din 25 februarie 1997, pag. 5, şi 26 februarie 1997, pag. 4), prin care se încearcă să se convingă Sinodul Bisericii Ortodoxe Române şi, respectiv, opinia publică despre aşa-zisa „necesitate“ a vizitei papei Ioan-Paul al II-lea în România. După cum s-a observat, liderii catolici şi (greco-)catolici au spus un „Da!“ hotărît (vezi şi Iulian A. Postatu, „O presiune asupra României: vizita papei de la Roma“, în Politica, nr. 276, 21 iunie 1997, pag. 1; continuare în nr. 277-287). Între timp, aceste presiuni au fost transformate într-o foarte agresivă campanie de presă şi instituţională – una din formele redutabile ale războiului atipic. Adevărul era că Ioan Paul al II-lea nu avea nici un motiv să viziteze un stat eminamente ortodox, fie şi dacă arborează ecumenismul afişat de Conciliul Vatican II – caz în care, totuşi, ar fi beneficiat de o primire decentă din partea românilor. Dar această presiune propagandistică pro vizită ne sileşte să relevăm opinia filozofului catolic Jean Guitton, care, dezavuînd, printre altele, tropismul turistic al lui Ioan Paul al II-lea, preciza că „şi-ar dori ca viitorul papă să ia hotărîrea de a nu mai ieşi din Vatican“ (vezi Il Messaggero, 31 august 1996, pag. 6, în articolul «„Stînga“ se mobilizează împotriva vizitei», referitor la vizita papei în Franţa în septembrie 1996; vezi şi „Legiunile străine ale lui Ioan Paul al II-lea“, de Christian Terras, în L’Evenement du Jeudi, 21-27 august 1997, despre vizita papei la Paris în august 1997).

Statutul contradictoriu şi obiectivele cultului ex-greco-catolic

Decretul-Lege nr. 126/1990 şi H. G. nr. 466/1992 au creat o situaţie contradictorie, deoarece au admis neîntemeiat că pretinsa „B.R.U.R.“ de după 1989 ar fi identică cu B.R.U.R. anterioară anului 1948. Această situaţie accentuează continuu conflictele dintre „greco“-catolici şi ortodocşi, deoarece s-a nedreptăţit B.O.R., majoritară, şi s-a favorizat aşa-numita B.R.U.R., care, de jure, nu există decît într-o formă contradictorie, iar, de facto, este ilegală. În conformitate cu Decretul nr. 177/1948, organizaţia auto-intitulată „Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică)“ (B.R.U.R.) nu mai are statut juridic – nici măcar aşa contradictoriu, cum era –, întrucît, pînă acum, a refuzat constant să se supună legii. Această organizaţie este subordonată Vaticanului, în al cărui nomenclator figurează ca fiind „Biserica Catolică Orientală de Rit Bizantin“ (B.C.O.R.B.). Aşadar, pretinsa „B.R.U.R.“ comite şi delictul de uzurpare de nume. În consecinţă, B.C.O.R.B. nu este continuatoarea spirituală, morală şi juridică a Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-catolice) existente pînă în 1948 şi, cu atît mai puţin, moştenitoarea patrimoniului material al acesteia. Acuzarea Statului Român de comiterea unui abuz prin aplicarea Decretului nr. 358/1948 are un caracter ocult, tendenţios şi concertat pe plan internaţional. Scopul acestei acuze este culpabilizarea statului – şi a Bisericii Ortodoxe Române (B.O.R.)., care i-ar fi fost complice – spre a-l determina să îşi corecteze „vina“ procedînd la restitutio in integrum a patrimoniului.

Acuzaţia este falsă, întrucît prin Decretul nr. 358/1948 se constată situaţia de drept a fostului cult greco-catolic – situaţie determinată de revenirea majorităţii credincioşilor la ortodoxism şi de refuzul celor rămaşi la vechiul cult de a se supune Decretului nr. 177/1948. Or, nu poate fi un abuz aplicarea unei legi care este consecinţa de drept a altei legi încă în vigoare – lege căreia i s-au conformat pînă azi toate cultele, cu excepţia fostului cult greco-catolic şi, semnificativ, a celui romano-catolic. Este evident că aceste „două“ culte nu s-au conformat pentru că aşteptau „să vină anglo-americanii“. Aşa-numita „B.R.U.R.“, deşi afirmă că este pentru „dialog“ în rezolvarea litigiului patrimonial, în fapt incită la ocuparea forţată a locaşurilor de cult, sau la obţinerea lor prin intentarea de procese în justiţie.

Fiind de obedienţă eminamente catolică, prin propaganda religioasă şi ideologică făcută încearcă să „demonstreze“ că Transilvania, unde fiinţează majoritatea aderenţilor (circa o sută cincizeci de mii), ar fi o zonă cu o cultură aparte, prooccidentală, de sorginte austriacă (germană), subsumată spiritualităţii „catolice“. Prin aceasta se subordonează tendinţei şi acţiunilor promovate de organizaţiile transnaţionale (zise şi „fără frontiere“) – de Vatican, în primul rînd, apoi, de alţii, ca Samuel P. Huntington & comp. – de a integra Transilvania în zonele „eurocarpatice“, prin intermediul Ungariei, ca prim pas în scoaterea „Cetăţii Carpatice“ de sub autoritatea Statului Român – ceea ce intră sub incidenţa art. 3, lit. a, al Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională, întrucît se încalcă art. 1 al Constituţiei.

Elocvent este faptul că în unele parohii transilvănene ale aşa-numitei Biserici „Române“ Unite cu Roma serviciul religios se face în limba maghiară.

De altfel, la recensămîntul din 1992, 23.393 de maghiari s-au declarat că ar fi „greco-catolici“. În ce mod au apărut aceştia? După cum se ştie din istoria Bisericii Ortodoxe Române, aceasta este consecinţa marii diversiuni reprezentate de născocirea cultului greco-catolic: maghiarizarea românilor prin catolicizare. Aceste procese continuă şi acum, fiind chiar accelerate prin recentele modificări aduse legilor învăţămîntului şi administraţiei!

Problema cultului „greco-catolic“ nu este una cultică, religioasă, ci una economică – de apropriere a patrimoniului fostului cult greco-catolic, în scop mercantil şi prozelitist – şi, mai ales, una politică, de subordonare a arealului „greco“-catolic (Transilvania) de către „statul“ Vatican, din motive de prozelitism. Actuala Biserică Catolică Orientală de Rit Bizantin (B.C.O.R.B.) din România poate să activeze în locaşurile de cult şi de învăţămînt ale Bisericii romano-catolice fără nici o problemă de rit, de cult, de conştiinţă etc. În consecinţă, „persecutarea B.R.U.R.“, ca urmare a unei pretinse încălcări a libertăţilor religioase, nu este întemeiată, ci doar închipuită, falsă şi tendenţioasă, prin care se compromite deliberat Statul Român, spre a fi supus mai uşor de către organismele internaţionale.

Aşadar, autointitulata „Biserica Română Unită cu Roma“ prezintă acum spectacolul paradoxal al unei instituţii eminamente catolice subordonate Vaticanului sub denumirea autentică de „Biserica Catolică Orientală de Rit Bizantin“, ilegală din punctul de vedere al legii cultelor în vigoare în România, dar care, pretinzînd că este „greco-catolică“, revendică imperios fostul patrimoniu in integrum, deşi nu are acest drept de moştenire.

Această revendicare se bazează pe inconsistenţa juridică existentă, pe confuzia indusă cu o subtilitate satanică, pe petardismul propagandei catolice, pe impostura liderilor catolicilor orientali şi pe manevrele oculte ale Vaticanului. Deoarece, aşa cum actualul Partid Naţional Ţărănesc Creştin Democrat este cu totul altceva decît Partidul Naţional Ţărănesc antebelic – din care pretinde că se originează! –, tot astfel, actuala Biserică Catolică Orientală de Rit Bizantin nu mai are nici o legătură cu fosta Biserică Română Unită cu Roma, în afară de una singură: faptul că i-a preluat, ilicit, numele, spre a-şi acoperi impostura.

B.C.O.R.B. a devenit acum în întregime ceea ce – într-o măsură mică în etapa incipientă, dar, apoi, tot mai mare, odată cu trecerea timpului – a fost de la început: „calul troian“ al Vaticanului în Cetatea Carpatică. Este evident, din cele spuse pînă acum, că nu vrem să fie îngrădit în vreun fel principiul constituţional al libertăţii religioase. Dimpotrivă, vrem să fie respectate independenţa şi legile ţării, tradiţiile ei religioase şi spirituale, culturale în general, realităţile sociale şi adevărul istoric – aspecte cu care se află în interdependenţă şi libertatea religioasă. Or, prin chiar modalitatea de înfiinţare precipitată şi ocultă a B.C.O.R.B., toate acestea au fost deliberat încălcate.

Astfel, Vaticanul, care se conduce după principiul „catolicism fără frontiere“ – specific teoriilor mondialiste –, a încălcat frontiera de stat a României şi „a pus între paranteze“ Guvernul ţării prin simpla promulgare a Decretului papal de reînfiinţare a episcopiilor şi de numire a episcopilor catolici orientali fără a se fi notificat Guvernului, în prealabil, acest lucru. Şi, să reţinem, această încălcare a protocolului diplomatic şi a procedurilor statuate în domeniul relaţiilor internaţionale se comitea în momentul cînd Decretul românesc de reînfiinţare a fostei „B.R.U.R.“ nici măcar nu fusese conceput, ceea ce atestă dispreţul total cu care a fost tratată conducerea de atunci a României.

Pe de altă parte, această manieră este tipică politicii de forţă a faptului împlinit, practicată de către statele totalitare. Nici nu se putea aduce o dovadă mai clară de încălcare a independenţei şi suveranităţii unui stat – şi încă de către cine: de un „stat“ ca Vaticanul, care nici nu este recunoscut drept stat de către foarte multe ţări, începînd cu S.U.A., care îşi pot permite acest afront!

În esenţă, reînfiinţarea în 1990 a falsei „B.R.U.R.“, adică reproducerea artificială a schismei comise la 1700, constituie prima îndeplinire reuşită a unuia dintre obiectivele scenariilor oculte de federalizare a României (după „modelul“ iugoslav), concepute anterior evenimentelor din decembrie 1989. Acest succes al catolicilor orientali reprezintă un veritabil cap de pod ce va fi folosit de mercenarii angajaţi în războiul atipic, a cărui concreteţe devine tot mai evidentă.

Predicţii privind acţiunile catolicilor orientali

Deşi chiar Vaticanul admite, în public, inaplicabilitatea principiului restitutio in integrum, întrucît – conform recensămîntului din ianuarie 1992 – în ultimele cinci decenii ponderea acestui cult s-a diminuat de 8 ori, totuşi, prevalîndu-se de Decretul-Lege nr. 126/1990 şi H.G. nr. 466/1992, falsa „B.R.U.R.“ va pretinde, din ce în ce mai agresiv, întregul patrimoniu deţinut de fosta B.R.U.R.

În acest scop, sponsorizaţi fiind de centrele de putere de care depind şi profitînd de timpul cît mai pot să facă ceva, liderii ex-greco-catolici îşi vor accentua agresiunile informaţionale şi instituţionale. În consecinţă, îşi vor aservi cît mai multe mijloace de informare în masă, organizaţii (fie şi neguvernamentale), „consilieri de taină ai Puterii“ – cum spune Alexandre de Marenches –, comandouri de simpli enoriaşi pentru a întreţine imaginea de persecutaţi etc. Deja într-o publicaţie se afirmă că un important consilier prezidenţial „are consultaţii cu preotul papistaş Matei Boilă“, că face propagandă „teoriei“ lui S. P. Huntington şi că denigrează clerul ortodox (România Mare, nr. 376, 26 septembrie 1997, pag. 15).

De vreme ce a provocat în 1990 reinstituirea schismei de la 1700, Vaticanul îşi menţine poziţia duplicitară, şi, în mod ocult, incită prin intermediari la aplicarea acestui principiu. Falsificînd realitatea şi încercînd să acrediteze ideea că cultul „greco-catolic“ ar fi un cult „naţional“ – deşi deţine doar un procent din totalul populaţiei –, Vaticanul vrea să creeze un precedent „intern“ – conferindu-i, astfel, o valoare politică intrinsecă. După ce va obţine acest succes, Vaticanul va cere retrocedarea in integrum a patrimoniului cultului catolic – preponderent maghiar –, care, pe lîngă faptul că însumează o valoare cu mult mai mare decît a celui „greco-catolic“ – aici fiind inclus şi aşa-numitul Status romano-catolic ardelean –, dobîndeşte deosebite conotaţii politice – nu numai economice – periclitînd securitatea naţională, mai ales că se profilează hiperinflaţia.

Deşi fostul Parlament a respins de două ori un proiect de lege privind revendicarea integrală a fostului patrimoniu, liderii „greco“-catolici vor încerca să reia problema şi să introducă în noul Parlament un alt proiect de lege în care, în plus, vor cere un nou Concordat, unificarea cultului „greco“-catolic cu cel catolic, reinstaurarea monarhiei etc. Ulterior, la presiunea inclusiv a unor organizaţii internaţionale manevrate de Vatican, vor încerca să silească Statul Român să reîncheie Concordatul. Dar, întrucît actualul Parlament este manipulat de către (greco-)catolicii din P.N.Ţ.C.D., anticipăm că nici nu va fi nevoie de o presiune „externă“ prea mare, iar acţiunile vor fi prezentate ca „opţiunile poporului român“, cum s-a pretins şi în alte dăţi – cele mai recente fiind „adeziunea“ la N.A.T.O. şi la Reformă – adică vor fi date acele „explicaţii pe care agresorul le induce cu subtilitate“, cum spune Lucian Culda.

Viclenia „abrogării“ a fost, şi ea, deosebit de subtilă şi a avut, după cum s-a putut constata, un succes pe măsură. Reţeta fiind verificată, ex-greco-catolicul Ioan Francisc Iosif Gabriel Moisin, senator al P.N.Ţ.C.D., a propus, în septembrie 1997, şi abrogarea Hotărîrii Consiliului de Miniştri nr. 1719/1948, privind patrimoniul fostului cult greco-catolic.

Decriptînd strategia catolicilor orientali, anticipăm că aceştia vor propune, în curînd, abrogarea Decretului nr. 151/1948, prin care România a denunţat Concordatul. În consecinţă, conform „logicii“ sataniste a ex-greco-catolicilor, vechiul Concordat, ocolind calea legală a Parlamentului, Preşedinţiei etc., va reînvia automat, ca şi cum nu ar fi fost desfiinţat în 1948, iar ultima jumătate de secol nici nu ar fi existat.

Pentru a fi siguri de reuşită, vor relua demersurile întreprinse cu deosebită consecvenţă pînă la alegerile din noiembrie 1996: reclamaţiile la organizaţiile străine. Această perspectivă este confirmată, printre altele, de următoarea ştire de presă, strecurată de Petre Ionescu: „Reprezentanţi ai bisericii greco-catolice au pornit o vastă campanie de mediatizare şi de consolidare de lobby în Occident pentru drepturile lor în România. Se zice că atunci când activitatea organismelor europene se va relua masiv, trimişii Guvernului şi (cei ai) Parlamentului de la Bucureşti vor avea ceva surprize cînd vor pune piciorul la CE şi UE“ (Tinerama, nr. 349, 2-8 septembrie 1997, pag. 3; vezi şi Cotidianul, nr. 230, 4-5 oct. 1997, pag. 1).

Propuneri de lege ferenda

Pentru înlăturarea disfuncţiilor introduse şi a riscurilor majore care se profilează în perspectivă, opinăm că trebuie operate cîteva modificări în domeniile acţional şi legislativ. Organizarea unei campanii de presă pentru a lămuri opinia publică şi organizaţiile interne şi internaţionale spre a le capacita să accepte modificarea imaginii avute asupra acestui fenomen cultic. Pentru început, trebuie să fie folosită expresia „catolici orientali (adică ex-greco-catolici)“; iar, după ce se va lămuri echivalenţa, va fi folosită doar sintagma „catolici orientali“. Forţarea organizaţiei autonumită „Biserica Română Unită cu Roma (Greco-catolică)“ să depună statutul de organizare şi funcţionare şi mărturisirea de credinţă în vederea stabilirii autenticului său statut juridic şi religios – de cult eminamente catolic –, precum şi a organizării sale reale, conform micimii numărului de enoriaşi – acum avînd schema „umflată“. Oficializarea denumirii utilizate de către Vatican – Biserica Catolică Orientală de Rit Bizantin – şi scoaterea din formulele folosite în actele oficiale şi în mass media a numelui „Biserica Română Unită cu Roma“. Aceasta ar fi un prim pas în a sili pretinsa „B.R.U.R.“ să-şi recunoască deplina catolicizare şi, implicit, faptul că nu este moştenitoarea morală şi juridică a fostei B.R.U.R. Pînă la promulgarea noii Legi a cultelor este necesară elaborarea unor norme juridice care să corecteze greşelile introduse prin articolul 20 al Decretului-Lege nr. 9/1989, prin Decretul-Lege nr. 126/1990 şi prin H.G. nr. 466/1992, în primul rînd prin „îngheţarea“ situaţiei existente şi prin înlăturarea abuzurilor comise de B.C.O.R.B. Modificarea proiectului Legii cultelor în consonanţă cu realitatea social-istorică. În consecinţă, propunem ca articolul 22 să aibă două alineate, (1) şi (2). (Aici avem în vedere numerotarea din varianta de proiect înaintată Parlamentului în 1994). Reorganizarea activităţii Secretariatului de Stat pentru Culte, deoarece, prin lipsa de rol activ din primii cinci ani, a contribuit la proliferarea unei situaţii deja periculoase şi potenţial destabilizatoare, îndeosebi în Transilvania, atît în cazul cultului ex-greco-catolic, cît şi în ceea ce priveşte problematica sectelor. Aceste secte au fost recunoscute juridic, în mod superficial, ca asociaţii culturale, caritabile etc., dar, în fapt, sectele (precum iehoviştii, baha’ii, mormonii etc.) practică prozelitismul cel mai agresiv şi mai „transparent“, deşi sunt ilegale.

PARTEA A DOUA

Denigrarea Bisericii Ortodoxe Române

Principalele mass media interne au comentat, sub diverse forme, începînd din 12 iunie 1997, scandalul declanşat în Parlament de către senatorul P.N.Ţ.C.D. Matei Boilă (vezi şi Monitorul Oficial nr. 111, partea II, 26 iunie 1997, pag. 20-32, şi nr. 112, partea II, 27 iunie 1997, pag. 4-21), acelaşi care, în legislatura anterioară, iniţiase de două ori un proiect de revendicare a fostului patrimoniu după principiul restitutio in integrum. Iar la adăpostul acestui scandal, într-adevăr, a fost reintrodus, pentru a treia oară, proiectul de restituire după acest principiu; dar a fost reintrodus de către senatorul P.N.Ţ.C.D. Ioan Moisin, ca să pară, probabil, o acţiune nouă (vezi şi România liberă, 9 iulie, pag. 12).Sub sugestivul titlu „Ţărăniştii îşi bagă coada şi-n biserici“, Adrian Ursu relevă: „Scandalul-monstru, cu patimi şi pumni izbiţi în masă, aprins în Senat, a fost urmat, fără întîrziere, de un şuvoi de proteste din partea înaltelor feţe ale Bisericii Ortodoxe. (…) O vrajbă fără rost, care nici măcar nu serveşte vreuneia dintre părţi. (…) Pare programatică acţiunea continuă de zgîndărire a unor răni gata-gata să se cicatrizeze“ (Adevărul, nr. 2199, 17 iunie 1997, pag. 1). Sub un titlu ireverenţios, Cătălin Vărzaru aduce detalii: «Senatorul P.N.Ţ.C.D. Matei Boilă, iniţiatorul Legii de retrocedare a unor locaşuri de cult care au aparţinut Bisericii Greco-catolice, a făcut o declaraţie în plen în care răspunde în termeni duri acuzaţiilor aduse de (către) Patriarhul Teoctist. (…) Boilă l-a catalogat pe semnatarul comunicatului Sfîntului Sinod drept „analfabet în materie juridică“, pentru că a considerat legea drept anticonstituţională, (…) „om care nu a cunoscut dragostea creştină, deci nu este creştin“, pentru că a catalogat legea ca neecumenică… Matei Boilă aşteaptă o retractare a afirmaţiilor din comunicatul Sfîntului Sinod» (Ziua, nr. 909, 17 iunie 1997, pag. 5).

Referindu-se la acest caz, Declaraţia Conferinţei Naţionale a P.D.S.R. exprimă un punct de vedere contrar şi la obiect: „Este un act periculos de politică confesională şi de părtinire a politicii statului, din diverse raţiuni interne şi externe (subl. ns. – V.I.Z.)… Dezbaterea din Senat a dovedit că majoritatea senatorilor care au votat în favoarea adoptării proiectului de lege nu cunoaşte problemele bisericeşti în general şi cele din Transilvania în special, discuţiile căpătînd certe conotaţii politice“ (Dimineaţa, nr. 140, 23 iunie 1997, pag. 2).

Desigur, în Camera Deputaţilor au fost şi excepţii. Astfel, în intervenţia sa, deputatul Petre Ţurlea a demonstrat că legea este anticonstituţională, antidemocratică, antinaţională şi antiecumenică (cf. Monitorul Oficial, nr. 110, partea II, 26 iunie 1997
pag. 3; vezi şi România Mare, nr. 363, 27 iunie 1997, pag. 8). O poziţie similară a avut-o senatorul P.D. Dan Vasiliu, care a considerat retrocedarea ca fiind „anticonstituţională“ (România liberă, 13 iunie 1997, pag. 1).

Dar, din păcate, senatorul Matei Boilă, preot catolic oriental (adică ex-greco-catolic), are dreptate în privinţa „analfabetismului“,  cu precizarea că acest păcat grav îi este propriu mai ales lui şi susţinătorilor săi (vezi şi intervenţia senatorului Corneliu Turianu în Monitorul Oficial, nr. 112, partea II, 27 iunie 1997, pag. 20). O dovadă în acest sens este, printre altele, articolul «„Războiul nervilor“ dintre ortodocşi şi greco-catolici», în care Florian Gâdea scrie ca un adevărat gîde al limbii române: „…Înainte de scoaterea în ilegalitate (sic) a religiei (!) greco-catolice, în 1949, aproape în fiecare comună sibiană exista şi cîte o biserică unită, ce a trecut în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române, deşi majoritatea erau construite din banii şi din truda unitarienilor (sic). Din numărul mare de credincioşi au mai rămas circa 2.000 de oameni, care îşi cer acum bisericile înapoi“. (…) Într-una din comunele judeţului, …„unde a fost nevoie de intervenţia Prefecturii pentru a calma spiritele încinse, cei două sute de credincioşi unitarieni (sic) mai oficiază încă slujbele în casa unuia dintre ei“ (România liberă, 24 iunie 1997, pag. 2). Trecînd cu vederea stilul agramat al autorului, precizăm că el îi confundă pe uniaţi (adică pe foştii greco-catolici) cu unitarienii, care constituie o sectă protestantă, răspîndită aproape exclusiv printre maghiari.

Echivalarea ilicită dintre uniaţi şi unitarieni – asezonată, în plus, cu acel oportunism autohton pe care îl repudia spionul britanic Gardyne de Chastelain – este comisă şi de Silviu N. Dragomir, care îşi exhibă doct cunoştinţele în grupajul „Unitarienii – probleme vechi, dar şi probleme noi“ (Cotidianul, 2 iulie 1997, pag. 4). Această confuzie este cu atît mai gravă, inadmisibilă şi, totodată, inexplicabilă, cu cît este expusă cu seninătate de unul care pare să fie versat în problemă. De aceea, este cu atît mai grotescă încheierea articolului, care vrea să fie moralizatoare, dar care nu este decît o înjurătură dîmboviţeană la adresa Bisericii Ortodoxe Române şi, nominal, a Patriarhului Teoctist.

În cadrul acestei campanii diabolice de înjurături, o formă grobiană o reprezintă materialul „Întrebaţi-l pe Teoctist de ce n-am intrat în N.A.T.O. Prietenii de la Moscova ştiu de ce“, realizat de către cei pe care Cristian Tudor Popescu, printre alţii, i-a supranumit „derbedeii de la Academia Caţavencu“ (nr. 26, 8-14 iulie, pag. 3; vezi şi „Adio, Papă!“, în nr. 25, 1-7 iulie, pag. 11).

Forma subtilă a înjurăturii este declaraţia cu titlul „Biserica Ortodoxă se comportă ca o supraputere“ făcută de monseniorul dr. Ioan Robu, Arhiepiscopul romano-catolic de Bucureşti (Tinerama, nr. 342, 15-21 iulie 1997, pag. 3; vezi şi articolul „B.O.R. e surprinsă de declaraţiile arhiepiscopului Ioan Robu“, în Curierul Naţional, nr. 1910, 20 iunie 1997, pag. 2). Dacă Biserica Ortodoxă Română, în propria sa ţară ortodoxă în proporţie de 85 la sută, este o „supraputere“, atunci Biserica Catolică, este acuzată de multă vreme şi de tot mai mulţi ierarhi şi teologi catolici că este „autoritarismul absolut“, cum spune Eugen Drewermann în interviul luat de Miguel Bayon, în El Pais (nr. 6511, 3 martie 1995, pag. 34) – Ioan-Paul al II-lea fiind contestat ca autocrat – şi despre care teologul brazilian Leonardo Boff, printre alţii, a relevat „că 200 de milioane de dolari au fost deturnaţi spre sindicatul Solidaritatea printr-o viclenie bine ticluită de R. Reagan, C.I.A. şi Ioan Paul al II-lea“ (El Pais, nr. 7338, 14 iunie 1997, pag. 27), – atunci, ziceam, cum poate fi considerată?! Heruvim? Sau megaputere dictatorială? – Pentru că, evident, o megaputere „democrată“ sunt S.U.A.! Dar despre totalitarismul specific Bisericii Catolice se poate scrie o carte, aşa că să revenim la „oile noastre“.

Un alt exemplu de „analfabetism“, şi tot cu ştaif, manifestă criticul literar Nicolae Manolescu, care perorează sentenţios cu fatuitatea sa cunoscută:

Restitutio in integrum este un principiu care nu se negociază. Indiferent de obstacolele economice, sociale, personale. (…) În al treilea rînd, proprietatea Bisericii Greco-catolice. Supărarea ierarhilor ortodocşi pe uniţi nu este creştinească. Iar solicitarea Prea Fericitului, adresată Senatului, de a lăsa totul la înţelegerea celor (corect este: dintre cele) două Biserici, vine tîrziu, după ce, ani de zile, Biserica majoritară a refuzat să ia în considerare pretenţiile uniţilor.  E ruşinos să trînteşti uşa bisericii în nasul unor creştini, să-i sileşti să-şi ţină nunţile şi botezurile în cimitir sau pe unde apucă…“ (Tinerama, nr. 339, 24-30 iunie 1997, pag. 3). Să fii critic şi istoric literar şi să denaturezi cu atîta insolenţă realitatea, astfel încît să pretinzi că unii sunt „siliţi să-şi ţină nunţile şi botezurile în cimitir“, denotă o caracteristică psiho-afectivă nu doar bizară, ci, dimpotrivă, bolnăvicioasă, morbidă, diabolică, proprie sataniştilor (cu care cam seamănă la fizionomie). În articolul „Teoctist contra Papa“, Radu Budeanu, făcînd din ignoranţă o virtute, dovedeşte aceeaşi inconştientă suficienţă, insultătoare atît pentu el, ca „intelectual“, cît şi pentru Biserica Ortodoxă Română (în Ziua, nr. 921, 1 iulie 1997, pag. 12). De asemenea, în acest conflict de interese nu putea să lipsească fizicianul-„filozof“, despre care scriitorul Octavian Paler a susţinut anul trecut că este un impostor de care îl desparte o bibliotecă: Gabriel Andreescu proferează, şi el, o impardonabilă imprecaţie în articolul „Principala ameninţare la adresa democraţiei: Ierarhia Bisericii ortodoxe române“ (sic) (în 22, nr. 25, 24-30 iunie 1997, pag. 9).

Prin stil şi aroganţă, acest „mare“ emul al lui George Sörös este secondat de un alt „mare“ elitist, europenist şi mondialist, Mircea Mihăieş, care, în „Sutana marţială“, execrează astfel, drapîndu-şi cecitatea intelectuală în fraze gongorice: „…generalii noştri, în sutană sau în uniformă, refuză să priceapă că vremea popoarelor migratoare, cînd cădelniţa şi spada erau interşanjabile, a apus de mult“ (România literară, nr. 27, 9-15 iulie 1997, pag. 27).

La România liberă, unul dintre cei care s-au specializat în denigrarea Bisericii Ortodoxe Române este muzicantul Ion Zubaşcu (vezi, de exemplu, în 1997, numerele din: 18 martie, pag. 6; 19 martie, pag. 10; 16 aprilie, pag. 19; 10 mai, pag. 6; 21 iunie, pag. 7; 28 iunie, pag. 14; referitor la acest ultim material, vezi şi replica lui Sorin Dumitrescu „Şo pe biserică!“, Ziua, 12 iulie, pag. 10).

Fireşte că, în corul „presei serviabile“ – cum o numeşte Adrian Riza –, formată din condeieri care scriu după ureche, apar şi situaţii care ar fi hilare, dacă nu ar fi cel puţin triste. Astfel, sub titlul cules cu majuscule, „DAN ZAMFIRESCU ACUZĂ BOR“ (sic), un anume Ovidiu Drugă scrie – în loc de pix – cu drugul de la căruţă o casetă căreia i se aplică sintagma „două vorbe, trei prostii“: „«Dan Zamfirescu, unul dintre cei 6 lideri ai Partidului Liberal, a atacat violent ierarhia Bisericii Ortodoxe Române, acuzînd-o că se opune retrocedării proprietăţilor greco-catolice jefuite de statul comunist şi că a împiedicat vizita Papei Ioan-Paul al II-lea în România. Liderul liberal i-a acuzat, de asemenea, pe înalţii ierarhi ai BOR că „nu au făcut decît să slujească dictatura Ceauşescu“. În aceeaşi ordine de idei, Dan Zamfirescu a apreciat că anularea vizitei Suveranului Pontif în România are darul de a ne îndepărta de Occident, pentru că 60 la sută din vest-europeni sunt de confesiune catolică» (Evenimentul zilei, 3 iulie 1997, pag. 4). Ca să înţelegem  proporţia enormităţilor pe care le reproduce dintr-o ignoranţă condamnabilă, este suficient să arătăm că liderul liberal admirat de ziaristul „p’afarist“ este, de fapt, Dinu Zamfirescu (vezi şi Ziua, 3 iulie, pag. 9). Dan Zamfirescu, chiar dacă este un descendent liberal, este o persoană „fără de partid“, este un distins istoric, apărător fervent, dar obiectiv, al Bisericii Ortodoxe Române, şi nu un imprecator penibil ca acel Dinu Zamfirescu, care n-a auzit de Reformă, de Luminism şi, în consecinţă, de faptul că vest-europenii sunt preponderent nu catolici, ci (neo)protestanţi, adică anticatolici.

Mizeria intelectuală a acestora este egalată de insanităţile debitate în articolul „Acefalie şi autocefalie“ de către un desţărat al cărui nume nici nu mai trebuie folosit (în România literară, nr. 29, 23-29 iulie 1997, pag. 11).

Corului hulitorilor i se alătură N. Burghelea cu articolul „Obscurantismul unor feţe bisericeşti minează (!) viitorul ţării“ (în Cotidianul, nr. 157, 11 iulie 1997, pag. 2), Anca Manolescu cu articolul „O lecţie pentru societatea civilă“ (în Dilema, nr. 232, 1-10 iulie 1997, pag. 11), Radu Pătârlăgeanu cu materialul „N.A.T.O., cu cărţile pe faţă“ (în România liberă, nr. 2195, 17 iunie 1997, pag. 5) Vitalie Ciobanu cu articolul „Dubla înfăţişare a B.O.R.“ (idem, nr. 2252, 22 august 1997, pag. 1) şi alţi asemenea oportunişti şi farisei ai epocii de tranziţie.

În contrast cu paupertatea intelectuală şi morală reflectată de membrii „elitei“ politice şi literare enumeraţi în cele de mai sus, Radu Theodoru, un distins reprezentant al castei militare reflectă situaţia reală: „Aşa-zisa lege Boilă votată de un Senat cam străin de istoria românilor şi nepăsător la urmările pe termen mediu şi lung ale unor legi votate în pripă este o foarte abilă manevră de destabilizare a Bisericii naţionale, aliindu-se ofensivei împotriva Răsăritului declanşată de catolicism, favorizînd direct sau indirect, odată cu greco-catolicii, sectele manevrate de peste ocean. (…) Această ofensivă greco-catolică se suprapune pe jalnica interpretare primitivă a pluralismului, sfîrtecînd ceea ce a mai rămas viu şi conştient din sentimentul unităţii naţionale. Adică exact ceea ce se vrea în pregătirea psihologică a secesiunii Transilvaniei.

Este, de fapt, un atac deliberat, periculos, camuflat sub mantie iezuită, la unitatea structurală a României!“ (Radu Theodoru, „Sub mantie iezuită“, în Ordinea, nr. 28, 12-18 septembrie 1997, pag. 4). (va urma)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*